411. Liderii “pucioşi” le impun adepţilor lor să-i acopere cu recunoştinţă
Recunoştinţa faţă de binefăcători este, în mod evident, una dintre valorile morale
fundamentale ale vieţii creştine. Când însă liderii spirituali o impun cu forţa
adepţilor lor, urmând ca aceştia să-i legitimeze pe ei în faţa lumii, ea iese
din coordonatele fireşti şi capătă conotaţii groteşti sau chiar delictuale,
după caz. Este şi cazul liderilor sectei “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (NIP),
care lansează noi pretenţii de a primi adulare forţată din partea supuşilor
lor, cu scopul de a-i ancora şi mai bine în obligaţiile lor zilnice şi de a-i
fideliza mai temeinic faţă de înşelătoria de la Pucioasa. Liderii NIP au ca
obiectiv să le inoculeze adepţilor lor, ca pe o fatalitate, sentimentul unei
dependenţe absolute faţă de lideri (atât pe plan spiritual, cât şi material),
dependenţă care trebuie în mod sistematic actualizată şi evidenţiată printr-o
aşa-zisă “recunoştinţă auto-impusă”. În realitate, impunerea vine din exterior,
căci această “recunoştinţă” nu mai vine dintr-o trăire interioară sinceră, ci
este construită metodic şi interesat din afară, pentru a justifica şi a
consolida relaţia de tip stăpân-sclav care domneşte în chibuţul eretic
de la Pucioasa. Din acest motiv, preocuparea principală a “sclavilor” faţă de
aceşti “stăpâni spirituali” (care le “îngrijesc duhul” printr-o
sistematică inoculare a unei învăţături care promovează un “Dumnezeu”
fictiv al Pucioasei), va trebui să fie “lucrarea recunoştinţei”, care se
materializează prin ascultare necondiţionată şi iubire privilegiată a liderilor
lor:
« Ai grijă de lucrarea recunoştinţei, fiule. Păstrează-te într-o ascultare cu
mare iubire, cu mare recunoştinţă pentru cei care te ajută
şi-ţi îngrijesc duhul şi lucrul tău cel pentru Mine [...]» [1] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Adepţilor li se impune convingerea că
tot binele lor, de care au avut parte de când au părăsit “lumea” şi s-au
închinoviat în “mânăstirea” mixtă de la Pucioasa, se datorează exclusiv liderilor
“pucioşi”. Nimic n-ar fi putut să realizeze singuri, şi nici n-ar fi ajuns în
starea de dependenţă şi sclavie spirituală în care se află ei acum, dacă n-ar
fi fost călăuziţi pas cu pas şi învăţaţi cu “cuvinte din cer” de către liderii
NIP, acei “cineva care le dă lor din cer”:
« O, e mare frumuseţe să văd Eu pe pământ recunoştinţă în lucrarea
omului! N-aţi fi putut singuri să fiţi ceea ce sunteţi şi trebuie să fiţi voi,
dacă n-aţi fi fost sprijiniţi şi mult ajutaţi şi învăţaţi de cineva care vă dă din cer. »
[2] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Până la urmă, nici n-ar fi prea grav sau
neobişnuit ca un slujitor să fie recunoscător stăpânului său, mai ales dacă
şi-a ales singur condiţia de slujitor pe viaţă la acest stăpân. În cazul
sectei “Noul Ierusalim” însă, grav este faptul că se încearcă o substituţie de
persoane, prin deturnarea recunoştinţei fireşti faţă de Dumnezeu şi înlocuirea
ei cu o recunoştinţă adesată unor oameni muritori, dar care se pretind a fi soli
harismatici ai unui “Dumnezeu” privat, cu sediul la Pucioasa. Liderii “pucioşi”
le sugerează adepţilor lor că recunoştinţa pe care “Dumnezeul” Pucioasei
o merită de la oameni ar fi mai bine chivernisită dacă ea ar fi atribuită chiar
lor (liderilor NIP), pe motiv că ei pot fi văzuţi şi sunt mai la îndemână, în timp ce “Dumnezeul”
lor este şi a fost dintotdeauna nevăzut, necunoscut, deci oricum ar fi ceva mai
dificil de abordat:
« O,
poporul Meu, aştept de la tine multă recunoştinţă faţă de
cei ce te ajută să fii tu popor al Meu, căci tu pe Mine nu Mă vezi, dar îi vezi pe cei dintre Mine şi tine aşezaţi de Mine înaintea ta pentru viaţa ta, pentru hrana credinţei tale în Mine,
pentru hrana dragostei tale pentru Mine, pentru hrănirea ascultării tale de
Dumnezeu, pentru taina mântuirii tale din păcat ca să fii tu sfânt şi nu
păcătos. O, câte daruri primeşti tu! O, cât de recunoscător trebuie să fii şi
să înveţi să fii aşa! »
[3] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Când se pune însă problema aspectului
practic, măsurabil, al actului recunoştinţei, liderii NIP excelează în arta profitabilităţii.
