510. Liderii “pucioşi” îl acuză pe arhiereul Irineu că încă din anul 1992 “i s-a stins credincioşia” şi iubirea pentru secta lor
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
510. Liderii
“pucioşi” îl acuză pe arhiereul Irineu că încă din anul 1992 “i s-a stins
credincioşia” şi iubirea pentru secta lor
„Magicienii sulfuroşi” nu
se potolesc cu acuzaţiile absurde şi deşănţate la adresa feţelor bisericeşti în
general şi la adresa arhiereului Irineu, în particular. Deşi arhiereul Irineu
s-a dezis de „pucioşi” încă din anul 1992, ei continuă să-l denigreze prin
articole discordante, care se contrazic copios unele pe altele. De cele mai
multe ori, ei îl zugrăvesc pe Irineu ca pe un om fricos şi slab, care s-a lăsat
victimă a colegilor săi, arhiereii din B.O.R. (şi care l-ar fi forţat să stea
departe de sectarii pucioşi, împotriva voinţei lui). Alteori, ei îl acuză cu
năduf că s-a lepădat din proprie iniţiativă de credincioşia sa iniţială faţă de
„Noul Ierusalim” (lucru reprobabil, malefic şi nociv, în viziunea lor),
depărtându-se de liderii sectei şi de învăţăturile lor eretice. Acuzaţiile repetate
de erezie care au fost aduse de-a
lungul vremii la adresa lor şi a sectei pe care o păstoresc (secta „Noul
Ierusalim”) sunt considerate o „batjocură”
şi o „ruşine”, iar atitudinea
tranşantă a arhiereului Irineu este cotată drept o consecinţă a fricii umorale şi
a lipsei lui de iubire faţă de „Dumnezeul
Pucioasei” (un „Dumnezeu” fictiv,
născut din imaginaţia schizofrenică a unor persoane exaltate, care cad în mod
repetat în crize de delir mistic, delir care se materializează în texte
considerate sacre, inspirate „direct din cer”):
« O, arhiereule martor atunci, aici, o,
deschide ochii ca să vezi cu ei cum batjocura pusă atunci pe fruntea lucrării
Mele de aici de cei din fruntea turmei creștine a neamului român, o, iată această batjocură cum se
întoarce acum peste ei,
dar și peste tine, care ai fost dat deoparte de lângă Mine
de cei cu care ți-ai ales să
stai, după ce ai părăsit taina în care te-am născut din nou pentru slava Mea de
azi și de mâine, și pe care tu ai lepădat-o apoi, și iată rușinea
pentru cei ce se depărtează de Mine! [...] știi lucrul
Meu cel de azi, și pe care cu
putere l-ai mărturisit, până când te-ai lăsat fricii care îl cade din cer pe om, fricii celei fără
de iubire în ea, și ai tras cu cei vopsiți sub nume de biserică și te-ai dus de lângă Mine și s-a stins atunci credincioșia
ta. »[1] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 14
decembrie 2016)
Interesantă,
în acest text, este acuzaţia că stingerea credincioşiei faţă de “pucioşi”
ar fi apărut la arhiereul Irineu exact atunci (la Sinodul din
ianuarie 1992) când fraţii săi din Sinod, arhiereii B.O.R., l-ar fi lămurit cu
argumente irezistibile că “la Pucioasa nu
e lucru curat”. Argumentul principal care se pare că l-a convins a fost
acela că o pioşenie adâncă şi autentică, dacă nu este dublată de smerenie şi de
o solidă ancorare în adevărurile dogmatice ortodoxe, poate ascunde o gravă
înşelare. La urma urnei, răbdarea este o virtute teologică incontestabilă: mai
bine să lase ca lucrurile să se desfăşoare în voie, fără o poziţie sau
intervenţie radicală, iar timpul ar fi urmat să confirme sau nu temerile
arhiereilor. Un argument suplimentar era acela că evlavioşii “pucioşi”, deşi se
declarau “ortodocşi”, manifestau deja unele tente deviaţioniste şi o puternică
înclinaţie spre individualizare ţanţoşă, centrifugă, adică (spus pe şleau) spre
schismă.
