515. Mogulii pucioşi care hingheresc secta “Noul Ierusalim” sunt demascaţi în chip zdrobitor pentru escrocherii şi pentru despotismul lor obtuz

Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.


 

515.  Mogulii pucioşi care hingheresc secta “Noul Ierusalim” sunt demascaţi în chip zdrobitor pentru escrocherii şi pentru despotismul lor obtuz

Doinel Tronaru (DT) a realizat recent  (7 ianuarie 2017) un interviu cu Marian Zidaru (MZ) şi Victoria Zidaru (VZ), artişti vizuali, intitulat: „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“

[Citeşte pe: adev.ro/ojemfy ( http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-marian-sivictoria-zidaru-artisti-vizuali-spatiul-romanesc-spatiu-mistic-1_586fd1c15ab6550cb8265369/index.html ) ]

         Transcriem câteva fragmente din acest interviu. Ne-am permis să comentăm câteva pasaje mai relevante, deşi s-ar putea spune că orice comentariu este de prisos:

-----------------------------------------------

[...]

                 „Eu acasă pot să-mi fac propria mea mănăstire“

DT: Anii 1990... Noul Ierusalim. A trecut ceva vreme de-atunci şi lumea a mai uitat. Putem să reamintim ce-a fost, cum s-a întâmplat?

MZ: Păi, anii ’90 au fost urmarea firească a unei experienţe începută de noi prin 1987, când am plecat la biserica din Ghelari. Acolo am cunoscut viaţa creştină în sensul dogmatic, adică eram un fel de copii de altar, ca să zic aşa, îl ajutam pe preotul de acolo la slujbe, îl ajutam la tot ce ţinea de misiunea lui de preot... (Comentariu: O mărturisire importantă, care arată că soţii Marian şi Victoria Zidaru au fost creştini ortodocşi autentici dintotdeauna, alegând chiar o trăire dedicată, ataşată şi folositoare bisericii strămoşeşti) Şi în paralel cu lucrul ăsta, cam ca scop al venirii noastre acolo, am lucrat la o poartă, care trebuia să fie aşezată la intrarea în biserică. Sigur, am dezvoltat acolo ateliere, că peste tot pe unde m-am dus am făcut ateliere. Şi proiectul pentru locul acela era un proiect grandios, nu mai voiam să plecăm de acolo, ne plăcea aşa de mult – Ghelari era pe vârf de munte, înconjurat de păduri seculare, mâncam numai ciuperci... –, era o viaţă pe care nu mai doream s-o schimbăm. Dar evenimentele din ’90 ne-au schimbat direcţia, nu pentru că am vrut noi, efectiv am fost daţi afară de-acolo...

VZ: Ne-au alungat, cu acte, avem şi acuma actele...

DT: De ce v-au alungat?

MZ: În fine, anii ’90 au fost ani de aiureală...

VZ: Pentru că a făcut Marian coroana regală pe spatele porţii, ăsta a fost motivul, pe scurt.

MZ: Da, cauza a fost poarta. Nu e loc acum să dezvoltăm subiectul. Şi de la Ghelari am ajuns în această comunitate creştină de la Pucioasa, care continuau stilul de viaţă pe care noi îl adoptasem şi-l îndrăgeam. Experienţa noastră de 20 de ani de la Pucioasa a fost o experienţă considerabilă, pe care nu o regretăm, deşi au fost perioade şi mai bune, şi mai rele. Dar tot ceea ce am gândit în anii ’90 sunt idei care funcţionează şi acum. Deci noi ne continuăm existenţa pe aceleaşi reguli, şi considerăm că e singurul mod în care creştinismul poate fi aplicat. Adică un creştinism trăit, un creştinism aplicat pe viaţa de zi cu zi, este creştinismul adevărat, nu un creştinism teoretizat, pentru că acesta e facil... (Comentariu: Este vorba de convingerea lor că libertatea de exprimare artistică este perfect compatibilă cu o trăire angajată, în care devoţiunea mistică nu se rezumă la simple fraze declarative sau la bifarea unor “ascultări” care vin din afară, ci se traduce în dăruirea concretă, de zi cu zi)

„Idealul de viaţă creştină este viaţa călugărească“

DT: Deci, nu un creştinism teoretic, nu unul intelectual... Dar nu există, totuşi, şi abordarea aceasta, cea teoretică, nu este valabilă?