Pe de o parte, “mai-marii” de la
Pucioasa întăresc statutul de sclavi ai adepţilor lor, care de acum nu
mai sunt “fraţi”, aşa cum se întâlnesc în toate mănăstirile autentice, ci sunt promovaţi la
statutul de “slujitori”. În această calitate, slujitorii sunt
chemaţi la o “recunoştinţă” originală, definită prin credincioşie şi jertfă
faţă de “mai-marii” (liderii “pucioşi”, desigur) cărora le slujesc, pe
motiv că aceştia “le veghează viaţa” (ca nu cumva să se sature de sclavie şi să
o ia razna):
« O, fiilor, e tare, tare urât păcatul nerecunoştinţei când el îşi face
loc la vedere cu lucrarea lui din om. Nimeni nu trebuie să aibă lucrul său mai
puţin decât cel de la care îl are el împărţit spre lucru. Când vezi pe cineva
care are în slujba sa un om ca să nu fie fără slujire omul, şi când vezi că el
nu face mai mult decât cel care îl ia spre slujire, e păcatul nerecunoştinţei
în el, e păcatul trufiei, care-i place să stea în om şi să-l facă diavol pe om.
Cei ce nu slujesc
cu credincioşie şi cu jertfă sfântă şi
scumpă sub cei ce le îndrumă zilele şi nopţile şi
le veghează viaţa,
aceia nu simt trufia şi n-au credincioşie şi n-au recunoştinţă pentru mai-marele de peste ei [...]» [4] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Se conturează aşadar aici încă
o deosebire majoră dintre doctrina “pucioşilor” şi învăţătura autentică
ortodoxă. Se ştie că Hristos a făcut exact invers: i-a promovat pe ucenici de
la statutul (trecător al vremii) de “slugi”, la cinstea de “prieteni” (cinste care
rămâne în veac): “De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face
stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de
la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.”[5]
Hristos îi îndeamnă pe cei care vor să Îi poarte numele să se numească unii pe
alţii “fraţi”, dar “pucioşii” se pare că n-au citit versetul acesta din
Biblie: “Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul
este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.” [6]
Se ştie că exemplul acesta, dat de Însuşi Hristos, a fost preluat de întreaga
Biserică, iar Biserica l-a păstrat neştirbit peste veacuri, până la apariţia
reformatorilor “pucioşi” care pretind că sunt “înnoitorii Bisericii” (inclusiv
prin această răsturnare de valori, prin care “fraţii” redevin “slujitori”). Ca
să fim însă cât mai exacţi, expresia “fraţii” nu dispare cu desăvârşire în
viaţa sectei “Noul Ierusalim”, dar ea mai este folosită exclusiv pentru a-i
desemna pe cei doi lideri “pucioşi”, Mihaela şi Nicuşor. Numai ei sunt
“Fraţii”, aceşti doi “Big Brothers” care le stârnesc adepţilor lor fiori de
“recunoştinţă” amestecată întotdeauna cu teamă, uneori cu adulaţie şi adesea cu
ură.