Consemnăm
de asemenea că acuzaţiile principale care i s-au adus în acest text lui Irineu
au fost frica de inovaţiile dogmatice pucioşeşti şi lipsa
iubirii de “Dumnezeul de la
Pucioasa”, Cel propovăduit de sectă
ca fiind un “Dumnezeu vorbitor” de
familie, care împreună cu alte duhuri
vorbitoare (care îşi luau sistematic nume de împrumut, de la sfinţi cunoscuţi),
alcătuiau un conclav de “lari pucioşi”.
În
aceste condiţii, arhiereul este cotat acum ca fiind un “fost mărturisitor”,
decăzut din drepturi şi ajuns în postura jalnică de împotrivitor, defăimat şi
şi defăimător
al “Bisericii Noul Ierusalim” (B.N.I.), căci acum nu mai este de partea “Dumnezeului de la Pucioasa”. Pentru
decizia sa hotărâtă de a rămâne pe mai departe alături de ceilalţi slujitori de
altare, în trupul şi învăţătura Bisericii strămoşeşti (B.O.R.), arhiereului
Irineu i se cere să se căiască:
« O, arhiereule martor, nu te
pot șterge din cartea mărturiilor Mele din acest
loc și timp ceresc, căci clipele care au
mărturisit rămân și grăiesc și dovedesc pe cei ce au iubit și nu mai sunt acum de
partea Mea, ci sunt cu cei străini mai mult
decât se așteptau ei, căci
cei ce părăsesc pe Domnul după ce stau cu El la masă nu mai au ei parte de
adevăratul mers pe pământ, [...] aș vrea să
te căiești pentru cele ce s-au abătut acum peste
turma neamului român din pricina celor slujitori la altare, și printre care și tu te-ai lăsat să fii și să duci spre defăimare taina
de biserică, [...] »[2] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 14 decembrie 2016)
Dar... oare a fost
întotdeauna aşa? Au fost patronii sectei întotdeauna la fel de radicali cu
Irineu? Privind la mesajele pucioşeşti mai vechi vom vedea atitudini oscilante,
care aproape se contrazic (apărute probabil în funcţie de buna sau de proasta
dispoziţie a “proorociţei” vizionare, şi de speranţele ei de moment că Irineu
ar putea, odată şi odată, să se întoarcă la staulul sau vălăul pe care l-a
părăsit). La început, speranţele unei “treziri” şi a unei reîntoarceri erau mai puternice;
deşi Irineu se lepădase de ei în mod public, liderii sectei proprovăduiau cu un
curaj mincinos, dar plin de speranţe (deşarte), că Irineu încă se mai află sub
ascultarea lor, ascultare pe care “o lucrează”, ca să ajute la mersul înainte
al “lucrăturii” de la Pucioasa. Ei mai pretindeau că Irineu mai “stă sub
ascultare”, dar pe furiş, tocmai pentru că “Dumnezeul”
lor are putere (deşi “trage din greu”) ca să-l facă să stea (lucru complet
neadevărat, Irineu nu mai asculta deloc nici de “pucioşi”, nici de “Dumnezeul” lor):
« Şi voiesc să tâlcuiesc în faptă această lucrătură,
şi de aceea am luat un om şi l-am atins de sus şi l-am adus în casa aceasta a
Mea şi l-am uns preot şi arhiereu şi lupt din greu să-Mi desăvârşesc prin el
înnoirea bisericii şi tragerea ei în matcă. L-am uns pentru că nu avea cine
să-l mai ungă de vreme ce atâta timp a fost rupt firul unşilor. Eu l-am uns, nu
l-au uns cei ce se zic pe sine că sunt cei ce ung. Eu l-am uns, iar aceia
vrând-nevrând, l-au primit ca pe un uns al Meu. El lucrează lucrarea ascultării. El este în ascultarea Mea şi stă sub ascultarea Mea; stă, pentru că Eu trag din greu să-i dau putere să