MZ: Ce se întâmplă, degeaba respecţi dogma, dacă nu şi trăieşti creştinismul, degeaba te rogi duminica la biserică, dacă nu te rogi în fiecare zi acasă. Degeaba, cum să zic, faci toate Faptele, dacă nu faci şi Miezonoptica; degeaba faci Miezonoptica, dacă nu faci şi Faptele creştine. Şi atunci, viaţa de zi cu zi trebuie să se întrepătrundă cu tipicul bisericesc, chiar dus până la tipicul mănăstiresc. Poţi trăi viaţa de zi cu zi, poţi să fii căsătorit, poţi să fii artist, poţi să fii inginer, politician sau mai ştiu eu ce, dar ducând o viaţă creştină. Idealul de viaţă creştină este viaţa călugărească, cred, dar la acest etalon, la acest model de existenţă, ne raportăm fiecare după puterea noastră: unul poate mai mult, altul poate mai puţin, unul poate mai mult într-o direcţie, altul poate mai puţin în aceeaşi direcţie... Dar important e mental să ne raportăm mereu la această stare. Paradoxal, noi nu suntem fani ai mănăstirilor, adică nu umblăm pe la biserici, nu umblăm pe la mănăstiri, aşa, să deranjăm oamenii toată ziua cu tot felul de probleme. Considerăm că rostul mănăstirii este ca oamenii aceia să stea acolo liniştiţi, să-şi facă treaba, să se roage pentru mine, iar eu acasă pot să-mi fac propria mea mănăstire, canonul zilnic fiind meseria pe care-o practic sau problemele pe care le întâmpin de dimineaţa până seara.

DT: Acest lucru aţi încercat să-l aplicaţi acolo...

MZ: Da, l-am aplicat acolo şi l-am continuat la noi în atelier. Direcţia noastră a rămas aceeaşi, dar la un moment dat s-a realizat o ruptură între noi şi Pucioasa, motivul fiind tocmai arta. (Comentariu: Totuşi, cauza reală nu era arta, căci arta a fost doar pretextul. Cauza reală a fost aceea că cei doi moguli ai sectei pseudo-otodoxe, Mihaela T. şi Nicuşor N., erau pur şi simplu invidioşi pe admiraţia şi dragostea cu care erau înconjuraţi cei doi artişti, în special de către adepţii tineri. Chiar şi cei din exterior, care aveau o părere negativă despre cei doi artişti, îi considerau [în mod eronat] ingenioşi promotori ai unei deviaţii eretice, motiv pentru care au şi lansat sintagma improprie “secta lui Marian Zidaru”. De fapt, nu era secta lor, ci a celor doi moguli, Mihaela şi Nicuşor, care-i scoteau cu viclenie pe cei doi artişti în faţă, tocmai pentru ca, ascunşi în spatele lor, să-şi poată lansa şi testa nestingheriţi ereziile). Adică ei doreau să renunţăm complet la aceste manifestări ale noastre şi să ne reducem la simpli călugări care să dăm cu mătura pe-acolo sau să facem ceva pe lângă casă, lucru pe care nu l-am acceptat, am socotit că e mai bine să rămân artist, pentru că asta e menirea mea, şi să duc o viaţă cu o exprimare sinceră, decât să mă aliniez unei dogme. (Comentariu:  După ce s-au folosit de M.Z. şi V.Z. pentru o intensă mediatizare şi au văzut că şi-au atins scopul, cei doi moguli ai sectei, M.T. şi N.N.,  “au schimbat foaia”, căutând acum din răsputeri să-i marginalizeze pe cei doi artişti şi să-i acopere de acuzaţii inventate, pentru a avea apoi motive de a-i îndepărta cu brutalitate)  Pentru că şi Pucioasa a ajuns până la urmă la un soi de dogmatism. Am început cu o libertate de manifestare creştină...

DT: Ei fiind reprezentanţii Bisericii sau cine?