Pe de altă parte, măsura slujirii la
“pucioşi” este astfel încât cel mic să slujească întotdeauna mai mult
decât cel mare (presupunând că şi cel mare slujeşte cuiva, ceea
ce la mai marii lideri “pucioşi” nu este cazul, căci ei nu slujesc
nimănui), sugerând o exploatare
controlată şi premeditată a celor puternici faţă de cei slabi:
« O, vai de părinţii care nu-şi învaţă copiii să slujească în casă mai mult decât părinţii, căci aceia n-au de unde să înveţe
lucrarea recunoştinţei faţă de cei ce le-au dat lor viaţă şi îngrijire lor! Vai
de aceştia, vai şi de părinţi, şi de copii, că iată, aceasta este faţa acestei lumi stricate din creştet până în tălpi şi care-şi dărâmă unii altora toate
întăriturile, căci sunt zidite pe nisip, precum este scris de cei ce se zidesc
pe nisip. »
[7] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Deşi Hristos îi îndemna mereu pe ucenici la
bucurie, atât înainte[8],
dar mai ales după Învierea Sa[9],
iar apostolii făceau acelaşi lucru cu fraţii lor[10],
adepţii “pucioşi” sunt în mod sistematic învăţaţi de liderii lor să caute
suferinţa, tristeţea şi plânsul, fugind de bucurii, căci acestea sunt considerate
a fi amăgiri trecătoare, iar lumea este “stricată
din creştet până în tălpi” şi
omul pe pământ nu mai merită nimic, nici
măcar mângâierea care vine de la bucurie. Paradoxul absolut propovăduit
de liderii “pucioşi” proclamă că nici dragostea de semeni nu trebuie să
mai aducă bucurie, ci întristare şi teamă şi ferire. Omul trebuie să se
mulţumească doar cu recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu, iar această recunoştinţă
trebuie să se concretizeze în mod primordial prin recunoştinţa faţă de liderii
religioşi de la Pucioasa, care-i călăuzesc paşii şi viaţa:
« O, feriţi-vă ca de moarte de bucuria cea de la
dragostea cea din
jur pentru voi, căci omul pe pământ nu merită nimic, decât pe Dumnezeu pentru iertarea de la
El peste om, căci omul este păcătos şi are nevoie de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de pocăinţă mereu înaintea Sa. Cel
ce nu dovedeşte recunoştinţă mare faţă de Dumnezeu şi de semenii săi şi mai ales faţă de cei ce îi călăuzesc paşii şi viaţa, acela iubeşte păcatul şi stă în păcatul
nerecunoştinţei şi stă nepăsător în acest păcat. » [11] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Liderii “pucioşi” îi
avertizează pe slujitorii lor asupra caracterului imuabil al stării lor de
vasalitate. Nimeni şi nimic nu va putea răsturna această scară de valori,
instituită de liderii NIP. Adepţii “pucioşi” vor fi veşnic slugi ai liderilor
lor şi vor asculta de poruncile lor, fără a ajunge vreodată să poruncească şi
ei altora, sau să-şi împlinească vreo dorinţă personală cât de mică:
« Fiilor, fiilor, cei ce ascultă nu sunt cei ce poruncesc, nu sunt cei ce doresc ca ei. Această învăţătură s-o dobândiţi voi acum. Amin. » [12] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Ca de obicei, atacul la
arhiereii din B.O.R. rămâne o temă favorită a liderilor “pucioşi”. Aceştia sunt
criticaţi pentru că se îmbracă la slujbe
în haine strălucitoare, gest interpretat ca “furt al slavei lui Dumnezeu” şi “lucrare de Lucifer”, căci singura dorinţă
a omului care îi mai este îngăduită este propria pocăinţă:
« Le spun, Doamne, la toţi arhiereii de pe pământ că nu ştiu ei ce au de lucrat, de vreme ce
nu lucrează ei aşa cum am lucrat eu înaintea Ta cu lucrarea harului de
arhiereu, şi le spun lor că le trebuie mare, mare pocăinţă, mare de tot, căci prea multă slavă a Ta au furat ei de la oameni pentru ei şi nu s-au temut şi
nu se tem să facă această lucrare de Lucifer şi să-Ţi ia Ţie slava, când omul nu merită
decât pocăinţă multă, căci este păcătos. » [13] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Spectaculos este însă
faptul că simpla constatare că arhiereii de pe pământ sunt păcătoşi şi fac “lucrare de Lucifer” nu este urmată şi
de corectarea acestei anomalii; iar asta, pentru simplul motiv că duhurile
vorbitoare de la Pucioasa nu au găsit încă rezolvarea acestei probleme. Deşi “Dumnezeul”
de la Pucioasa Se proclamă a fi Atotştiutorul şi Atotputernicul,
nici El şi nici slugile Lui nu ştiu (sau nu pot, sau nu vor, deşi
ei declară că nu ştiu) cum să facă să-l dărâme pe Lucifer din om:
« O, de ce, Doamne, uită omul că este păcătos? Dacă n-ar uita aceasta ar