stea. »[3] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 21 noiembrie 1992)
Convingerea
liderilor sectei că-l vor „recupera” în vreun fel pe arhiereul Irineu era atât
de fermă şi bine conturată, încât ei avansau cu curaj „proorocia” că „Dumnezeul” lor îl va urmări îndeaproape şi
mereu pe Irineu, fiindu-i sprijin şi „armătură”,
şi-l va ţine cumva legat cu fire nevăzute de învăţătura pucioşească, prin care
va reuşi să se elibereze de „cărturarii şi fariseii” din B.O.R., cărora le va „amuţi cuvântul necredinţei
lor”:
« Voi amuţi cuvântul
necredinţei lor şi mă voi grăbi, căci crucea
celui uns peste biserica de azi, dă să-mi slăbească puterea acestui fiu. Mă voi
grăbi spre el şi mă voi împărţi în toate laturile şi voi fi lângă el şi în el
şi în tot jurul lui, şi voi fi lui armătură din
partea Domnului. Voi sta eu în laturile toate, şi pe el îl voi ţine
înăuntrul meu, şi voi lucra eu, şi voi lupta
eu, că mi l-au slăbit fariseii şi cărturarii şi arhiereii care s-au pus pe sine
peste turmă în numele Domnului Iisus Hristos.
»[4] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 29 noiembrie 1992)
După
un an şi mai bine, timp în care s-au convins că arhiereul este neclintit în
hotărârea sa, liderii sectei au întors
foaia. Au început să îmbine registrul linguşitor (prin care îi zugrăveau şi
îi prooroceau o poziţie de „sol”, de „vestitor peste veacuri” şi de
întâistătător peste Biserica Pucioşească) cu registrul poruncitor (prin care îl
somau de acum pe arhireul Irineu să „se scoale” din „necredinţa” lui faţă de
învăţăturile sectei şi faţă de scamatoriile liderilor ei şi să îmbrace statura
de „prooroc”):
« O, să nu mai mori, copilul Meu. Să nu te mai laşi ucis de nimeni şi
de nimic, şi să fii viu, alături de lucrarea Mea, căci prin ea vei fi solul Meu şi
vestirea Mea peste veacuri, căci vin cu cele
de sus, [...] Tu eşti din
partea Mea arhiereu în grădina Mea cerească, adusă pe pământ pentru înnoirea
lumii, şi vei fi peste biserica Mea, şi ea se va
ridica şi va lua calea Domnului după adevăr. Iată, suflu peste tine: scoală-te! Aşteaptă cerul, aşteaptă ţara alegerii Mele. Scoală-te şi biruieşte
necredinţa, căci voi
pune cuvintele Mele în gura ta şi în mâna ta. »[5] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 7 iunie 1993)
De
acum promisiunile nu mai contenesc, ci curg valuri, doar-doar arhiereul va fi
momit să se întoarcă. Zugrăvit de către liderii „pucioşi” ca un „rob neputincios” al arhiereilor din B.O.R., care-l
ţin „legat cu lanţuri” nevăzute ca să
nu se întoarcă la sectanţii „Noului Ierusalim” (deşi el ar fi dorit nespus, îşi
lucra virtutea aşteptării chiar
ardea de nerăbdare să se elibereze de aceste lanţuri), liderii sectei îi promit
că lanţurile lui vor cădea „în curând”, iar eliberarea lui va coincide cu
acoperirea lui de slavă, o slavă care-i va orbi pe cei care l-au ostracizat:
« [...] şi l-am alipit cu cel ce are ungerea Mea, ungere de arhiereu al
Meu; al Meu şi nu al lumii, tată. Dar el e legat în lanţuri de necredincioşi şi
stă şi aşteaptă