MZ: Nu, nu, e un grup comunitar care avea în mijlocul lor o experienţă mistică, una din persoane auzea Cuvântul lui Dumnezeu, şi acel Cuvânt disciplina toată existenţa. Dar, conform stilului românesc, de multe ori Dumnezeu e subordonat omului, (Comentariu:  O formulare mult prea delicată pentru gravitatea faptei: în realitate, la Pucioasa nu Dumnezeu lucra asupra omului, ci omul [liderii sectei, desigur] Îl “lucra” pe “Dumnezeu” pe la spate, după voile sale interesate, în special pentru consolidarea puterii liderilor asupra vasalilor lor) şi lucrurile care ţin de ierarhie, de putere, de puterea unuia asupra altora... Dumnezeu devine doar un pretext. (Comentariu: Aici, Marian Zidaru spune cu curaj lucrurilor pe nume: la Pucioasa a avut dezamăgirea de a descoperi, după mulţi ani, că “Dumnezeul” Pucioasei era doar o ficţiune, un pretext inventat cu dibăcie pentru ca liderii comunităţii să-şi poată subjuga despotic adepţii, iar “credinţa pucioşescă” era o clonă a Ortodoxiei) Or, eu am simţit lucrul ăsta, le-am spus că, de fapt, îl fentează pe Dumnezeu, şi de-aici a plecat ruptura... (Comentariu: Toţi adepţii sau simpatizanţii care au avut curajul să exclame “Regele este gol!” au fost expulzaţi fără menajamente de cei doi lideri “pucioşi”. Şi atunci au aflat şi ei adevărata faţă a celor doi despoţi, pe care unii îi numesc ironic leliţa “Muhaela” şi nenicul “Mucuşor”. E cunoscut cazul tinerei Daniela C. care, fiind alungată brutal de M.T. şi N.N. din sânul comunităţii, le-a aruncat în faţă dureroasa şi tardiva ei constatare: “Sunteţi nişte oameni răi! Vreţi să mă îndepărtaţi din lucrare!”)

         DT: Deci dumneavoastră v-aţi raliat unei comunităţi care funcţiona deja acolo...

MZ: Da, din 1955-56, dar ilegal, să nu credeţi că aveau acordul Bisericii. Deci, s-au dogmatizat, în cele din urmă... (Comentariu: Aici, “dogmatizarea” se referă la o linie proprie, eretică, declarativ ortodoxă, nicidecum la o supunere faţă de învăţătura clasică şi ierarhia B.O.R., supunere pe care cei doi lideri “pucioşi”, M.T. şi N.N., nu au agreat-o niciodată, preferând ilegalitatea şi clandestinitatea)

                 „CAP-uri cu scriptura în mână“

DT: Ciudat, pentru că, dacă spui Noul Ierusalim, spui soţii Zidaru. Adică, chiar dacă aţi fost doar acea perioadă, a fost una, pentru imaginarul public, foarte militantă.

MZ: A fost foarte fierbinte, a fost militantă... Ceea ce spuneam atunci vedem că începe să se împlinească astăzi, deci nu au fost lucruri în afara realităţii, nu eram „ieşiţi din minţi“. Vedem că această depărtare de Dumnezeu se produce din ce în ce mai rău, pentru că noi pe asta pedalam şi atrăgeam atenţia că oamenii se îndepărtează de Dumnezeu. Dar nu a fost niciodată în afara Bisericii sau împotriva Bisericii, ci dimpotrivă.

DT: Tocmai că, spre deosebire de altele, a fost o mişcare acceptată de Biserică...

VZ: Tolerată, mai exact. Dar poate nici ăsta nu este cuvântul... Adică pur şi simplu s-au făcut că nu văd, cam asta ar fi mai concret...

MZ: A fost un lucru înţelept, că l-au lăsat pe Dumnezeu să hotărască, dacă e sau dacă nu e de la Dumnezeu... (Comentariu: B.O.R. a instituit un moratoriu, a preferat să lase poarta deschisă celor care vor alege să se întoarcă în sânul ei. Din fericire, soluţia s-a dovedit a fi benefică, mulţi dintre cei care s-au lămurit singuri care este adevărul cu “raiul pucios” au putut să-şi regăsească locul printre fraţii creştini.)

VZ: A fost un lucru înţelept, în orice caz. Deci nu s-au opus, nu a fost o opoziţie din partea Bisericii.

MZ: Nu, absolut deloc. Problema este că şi Noul Ierusalim a ajuns tot la concluziile Bisericii, până la urmă. Şi noi începusem cu un creştinism creativ, plin de libertate, motivând orice acţiune a noastră prin faptul că, dacă respecţi legile Bisericii, eşti liber să te manifeşti oricum crezi de cuviinţă, pentru că duhul lui Dumnezeu îţi dictează cum să te comporţi. Şi sigur că aveam o manifestare liberă, ca dovadă că principala ocupaţie de la Pucioasa era arta. Cu asta ne ocupam noi, făceam artă, toţi cei de acolo lucrau la proiectele noastre...

