516. Care este atmosfera reală din sânul sectei oculte “Noul Ierusalim” de la Pucioasa?

Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.

516.  Care este atmosfera reală din sânul sectei oculte “Noul Ierusalim” de la Pucioasa?

Cei care au vizitat întâmplător “chibuţul” sectei de la Pucioasa autotintitulată “Cetatea Sfântă Noul Ierusalim”, sau au vizionat filmuleţele publicitare ticluite cu grijă de liderii “pucioşi” ( în combinaţie cu jurnalişti mediocri, de genul lui Cristi Tabără), sau au citit predicile ingenios alcătuite şi denumite pompos “Cuvântul lui Dumnezeu”, ar putea să fie mişcaţi de un sentiment de simpatie sau de solidaritate cu aceşti “aleşi ai lui Dumnezeu”, care au părăsit lumea şi ispitele ei, (dar şi Biserica părinţilor şi strămoşilor lor), pentru a-şi construi o caricatură de mânăstire, în care ei parodiază cu morgă o pretinsă acurateţe în vieţuirea creştină.

Şi, la prima vedere, aşa este. Această piesă de teatru regizată cu maximă preocupare, în care actorii (adepţii permanenţi ai acestei secte) se străduiesc să fie cât mai blajini, cât mai îndatoritori, cât mai aleşi în priviri, în vorbă şi la port, iar scenariul este impresionant prin mesajul său deopotrivă apocaliptic şi bucolic, ameninţător şi promiţător, prolix şi ultimativ, nu poate să nu impresioneze adânc pe spectatorii ocazionali ai “minunii de la Pucioasa”. Însuşi faptul că liderii sectei pretind cu obstinaţie şi cu tărie că “Dumnezeul” lor le vorbeşte şi că Şi-a făcut în hambarele lor sălaş permanent, de mai bine de 60 de ani, este în măsură să impresioneze adânc.

Dar, oare, aşa să fie? Oare nu cumva realitatea este îmbibată în minciună, aşa cum s-a întâmplat în zeci şi sute de alte cazuri similare de înşelăciune religioasă, de care istoria este plină?

Recent, o mărturisire curajoasă a doi artişti (care au experimentat pe pielea lor dorinţa sinceră de a descoperi şi a gusta perfecţiunea morală pe pământ) a zguduit din temelii şandramaua clădită cu multă grijă de dresorii de suflete de la Pucioasa.

Este vorba de un interviu cu Marian Zidaru (MZ) şi Victoria Zidaru (VZ), artişti plastici, intitulat: „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“, realizat  pe 7 ianuarie 2017 de Doinel Tronaru (DT) [Citeşte pe: adev.ro/ojemfy ( http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-marian-sivictoria-zidaru-artisti-vizuali-spatiul-romanesc-spatiu-mistic-1_586fd1c15ab6550cb8265369/index.html ) ].

Din acest interviu aflăm că soţii Marian şi Victoria Zidaru au fost creştini ortodocşi autentici dintotdeauna, alegând  încă din anul 1987 să se apropie mai mult de Biserică. Au ales biserica de la Ghelari şi s-au ataşat de preotul ei, ajungând să se implice direct în nevoile ei şi să fie folositori, prin lucrul mâinilor lor,  Bisericii strămoşeşti.

Începând cu anul 1990 s-au ataşat de comunitatea de la Pucioasa, crezând că au găsit în vieţuitorii de aici nişte “fraţi creştini autentici”, dornici de o trăire apostolică a învăţăturii creştine.

Au trăit alături de ei 20 de ani, străduindu-se să nu se împiedice în dogme rigide, teoretice, ci să îmbine libertatea de exprimare artistică cu devoţiunea şi cu jertfelnicia milostivă:

« MZ: [...] Experienţa noastră de 20 de ani de la Pucioasa a fost o experienţă considerabilă, pe care nu o regretăm, deşi au fost perioade şi mai bune, şi mai rele. Dar tot ceea ce am gândit în anii ’90 sunt idei care funcţionează şi acum. Deci noi ne continuăm existenţa pe aceleaşi reguli, şi considerăm că e singurul mod în care creştinismul poate fi aplicat. Adică un creştinism trăit, un creştinism aplicat pe viaţa de zi cu zi, este creştinismul adevărat, nu un creştinism teoretizat, pentru că acesta e facil. » (Citat din articolul „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“, de Doinel Tronaru)