fi treaz omul pentru răspunsul său înaintea Ta, de care omul nu poate scăpa. O, cum să facem să dărâmăm de tot din om pe Lucifer, pe acest arhipăstor satanic,
împuternicit stăpân al iadului de către toţi oamenii care slujesc lui, păstor
mincinos, care-şi zideşte din duhul trufiei scaun de împărăţie în om şi de
stăpânire peste om de nu mai poate omul să scape de sub stăpânirea lui? » [14] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Euforia creatoare a liderilor “pucioşi”
le mai joacă însă şi feste. Autosuficienţa şi entuziasmul îi face să
construiască splendide tautologii (presupunând că nu au carenţe serioase la
capitolul “gramatică”). Pentru ei şi pentru “Dumnezeul” lor pe care Îl
citează, “a fi plin de recunoştinţă” şi “a avea purtare
recunoscătoare” sunt idei complet diferite şi care merită să se completeze
una pe alta:
« O, fiţi
plini de recunoştinţă şi de purtare recunoscătoare, că nu puteţi fi frumoşi fără această
minune care-l face pe om fiu al celui ce-l poartă pe el. » [15] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Liderii “pucioşi “ au grijă să
sublinieze încă o dată că dreptul de a porunci îl au doar ei, iar supuşii lor
nu au voie să schimbe nimic din ceea ce au hotărât liderii lor peste ei,
ci numai să le fie recunoscători, să-i
asculte cu sfială şi să-i iubească, mulţumindu-se doar cu ceea ce au:
« Nici un fiu statornic nu porunceşte, nu schimbă povaţa de peste el, nu-şi
scoate înţelepciunea sa înaintea celui ce cu înţelepciune îi împarte lui ca să
fie el şi ca să aibă Dumnezeu peste el pe pământ şi în cer. O, aveţi grijă,
fiilor, să nu striviţi puterea celor ce vă poartă, şi fiţi recunoscători prin
credincioşie, prin aplecare cu iubire şi prin ascultare cu sfială [...] O,
mulţumiţi-vă cu ceea ce aveţi [...]» [16] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
“Domnul” Pucioasei este imprevizibil iar
puterea Lui este îndoielnică, deoarece încă nu se ştie precis dacă va
putea (sau dacă va vrea) să scape de lucrarea lui Lucifer care îl domină pe om
în minte şi în inimă. Are însă putere (cel puţin, aşa declară) ca să umple de
duh de recunoştinţă pe adepţii sectei de la Pucioasa, “fii şi fiice ale
Cuvântului” Noului Ierusalim:
« Aş vrea să scape Domnul de acest arhiierarh satanic, care-şi face
din trufie tron în om şi are turmă cât n-o cuprind ochii omului. O, aş vrea să
se strice lucrarea lui Lucifer din mintea şi din inima omului, şi vă dau vouă
în ziua aceasta daruri de sus: blândeţe, credincioşie, înfrânare, sfială sfântă
vă dau şi duhul recunoştinţei pentru toate acestea, o, fii şi fiice ale
acestui cuvânt de sus peste voi, şi să-L bucuraţi pe Domnul împărţind acestea,
care să se vadă a fi ele în voi, şi apoi izvorul lor. Amin. » [17] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Dacă ar fi să credem că această promisiune
este adevărată, înseamnă că toţi adepţii “pucioşi” au din plin acest duh
al recunoştinţei, deci cererile imperioase formulate pe acest subiect la adresa
lor, cu doar cu puţin timp înainte, (O, fiţi
plini de recunoştinţă şi de purtare recunoscătoare,...) sunt doar
cuvinte goale, o simplă propagandă stimulativă, dar fără subiect. Totuşi,
duhurile pucioşeşti au o oarecare îndoială, căci ei nu sunt siguri, ci doar speră
ca “pucioşii” să aibă recunoştinţă şi astfel să fie aducători de pace peste
“Dumnezeul” lor:
« O, Te rog, Doamne milos, împodobeşte-i pe ei cu toate podoabele Tale
scumpe şi sfinte şi nimeni să nu fie ca ei mai frumoşi pe pământ, iar ei să aibă recunoştinţă şi purtarea cea pentru ea. Pace Ţie din partea lor, pace, Doamne, şi mângâierea de la ei
să-Ţi vindece mereu durerea Ta! Amin. » [18] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Suntem aşadar în faţa unei inovaţii
“teologice” absolute, care răstoarnă tot ceea ce se ştia până acum despre
atotputernicia lui Dumnezeu: duhul pucioşesc care se pretinde a fi “Dumnezeu”,
deci ar trebui să fie Făcătorul şi Dătătorul de pace, are El nevoie
de pace şi cerşeşte pacea de la nişte muritori de rând:
« Pace peste Mine şi peste tine de la sfinţii Mei, măi poporul Meu! O, tot aşa să
înveţi şi tu să-Mi dai şi să poţi spune după aceea: Pace Ţie, Doamne, pace de la noi Ţie! » [19] (citat din mesajul Mihaelei din 19
decembrie 2012)
Şi aşa a ajuns “Dumnezeul” Pucioasei
să le cerşească pace adepţilor Lui, în loc să-i îndulcească pe ei cu
cunoscuta urare “Pace vouă!”
…………………
Anca Estera
28 decembrie 2012
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.