DT: Ceea ce particularizează oarecum mişcarea, eu nu ştiu ceva similar...

MZ: Exact, aşa este. Dar la un moment dat toate lucrurile astea s-au rupt. Construisem trei spaţii care urmau să devină muzee sau galerii de artă, şi când să ne începem activitatea artistică, atunci ne opreau, ne înfrânau, aveau dubii că ceea ce facem noi este sau nu este în regulă... Şi atunci, ca să fie liniştiţi, au eliminat arta (Comentariu: Motivaţiile aduse de liderii “pucioşi” în aceste cazuri erau de un ridicol desăvârşit. Spre exemplu, exasperată pentru succesul pe care îl avea Victoria Zidaru cu creaţiile sale vestimentare, pentru care instruise cu succes, ca pe nişte ucenice, mai multe fete de la Pucioasa şi de la Târgovişte, leliţa Mihaela a dispus sistarea totală a tuturor activităţilor de croitorie ale fetelor şi ale Victoriei, pe motiv că superbele rochii cu motive naţionale făcute de ele ajungeau să fie purtate de “artiste destrăbălate şi deocheate”, care le etalau apoi pe la televiziuni şi prin spectacolele lor), şi-au ajuns la o mănăstire tradiţională, clasică, cu „ascultări“, mai mult sau mai puţin plată, o viaţă fără vreo preocupare spirituală clară, tot ceea ce iniţial respinseseră.

Un fel de CAP-uri cu scriptura în mână, eu aşa le zic. Şi-atunci noi ne-am continuat activitatea artistică în atelierul nostru, continuând, din punct de vedere practic, acelaşi tip de vieţuire, creştină, în umbra Bisericii...

VZ: Şi acelaşi gen de exprimare... Pentru că asta este în firea artei, să transmită un mesaj.

„Obiectul de artă este o rugăciune fixată“

DT: Când s-a întâmplat ruptura aceasta?

VZ: 26 august 2006. Acum zece ani. Deci, de-acum zece ani nu mai avem absolut nicio legătură cu ei.

MZ: Poarta de la Ghelari a ajuns la Pucioasa, cumva s-au legat lucrurile, dar nu avem timp să povestim chiar totul, ca să înţelegem tot demersul de-acolo. Pentru că fiecare pas al nostru a fost motivat de nişte lucruri foarte serioase. Am descoperit că arta nu este un simplu obiect, este un simbol lucrător. Aşa cum rugăciunea vorbită este o rugăciune vie, o rugăciune trăită, simţită în interior şi exteriorizată prin cuvinte, manifestate sonor, obiectul de artă este o rugăciune fixată, care emană în permanenţă. El, obiectul în sine, în relaţie cu privitorul, emană ceea ce conţine. Dacă un obiect este lucrat cu rugăciune, el emană rugăciune. Şi, plecând de la această idee, continuăm să ne lucrăm obiectele, considerând că ele aduc o binecuvântare în casele în care intră în final.

DT: Şi pentru cei care le privesc poate, într-un spaţiu de expunere...

MZ: Da, sigur că da. Deşi nu sunt afirmaţii strict canonice, nu mă refer la rugăciunea canonică. Sunt obiecte care comentează viaţa de zi cu zi, situaţia politică, poziţia geopolitică a României, sunt multe lucruri de felul acesta, care sunt transferate în zona spirituală, în zona creştinismului. Cum vede Dumnezeu lucrul ăsta?

DT: Da, dar artistul spiritual, creştin chiar, în măsura în care este în mod real artist, întotdeauna nu este subordonat bisericii, sau unei dogme, sau unui canon, şi câteodată nu este înţeles, într-adevăr, de Biserică...

MZ: Nu câteodată, de foarte multe ori. Dar ăsta-i farmecul, tocmai asta-i frumuseţea.

         DT: Alternativa ar fi, după părerea mea, o artă dogmatică, gândiristă, în sensul rău al cuvântului, şi până la urmă care nu-i validă artistic. În perioada aceea aţi locuit acolo, la Pucioasa, tot timpul?