Cu timpul au avut surpriza să vadă că la Pucioasa au dat de alte dogme, mai teoretice şi mai rigide, de care credeau că scăpaseră. Au putut observa o depărtare tot mai vizibilă şi mai agresivă a liderilor comunităţii de Biserica strămoşească, dar au avut în continuare o preocupare primordială în exprimarea artistică, aşa încât această alunecare spre sectarism a fost considerată de ei o responsabilitate care le revine doar celor care conduceau mersul lucrurilor. Au avut apoi surpriza să se vadă etichetaţi din exterior ca promotori ai “sectei lui Marian Zidaru”, şi au crezut că totul este doar o regretabilă confuzie, îndată ce ei erau acolo doar ca să-şi dăruiască arta lor lui Dumnezeu.  Dar cea mai mare surpriză a fost să constate că “Fraţii” le deveniseră ostili parcă fără motiv, atacându-le chiar preocupările artistice, exact acelea care le fuseseră ani de-a rândul lăudate şi promovate, pe când aduceau venituri financiare consistente comunităţii:

« MZ: [...]. Direcţia noastră a rămas aceeaşi, dar la un moment dat s-a realizat o ruptură între noi şi Pucioasa, motivul fiind tocmai arta. Adică ei doreau să renunţăm complet la aceste manifestări ale noastre şi să ne reducem la simpli călugări care să dăm cu mătura pe-acolo sau să facem ceva pe lângă casă, lucru pe care nu l-am acceptat, am socotit că e mai bine să rămân artist, pentru că asta e menirea mea, şi să duc o viaţă cu o exprimare sinceră, decât să mă aliniez unei dogme.Pentru că şi Pucioasa a ajuns până la urmă la un soi de dogmatism. » (Citat din articolul „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“, de Doinel Tronaru)

Din păcate, soţii Zidaru n-au observat că nu arta era cauza reală a ostilităţii liderilor “pucioşi” faţă de ei, ci invidia bolnăvicioasă a acestor doi lideri, obsedaţi de putere şi de slavă deşartă. Ei nu suportau să vadă că alţii sunt mai iubiţi decât ei, că Zidarii sunt apreciaţi de către tinerii adepţi ai sectei, care apreciau la cei doi artişti ingenuitatea şi jertfelnicia şi iubirea frăţească.

Au observat însă, cu mare tristeţe, că “Dumnezeul” Pucioasei era doar o fantezie mistică ingenioasă, un pretext inventat cu dibăcie de liderii “pucioşi” pentru ca astfel să-şi poată subjuga despotic adepţii, transformând “credinţa pucioşescă” într-o biată clonă a Ortodoxiei:

 «MZ: Nu, nu, e un grup comunitar care avea în mijlocul lor o experienţă mistică, una din persoane auzea Cuvântul lui Dumnezeu, şi acel Cuvânt disciplina toată existenţa. Dar, conform stilului românesc, de multe ori Dumnezeu e subordonat omului, şi lucrurile care ţin de ierarhie, de putere, de puterea unuia asupra altora... Dumnezeu devine doar un pretext. » (Citat din articolul „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“, de Doinel Tronaru)

Marian Zidaru a găsit puterea, asumându-şi orice risc, să le spună mogulilor “pucioşi” că sunt nişte impostori care au impresia (şi convingerea) că “Îl fentează pe Dumnezeu”:

« MZ: Or, eu am simţit lucrul ăsta, le-am spus că, de fapt, îl fentează pe Dumnezeu, şi de-aici a plecat ruptura... » (Citat din articolul „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“, de Doinel Tronaru)

Acest act de curaj le-a atras celor doi artişti Zidaru dizgraţia totală, brutală şi iremediabilă. Au urmat cele mai mizerabile înscenări din partea Mihaelei şi a lui Nicuşor, care nu pregetau să-i zugrăvească în ochii slugilor lor ca pe nişte duşmani ai comunităţii, care nu mai pot fi suportaţi decât cu mari suferinţe şi cu dureri, deci trebuie urgent extirpaţi ca nişte  măsele stricate. Slugile, la rândul lor, care vedeau evidenţa, au început să se manifeste duplicitar, pentru a nu-i înfuria pe cei doi tirani. Pe faţă se arătau ostili Zidarilor, iar prin spate îi căinau pentru starea nedreaptă în care au fost târâţi.

