288. “Schimbarea la Faţă” de la Noul Ierusalim - Pucioasa

Constrânşi de vocea contestatarilor, care-i acuză vehement că fac spiritism şi că vorbesc cu morţii, liderii pucioşi însăilează la repezeală o poveste pe care o doresc a fi cât mai credibilă, deşi este profund marcată de un triumfalism găunos: chipurile, venirea lui “Hristos” în grădinile cu meri altoiţi de la Pucioasa se face mereu “cu mărturie de sfinţi” şi este aidoma cu Schimbarea la Faţă de pe muntele Taborului, când Hristos cel viu a fost mărturisit de Moise şi de Ilie, în faţa a trei dintre ucenicii Lui.

Ce asemănări şi ce deosebiri sunt între povestea pucioşilor şi evenimentul biblic de pe muntele Taborului?

Ca asemănări nu putem consemna decât una: aceea că apariţiile se făceau în faţa a doi sau trei martori. Din acest punct de vedere, condiţia pe care o stabileşte Biblia (Matei 18, 16; 2Cor. 13,1; 1Tim.5,19, Evr.10,28) pentru a valida o mărturie ca fiind adevărată pare a fi îndeplinită. Schimbarea la Faţă este mărturisită în veac de apostolii Petru, Ioan şi Iacov, iar “apariţiile” de la Pucioasa sunt mărturisite astăzi de către liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor.

Liderii pucioşi sugerează că ar mai fi o “asemănare”: Hristos a apărut în lumină şi în slavă în faţa ucenicilor Săi, având de o parte şi de alta a Lui pe Moise şi pe Ilie, iar “Hristosul” Pucios pretinde că se arată ucenicilor lui însoţit şi mărturisit de “sfânta Virginia Tudorache-Stoica” şi de “sfântul Dănciucă Gheorghe” (zis şi “păstorul Daniel”), care-l flanchează de o parte şi de alta:

“ – O, lucrăm, Verginico, Eu şi cu voi, Eu şi sfinţii Mei, şi vă am într-o parte şi în alta şi lucrăm. Tu cu păstorul Daniel staţi martori, tată, şi aveţi lângă voi pe cei vii din cer ai acestei lucrări de cuvânt şi privesc ei în cer şi pe pământ lucrul şi cuvântul Nostru […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Duhul care se autointitulează “Păstorul Daniel”  ia cuvântul şi mărturiseşte cum este cu venirea lui, a celui mort în urmă cu un an, din cer pe pământ, şi despre aşezarea lui ca martor alături de “Verginica”:

“— O, nu e ca pe pământ, Doamne, ci e ca în cer toată coborârea Ta cu lucrători din cer. Le spun eu, cel de un an venit şi aşezat lucrător de lângă Tine şi de lângă trâmbiţa Ta Verginica peste poporul Tău de azi, căruia i-am fost păstor din partea Ta pe pământ, […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Această “asemănare” este însă conjuncturală. Ea este “scoasă pe tapet” abia după ce liderii pucioşi au sesizat că poveştile lor spiritiste sunt puternic contestate pe blogul www.noul-ierusalim.info , şi oricum ea este un eveniment singular. Nici o “însoţire de îngeri” nu a fost consemnată vreodată în cei 25 de ani de “proorocie”, pe când trăia Virginia Tudorache, şi nici în cei 12 ani în care a “proorocit” sora ei, lelica Maria. Această inovaţie îi aparţine exclusiv geniului inventiv al Mihaelei Tărcuţă.

Să ne mai amintim că şi circumstanţele “coborârii Cuvântului lui Dumnezeu” la pucioşi erau radical diferite în acele vremuri. “Dumnezeul” pucios “cobora” din cer sub formă de funii de lumină care intrau în gura Verginicăi, care stătea întinsă şi adormită pe un pat, “proorocind” prin somn în stare de inconştienţă, iar adepţii pucioşi erau convinşi că aud glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin gura ei. Nici vorbă de vreo “însoţire cu sfinţii”, care să-l mărturisească pe “Hristosul” Pucios în venirea Lui pe pământ:

“Maica Verginica nu ştia niciodată ce se vorbeşte, şi când se trezea, ne întreba pe noi dacă a vorbit Domnul. În tot acest timp cât se vorbea, ea vedea un porumbel alb, din ciocul căruia porneau trei funii de lumină, împletite, care intrau în gura ei. Acesta era semnul ei că s-a vorbit, dar nu ştia ce s-a vorbit.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.67 )

Scamatoria aceasta s-a prelungit şi după moartea Virginiei, prin “proorociţa” Maria, sora ei, timp de alţi 12 ani (1982-1994). Şi ea “proorocea” adormită, iar asemănarea coborârii lui “Hristos” la Pucioasa cu Schimbarea la Faţă cea relatată de Biblie era la fel de sublimă, dar inexistentă, ca şi cea de pe vremea Verginicăi.