să-i dau drumul din lanţuri. Şi fiţi atenţi,
că Eu, Domnul, voi porunci în curând lanţurilor lui, şi ele vor
cădea şi vor zăngăni cu spaimă, şi se vor teme de Mine toţi necredincioşii şi
vor fi prinşi sub lanţuri, căci slava celui uns de Mine arhiereu va umple de roşeaţă pe toţi necredincioşii
care se zic pe sine că sunt mai-marii turmei lui Iisus Hristos. »[6] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 31 mai 1994)
Acel
„curând” s-a dovedit însă o probă de răbdare. Au mai trecut aproape trei ani de
aşteptare, după care Irineu este anunţat în sfârşit că trebuie „să se trezească”:
gata, a venit clipa cea mare. Vine „Dumnezeul”
Pucioasei ca să-l elibereze, acum vine, ca să-i sfărâme lanţurile aşa cum
îngerul Domnului i-a sfărâmat lanţurile lui Petru şi l-a eliberat din
închisoare[7]:
« O, fiul Meu, o, arhiereul Meu, Irineu, copilul Meu, nu te strig
tare. Te strig în şoaptă, că tu eşti sub zăbrele. Trezeşte-te! Am venit să-ţi dau lanţurile jos. Auzi tu glasul Meu? Ce să-ţi fac dacă Eu sunt adevărat în această
lucrare şi Mă numesc Cuvântul lui Dumnezeu şi Mă numesc Duhul Sfânt? Amin. Tu mereu Mă strigi, mereu te
rogi, şi zici: „Doamne, vino în
ajutorul meu!“. Iată-Mă, vin! »[8] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 6 februarie 1997)
A
venit El până la urmă? S-a ţinut de promisiune? Au căzut „lanţurile”
lui Irineu? Aş! Două luni mai târziu, lamentările reîncep după acelaşi calapod
(fără a se face însă vreo referire cât de mică la promisiunile neonorate!).
„Necredinţa celor mari” a fost mai
puternică decât atotputernicia „Celui
de la Pucioasa”. Deşi Irineu a rămas pe mai departe „strivit”, slab şi aruncat
„în ţărână” (spun liderii sectei),
promisiunea că „Cel ce poate” îl va
elibera totuşi, până la urmă, a fost reînnoită:
« Am avut şi azi arhiereu uns de Mine, dar necredinţa celor
mari şi tari prin puterea lor Mi l-au strivit. Dar Eu sunt Cel ce pot să ridic din ţărână pe cel slab, căci biserica Mea cea vie mărturiseşte înaintea Mea faptele Mele
din mijlocul ei, şi urechea Mea ia aminte. »[9] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 11 aprilie 1997)
A
urmat apoi o nouă „reabilitare prin cuvânt”, prin care arhiereului Irineu i se
confirmă indirect o mărturisire tainică
de credinţă la adresa „pucioşilor” şi a ereziei lor („mărturisirea” aceasta
este un fals ordinar, ea n-a existat în realitate). Se afirmă că retractarea
publică făcută (în mod repetat) de către arhiereul Irineu ar fi fost de fapt un
act nedorit şi silnic, iar „necredinţa” mărturisită cu gura lui este de fapt „necredinţa arhiereilor” din B.O.R., şi
nicidecum necredinţa lui. Numai ei, ceilalţi
arhierei din B.O.R., sunt vinovaţi de situaţia de ruptură în care s-a ajuns,
iar negarea rostită de arhiereul Irineu ( şi implicit, faptele lui împotriva iubirii
faţă de „Cuvântul de la Pucioasa”) nu
are nici o valoare, ea fiind obţinută prin presiune:
« Cuvântul Domnului peste necredinţa
arhiereilor Românie. Arhiereul Irineu este silit spre act de necredinţă şi spre rostire de blestem împotriva
binecuvântării aşezată peste Sfânta Sfintelor Noului Ierusalim.