Având puterea absolută, discreţionară, cei doi dictatori au învins. Într-o zi au poruncit ca toate bulendrele, lucrările artistice, amintirile, de fapt toată amintirea celor doi artişti care au sponsorizat secta timp de 20 de ani, să le fie aruncate în stradă (la propriu!!!! bine că nu le-a dat foc!):

« DT: Când s-a întâmplat ruptura aceasta?

  VZ: 26 august 2006. Acum zece ani. Deci, de-acum zece ani nu mai avem absolut nicio legătură cu ei. » (Citat din articolul „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“, de Doinel Tronaru)

 

 Liderii “pucioşi” se puteau declara acum mulţumiţi. De mult tânjeau ei la o hegemonie absolută asupra slugilor lor de la Pucioasa şi erau vădit incomodaţi de imaginea bună pe care o aveau cei doi artişti - şi mai ales de dragostea cu care Victoria era înconjurată de către ucenicele sale în arta vestimentară şi decorativă. În plus, rămâneau în câştig net, îndată ce toate investiţiile uriaşe, făcute de-a lungul timpului de către Zidari, rămâneau definitiv pe mâna celor doi lideri ai sectei, deşi aceşti doi trântori nu mutaseră un pai pentru creşterea bunăstării comunităţii:

« MZ: Da, mă rog, pe scurt, am fost daţi afară. Ni s-a spus să plecăm. Deşi acolo s-a făcut cu investiţia noastră financiară masiv, mai mult de jumătate din ce s-a făcut... » (Citat din articolul „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“, de Doinel Tronaru)

Nu acelaşi sentiment l-au avut ceilalţi membri ai comunităţii de la Pucioasa. Cei mai mulţi au simţit o mare durere şi o mare neputinţă, văzând cum se face pe faţă încă o mare nedreptate, şi tot “în numele Domnului”. Câţiva au simţit un dezgust atât de mare văzând cum tronează minciuna şi nedreptatea la Pucioasa, încât au părăsit şi ei “raiul pucios”. Alţii ar fi vrut şi ei să plece, dar nu mai aveau unde, căci căile lor fuseseră de mult tăiate cu dibăcie de stăpânii lor. Unde să se mai ducă, acum? Cum să o ia de la zero? Au strâns din dinţi şi au răbdat, aşteptând zile mai bune, care întârziau însă să vină.

Au început să îndesească acele adunări periodice, în “Casa Întâlnirii”, în care adepţii sunt luaţi pe rând la rost de către stăpânii lor pentru că “nu cresc duhovniceşte”. Dar şi adepţii au “evoluat”, adaptându-se la noile condiţii. Au învăţat să se ascundă, să pună nasul în pământ şi să se prefacă profund afectaţi. Au înţeles că “spovedaniile colective” nu le sunt lor de folos, ci celor care le organizează. Au devenit toţi nişte şmecheraşi, care încearcă să se strecoare şi să o ducă pe cât posibil mai bine, în condiţiile date. Minciuna a devenit o practică obişnuită, îndată ce ucenicii au copiat-o cu râvnă de la stăpânii lor.

Nu de mult, o adeptă dintre cele vechi şi devotate îl iscodea şăgalnic pe Nicu Pop, unul dintre sfetnicii de suflet al celor doi lideri “pucioşi”:

− Ce zici Nicule, când n-o mai fi Mihaela, mai rezistă fraţii trei-patru luni aici, în mânăstire?

La care Nicu răspunde, făcându-i zâmbre cu subînţeles:

− Trei luni? Poate trei-patru zile, vrei să zici!

Ei bine... cam asta este atmosfera reală din sânul sectei oculte “Noul Ierusalim” de la Pucioasa, şi astea le sunt aşteptările celor care şi-au găsit domiciliu forţat acolo.

…………………

Anca Ionescu-Târgovişte

31 ianuarie 2017

…………………