Aşadar, între anii 1955 şi 1994 “Domnul” Pucios n-a coborât nici măcar odată, prin Verginica şi prin Maria, aşa cum pretind astăzi liderii pucioşi: însoţit de îngeri de lumină, cu slavă şi mărturisire văzută exclusiv de către cei aleşi.

Farsa capătă valenţe meşteşugite, infracţionale chiar, abia pe vremea Mihaelei, care vine la conducerea sectei prin anul 1990. Mihaela realizează că scamatoriile cu “coborârea Domnului, alunecând pe-o rază” formată din trei funii de lumină, dar mai ales încuibarea Lui într-un trup adormit, sunt cusute cu aţă albă, şi de aceea ea decide să schimbe radical “macazul”: de acum încolo, “Dumnezeul” Pucios va coborî altfel, ca o suflare de vânt care vine repede şi-i şopteşte numai ei la ureche cuvinte magice, sosite din cer.

Alţi 20 de ani au urmat de atunci şi până azi cu această stratagemă nouă, care s-a dovedit a fi la fel de eficientă ca şi cea dinainte, în racolarea unor gură-cască ca adepţi dedicaţi full time. Simpatizanţii pucioşilor şi simplii vizitatori, în cazul în care voiau să ştie mai exact “cum vine Domnul” la Pucioasa, erau păcăliţi însă cu o altă poveste. Lor li se spunea că Glasul Domnului se auzea venind ca o suflare de vânt, care se aude glăsuind deasupra Templului de la Pucioasa numai de către “cei aleşi”, iar cei aleşi sunt în număr de paisprezece. În realitate,  “cei aleşi” erau numai unul: Mihaela Tărcuţă, care însă îi instruia pe adepţii pucioşi consacraţi că de fapt nu numai ea, ci şi Nicuşor aude “Cuvântul” odată cu ea. Niciodată însă nu le spunea adepţilor cealaltă minciună, pe care le-o spunea vizitatorilor de ocazie: că primitorii ar fi în număr de 14. Măcar această lipsă de consecvenţă ar fi trebuit să le dea de gândit celor din anturajul ei apropiat.

În realitate, ”Cuvântul” de la Pucioasa este o pură invenţie a Mihaelei, inspirată sau nu de duhurile întunericului, căci “Coborârea Cuvântului” avea loc întotdeauna adânc după miezul nopţii. De câţiva ani doar, pentru a diversifica tematicile abordate şi pentru a da mai multă culoare şi credibilitate comunicărilor venite “de dincolo”, Mihaela a transformat “Cuvintele” de la Pucioasa, din monologuri devenite plictisitoare prin repetarea aceloraşi platitudini, în adevărate scenete de teatru, în care personajele vorbesc unele cu altele, se consultă şi îşi fac planuri comune, iar Mihaela stă ca un spectator şi “ascultă” vorbirea lor, consemnând-o totodată în scris, pe caiete, ca să rămână şi posterităţii:

“Cobor cu greu în ziua aceasta, căci găsesc neputinţă la porţi, şi le întăresc în răbdare […] O, numai umilit trebuie să stau şi să grăiesc înaintea omului! Nu pot să lucrez aşa cum este de lucrat […] Plâng ca un neputincios, Eu, Cel Atotputernic, […] Sunteţi în aşteptare ca să intraţi în carte, o, Verginico, tu şi păstorul Daniel. Avem neputinţă în porţi, tată. Lucrăm cu bucăţica. […] Aşa e soarta lui Dumnezeu între ai Săi.

Dar acum să vedem cum Ne aşezăm în carte în ziua aceasta de cuvânt, o, Verginico. Amin.

— Ne aşezăm, Doamne, la lucrul cuvântului de azi[…] O, avem durere şi jale de la cei ce se împotrivesc cu mintea lor şi cu cuvântul lor cel necredincios şi duşmănos, şi care au fost cândva mărturisitori şi au spus „Da, Doamne, cred, Doamne“. […] Cu păstorul Daniel mă voi sprijini în ziua mea de sărbătoare şi împreună vom pune masă de cuvânt pe masa poporului Tău cel de azi credincios, ca să luăm apoi şi să ducem peste tot pe unde sunt cei ce au fost şi mai sunt. […] Aş voi să grăiesc mult, […] Sunt cu păstorul Daniel şi aşteptăm să fie putere în porţi ca să putem lucra cuvânt cu despicare pentru atâtea taine greu de înţeles de pe pământ, şi venim noi din cer ca să le despicăm şi să arătăm lucrarea lor. Avem cu noi însoţitori dintre cei care au fost şi au venit şi ei, şi i-am luat martori pentru cele ce vom grăi în ziua aceasta de cuvânt.