MZ: Noi am oscilat tot timpul, eram şi la Bucureşti, eram şi la Pucioasa. Aveam perioade când stăteam acolo mai mult, o lună-două-trei poate, mai mult nu, după care veneam în Bucureşti. Aveam expoziţii, eram ocupaţi cu activitatea noastră, până într-o zi când ni s-a impus să nu ne mai tot fâţâim între Bucureşti şi Pucioasa, să rămânem numai acolo, (Comentariu:  Liderii “pucioşi” tânjeau de mult la o hegemonie absolută asupra slugilor lor de la Pucioasa şi erau vădit incomodaţi de imaginea bună pe care o aveau cei doi artişti - şi mai ales de dragostea cu care Victoria era înconjurată de către ucenicele sale în arta decorativă) şi să terminăm odată cu arta asta, că ne scoate din rit şi din pacea chiliei...

DT: Şi pe care n-o înţelegeau...

MZ: Exact. N-am avut pretenţia asta... Pentru că ăsta-i tot farmecul unui artist, să nu fie înţeles. Când e înţeles, se banalizează, se aplatizează.

DT: Acolo putea veni oricine, putea rămâne oricine, care era sistemul?

MZ: Păi, asta era problema, că în interior nu putea intra oricine, iar noi nu puteam să avem dialog cu oricine, să-i arătăm lucrările, pentru că erau în interior... Atunci a apărut necesitatea unui spaţiu exterior, am construit, vă repet, trei spaţii în afara mănăstirii, cu destinaţie artistică; trebuia să fie galerii de artă şi muzee, şi fiecare spaţiu pe care-l construiam, când era terminat era transformat în altceva: în loc de întâlnire, în dormitoare, în cantine, în orice altceva, numai în galerie nu. Până într-o zi în care ne-am săturat şi-am cerut explicaţii acestor manifestări... (Comentariu: Atunci a venit clipa adevărului. Cei doi artişti au constatat într-un târziu că au fost folosiţi doar ca vectori financiari buni de jumulit, fiind duşi mereu cu vorba, dar în final spoliaţi fără scrupule de acei indivizi lacomi şi fără ruşine. Ca şi în alte situaţii, când au escrocat alţi creştini cu terenuri şi cu case, cei doi şarlatani fără căpătâi care s-au instalat la cârma sectei s-au dovedit a fi nişte jalnici pungaşi, tâlhari la drumul mare, al cărui loc ar trebui să fie altundeva pentru reeducare, nicidecum la mânăstire.)

VZ: Nu ne-am săturat noi, ne-au dat ei afară. Pe 26 august 2006.

MZ: Da, mă rog, pe scurt, am fost daţi afară. Ni s-a spus să plecăm. Deşi acolo s-a făcut cu investiţia noastră financiară masiv, mai mult de jumătate din ce s-a făcut...  (Comentariu: Cei doi artişti sunt prea blajini şi îngăduitori cu spoliatorii lor, care ar merita să fie chemaţi în instanţă pentru jaful şi escrocheriile făcute)

DT: Dar cel puţin pentru lumea intelectuală aţi făcut cunoscut acest loc, spaţiu, care altfel poate ar fi trecut neobservat...

MZ: Da, şi îl socoteam necesar pentru ceea ce avea România atunci, şi pentru prin ce trece România astăzi...

 
[...]

-----------------------------------------------------

Comentariu final : Încet, încet, adevărul iese la iveală ca untdelemnul deasupra apei... Aceste ultime dezvăluiri au fost percepute ca un adevărat cutremur în secta de la Pucioasa. După apariţia acestui interviu, la următoarea întâlnire obştească de la Pucioasa ( o sărbătoare la care fuseseră invitaţi şi adepţi de prin alte localităţi), cei doi lideri “pucioşi” n-au mai avut curaj să vină şi să dea ochii cu pelerinii, trimiţându-l pe Viorel I., sfetnicul lor cel credincios, ca să-i reprezinte şi să le ţină pelerinilor o predică mobilizatoare. 

Oare le-o fi fost ruşine şnapanilor? sau încă nu apucaseră să-şi “lingă rănile”?

Dar de ce să vorbim de ruşine la ei? ar putea întreba cineva. Nu sunt ei capabili de aşa ceva.

Păi, pentru că ar fi cazul. Se dovedeşte acum încă o dată cât de mult au minţit cei doi potlogari, atunci când au spus în repetate rânduri că Zidarii au părăsit de bunăvoie Pucioasa, “pentru că s-au simţit nevrednici de sfinţenia acestor locuri”, şi n-au mai voit să se întoarcă, deşi au tot fost rugaţi...

…………………

Anca Ionescu-Târgovişte

31 ianuarie 2017

…………………