Iată, necredinţa pleacă de la oamenii bisericii, care se numesc slujitorii lui Dumnezeu între oameni. Toţi
arhiereii s-au făcut vinovaţi înaintea Mea, nu numai cei trei, patru care apasă
pe arhiereul Meu să facă fapte împotriva iubirii cuvântului Meu, căci Eu sunt
iubire, cuvânt de iubire. »[10] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 25 iulie 1997)
Apoi,
lui Irineu i se născocesc noi „virtuţi” de simpatie faţă de „pucioşi” şi
ereziile lor ( „virtuţi” inexistente în realitate). Una dintre ele ar fi motivaţia pozitivă pentru care
el ar fi retractat public (în 1992 mai întâi, dar şi ulterior) înţelegerea şi aderenţa manifestate cândva
faţă de secta „pucioşilor”: anume, impresia de moment că această retractare
le-ar face bine tuturor, stingând un scandal care a tulburat prin anii
1990-1991 multe suflete. Altfel spus, prin despărţirea sa radicală de
„pucioşi”, Irineu a vrut să facă bine,
a vrut să fie bine ca să nu fie rău. Altă
„virtute” născocită de „pucioşi” este o aşa-zisă răbdare plină de speranţă că totuşi lucrurile se vor răsturna
cândva, iar cei care-i fac rău acum se vor potoli, până la urmă. Abia atunci el
va putea da pe faţă adevăratele lui convingeri, păstrate în adâncurile cele mai
ascunse ale sufletului său:
« O, copil
însuspinat, o, arhiereul Meu de azi, tu ai zis ca ei ca să le fie bine
lor şi ţie, şi nu este bine că ai făcut
aşa, [...] Nu te întrista că suferi, nu slăbi în răbdarea
Mea din tine, şi fă-Mi loc cu tăria Mea în
pieptul tău, că tu ai de ridicat pe România pe braţele mângâierilor Mele. Nu te
supăra pe cei ce-ţi fac atâta rău pentru că ai
fost al Meu prin taina cuvântului Meu de azi. »[11] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 9
iulie 1998)
Desigur că o asemenea “virtute”, cum este virtutea răbdării dătătoare de speranţă că până la urmă adevărul
“pucios” va triumfa, nu putea rămâne fără o promisiune de răsplată, pe măsură.
Lui Irineu i se promite chiar din gura “Dumnezeului
pucioşilor” că va primi cununa
sfinţilor, ca plată a răbdării sale. Totodată i se mai descoperă o virtute
(cea mai mare posibilă, alături de răbdare şi de aşteptare), virtutea
iubirii tainice a “Dumnezeului
Pucioasei”:
« Iar pentru arhiereul Meu cel umilit de toţi cei ce se zbat pentru
cununi pe pământ, Eu, Domnul, îi voi lui da plata răbdării sfinţilor şi îi voi şterge suspinul, pentru că a suferit şi suferă pentru
numele Meu, iubindu-Mă şi aşteptându-Mă să vin
să-l izbăvesc cu braţul Meu cel izbăvitor, şi mare va fi izbăvirea lui, [...] »[12] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 21 noiembrie 1999)
În realitate,
această iubire nu a existat. A fost poate un respect plin de curiozitate, o
deferenţă plină de speranţa că acolo unde se proclamă o ortodoxie fără cusur
ar putea fi, eventual şi o lucrare divină care o supervizează
nemijlocit, ca să nu dea greş. Când iubeşti însă cu adevărat pe cineva, nu te
desparţi de el, ci suferi şi te bucuri alături de el până la moarte. Aceasta
este proba iubirii. Totuşi, din interes propagandistic, liderii sectei plusează
pe acest subiect fals al “iubirii tainice a lui Irineu”, pretinzând că el
continuă să spere şi să se roage cu dor la “Dumnezeul Pucioasei”. La
rândul Lui, Acesta suferă cu sfâşiere de duh şi cu durere pentru
“lanţurile” lui Irineu (aceleaşi “lanţuri” pe care, în urmă cu patru ani,
promitea solemn că “acum vine ca să i lea dea jos”, dar se pare că a
uitat imediat şi definitiv de astă promisiune):
« Îl mângâi şi pe el, pe arhiereul
venirii Mele după două mii de ani, dar cu greu ajung cu mângâierea Mea la el,
că e păzit din toate părţile ca să nu scape din închisoare. Dar el e blând şi
smerit şi drept, şi aduce Mie rugăciune cu dor şi cu iubire. Rugăciunea lui Îmi sfâşie duhul
şi Mă dor
lanţurile lui.