O, Doamne, întăreşte puterea cea din porţi! Sfinţii cei tămăduitori, toţi să dea darul cel alinător pentru neputinţa celor ce ne ţin ca să venim şi ca să cuvântăm. Amin.

— O, Verginico, o, tată, e mare durerea Noastră de la cei ce Ne-o fac, şi ea se dovedeşte că este. Ne vom alina lucrând, tată, Noi şi cei ce Ne poartă ca să cuvântăm.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.67 )

Apoi Nicuşor ia textul scris de Mihaela şi îl transcrie pe calculator, apoi îl publică pe intrenet. De obicei, personajele scenetei care erau puse să se converseze cu “Domnul” lor erau alese din panoplia sfinţilor consacraţi sau a îngerilor, dar când inovaţia a devenit deja un obicei, Mihaela a băgat în vorbă cu mult curaj şi tupeu  unele persoane mai puţin “sfinte”, precum Adam cel vechi de zile, episcopul Vasile Târgovişteanul, patriarhul Teoctist, Simion Zidaru sau Dănciucă Gheorghe. Treptat, treptat, “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa a devenit o ciorbă spiritistă în care se amestecă în vorbă spunând vrute şi nevrute “sfinţii”, “arhanghelii” şi morţii de rând. Contestaţi tot mai insistent pe blogul mai sus amintit, liderii pucioşi au venit în ultima clipă cu o altă inovaţie: venirea “Domnului” de la Pucioasa este aidoma cu Schimbarea la Faţă  a lui Iisus, ce pe care o relatează Biblia. Duhul mortului Dănciucă Gheorghe susţine cu curaj această nouă “găselniţă” pucioşească:

“O, nu e ca pe pământ, ci e ca în cer lucrul Domnului azi peste voi, când El coboară cuvânt la voi şi grăieşte cu ai Săi în cer înaintea ucenicilor de pe pământ martori ai coborârii Lui, aşa cum Domnul a arătat pentru orice minte că El cu sfinţii vine şi cu ei lucrează şi grăieşte în venirea Sa celor de pe pământ, şi grăieşte Domnul cu ei durerea Sa, aşa cum a lucrat El în sfat cu sfinţii Lui pe muntele Tabor, de o parte şi de alta avându-i pe Moise şi pe Ilie, şi prin care a arătat Domnul taina celor înviaţi prin Hristos. O, aşa stă Domnul azi cu noi în sfat, de o parte şi de alta avându-ne şi grăind cu noi durerea Sa, şi pe care o grăim şi vouă, şi e lipsă de putere pentru sarcina coborârii Domnului cu cei din cer, cu sfinţii Lui de o parte şi de alta, cu oştire cerească, ţinându-se ea după Domnul în coborârea Sa cu sfinţii Săi, cu lucrători din cer pe pământ ca pe muntele Tabor.”  (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Interesant este că spiritul lui Dănciucă Gheorghe vorbeşte aici despre o “lipsă de putere” a liderilor pucioşi, care trebuie să primească din cer “Cuvântul”, deşi “Domnul” lor ar trebui să vină cu putere multă şi cu slavă, iar puterea Lui să se răsfrângă şi asupra primitorilor. Lipsa de putere mărturisită este de fapt de dezvăluire a lipsei de putere a celui propovăduit, iar martorii Verginica şi Dănciucă Gheorghe sunt “proptelele” care se străduie să legitimeze o credibilitate care este de mult compromisă.

Deosebirile dintre evenimentul istoric al Schimbării la Faţă şi scenariul cu acelaşi nume inventat de pucioşi sunt însă decisive, demascând demersul liderilor pucioşi ca pe o farsă meşteşugită.

Mai întâi, să reţinem că alegerea lui Moise şi a lui Ilie dintre toţi drepţii Vechiului Testament nu este deloc întâmplătoare, deşi Biblia consemnează că şi alţi drepţi, precum Noe, Daniel şi Iov, erau bineplăcuţi ai Domnului şi chiar erau consideraţi ca nişte adevăraţi exponenţi ai dreptăţii:

“Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. […] Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor”. (Iez. 14: 14,20)

Şi atunci, de ce au fost aleşi ca martori tocmai Moise şi Ilie? Pentru că, în afară de Enoh, aceştia sunt singurii despre care Biblia relatează că au fost suiţi cu trupul la cer. Aşadar, ei nu au gustat moartea, deci nu au intrat niciodată în ceata morţilor, deci aducerea lor pe muntele Taborului nu poate fi asimilată de nimeni ca o şedinţă de spiritism. Moise şi Ilie erau veniţi în trup viu, deci Dumnezeu excludea astfel orice acuzaţie de “grăire cu morţii”, sau “chemare de duhuri” care erau condamnate cu asprime în toate timpurile, ca urâciune în faţa lui Dumnezeu:

“Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii.

Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta.” (Deut. 18: 10-12)

În al doilea rând, însăşi prezenţa lui Hristos întru slavă era o prezenţă în trup. Iisus a fost cu trup şi înainte, şi în timpul, şi după Schimbarea Lui la Faţă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre “Hristosul” Pucios, care mărturiseşte despre sine că nu este venit cu trupul, ci este  venit în duh:

“... Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 30 aprilie 1955)

Aşadar, duhul de la Pucioasa care se pretinde a fi “Duhul lui Hristos” se schimbă la faţa sa cea nevăzută (find duhovnicească, trebuie că este o faţă nematerială), care se face văzută doar în faţa liderilor pucioşi. Aceştia, asemenea celor trei apostoli care râvneau să facă trei colibe pentru Iisus, Moise şi Ilie, au purces de i-au făcut duhului pucios o “colibă” cu 33 de cornişe la Glodeni, pe care au numit-o apoi “Templu”.

În al treilea rând, o deosebire majoră se referă la calitatea personajelor care intră în dialog. În timp ce Hristos a ales să vorbească despre patima Sa doar cu Moise şi cu Ilie, aceşti doi “corifei” ai Vechiului Testament, dialogurile dintre duhurile de la Pucioasa se poartă pe de o parte între “duhul lui Hristos” (un duh suspect, care nu vine cu peceţile doveditoare ale învierii, aşa cum a venit Hristos Cel înviat în faţa lui Toma, ci pretinde că pentru a putea veni la pucioşi mai întâi s-a destrupat şi şi-a lăsat trupul în ceruri) şi pe de alta duhuri ale unor morţi de rând, aşa cum am mai amintit (Simion Zidaru, Dănciucă Gheorghe, episcopul Vasile Târgovişteanul, Virginia Tudorache-Stoica, etc.). Celelalte duhuri, care intră şi ele cu aplomb în dialogul de la Pucioasa, vin cu denumiri împrumutate de la sfinţi, şi sunt scoase în faţă de liderii pucioşi dinadins, în intenţia de a spori credibilitatea mascaradei de la Pucioasa.

Poate cel mai interesant este cazul duhului pucioşesc care se pretinde a fi “duhul lui Ilie”. Acesta apare sistematic în ultima vreme în dialog cu “Hristosul” Pucios, la data serbării Sfântului Ilie de către pucioşi ( 2 august, pe stil vechi), dar apare doar “cu duhul”, deci despărţit de trup!! Avem de-a face aşadar cu o situaţie paradoxală: atât “Hristosul” Pucios, cât şi “Sfântul Ilie” Pucios se dezbracă în cer de trupurile lor şi coboară doar “cu duhul şi cu cuvântul” pe pământ, la Pucioasa. Din Sfântul Ilie cel râvnitor în trup a rămas doar o strigare în pustie, care se pretinde râvnitoare în duh:

– Sunt strigarea Ta cea plină de râvnă dumnezeiască, Doamne. […]strig eu la om aşa cum am strigat cât am stat cu trupul văzut între oameni, căci duhul meu râvnea cu foc în Duhul Tău, şi mă durea ca şi pe Tine de pierderea omului. Strig acum la om, şi slăvesc ziua venirii mele în cele ce nu se văd şi, strigând la om, slăvesc ziua mea cea de la Tine. Strig la om, că mi-e jale de jalea Ta, ca şi atunci mi-e jale, şi merg peste pământ cu jale şi îţi curăţ pământul de lucrarea omului, ca să-l îndemn pe om spre Duhul Tău, Care îl strigă de la el la Tine […] Duhul meu este plin de durere pentru voi, oameni care rătăciţi fără de mângâiere […].”  (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 2 august 2005)

Această repetată destrupare a celor doi poate fi asimilată cu o repetată moarte a trupului, căci ce altceva este despărţirea duhului de trup? Dar atunci de ce a mai înviat Hristos? Ca să moară şi a doua, şi a treia, şi a n-a oară, atunci când coboară cu duhul la impostorii pucioşi? De ce s-a mai suit Ilie du trupul la cer, dacă la fiecare revenire a sa pe pământ la impostorii pucioşi se dezbracă de trup ca şi de o haină prea incomodă, pe care o lasă în ceruri?

Aberaţiile pucioşeşti, la o analiză mai atentă, se dovedesc a fi o echilibristică fragilă între penibil şi ridicol, între confuz şi ilogic, între tragic şi comic.

……………………
Anca Estera
24 decembrie 2010

……………………