»[13] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 6 ianuarie 2001)
În fine, virtuţile teologice se cheamă unele pe
altele. Acolo unde a înflorit dragostea,
zidită pe nădejde (răbdare şi aşteptare), musai trebuia să fie şi credinţă, ca să la susţină pe toate. Ei bine, liderii „pucioşi”
au ajuns la concluzia că undeva, prin ungherele cele mai ascunse ale inimii,
Irineu păstrează şi acum, în zilele acestea, acea credinţă pe care o afişa la început, iar „clătinarea” lui nu se
poate numi „necredinţă”, căci necredinţa nu este a lui, ci a acelora care l-au
adus la teamă şi la clătinare. (O demonstraţie magistrală că, dacă ai puţin
talent, se poate face din rahat, bici):
« M-am folosit de credinţa şi de
puterea credinţei arhiereului Meu din biserica din lume, căci în toate
veacurile Eu prin credinţa omului am lucrat şi am putut. El apoi s-a clătinat de
teamă de la necredinţa celor dintre care Eu l-am ales martor al lucrului Meu din zilele acestea, [...]
I-am socotit dreptate credinţa arhiereului Meu din zilele acestea şi l-am numit dreptul Meu, alesul Meu, martorul venirii
Mele cuvânt pe pământ acum, [...] »[14] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 29 noiembrie 2002)
Desigur că, prin expresia „din zilele acestea”, noi trebuie să înţelegem doar data la care
apare acest „mesaj din cer” (29 noiembrie 2002). Am văzut la începutul articolului
că alte mesaje, mai actuale (cum ar fi cel din 14 decembrie 2016) , pretind că
încă de atunci (din 1992),
credincioşia lui Irineu în balivernele de la Pucioasa s-a stins. Să se fi
reaprins, fără nicio motivaţie şi ca un foc de paie, zece ani mai târziu? Greu
de crezut, îndată ce în 2016 se face referire doar la starea lui din 1992, fără
a se face vreo menţiune cât de mică la starea lui din 2002.
O referire ambiguă la „credinţa lui Irineu” în
fenomenul de la Pucioasa şi în „Dumnezeul
particular al pucioşilor” apare şi în anul următor (2003). Aici se afirmă, pe
de o parte că Irineu a rămas „martorul cel credincios” („credincios” la prezent, aşadar, nu la trecut, nu „cel ce a fost cândva credincios”);
dar, pe de altă parte, se sugerează că doar mărturia lui din 1992 a fost o
exprimare materială a credinţei (credinţa din acea vreme, o credinţă
mărturisitoare, care s-a pierdut între timp):
« Tu eşti martorul Meu cel credincios. Sunt doisprezece ani de când cuvântul tău mărturiseşte de lângă această piatră pietricica cea albă pe care am voit s-o dau
în dar bisericii lumii din care Eu te-am ales al Meu şi te-am mărit pentru
credinţa ta, [...] »[15] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 9 iulie 2003)
Dacă pe seama credinţei
lui Irineu în fenomenul „pucios” nu se poate insista (căci argumentele care se
pot aduce sunt prea subţiri şi, după cum se vede, adânc controversate), despre răbdarea lui Irineu se poate spune însă
orice. Nimeni nu poate nici să o verifice, nici să o măsoare. Aşa încât,
liderii „pucioşi” plusează aici cu generozitate: cică, arhiereul Irineu este un
monument de răbdare, aşteptând şi tot aşteptând să se împlinească „minunile” şi
„proorociile” promise de către pucioşi:
« [...], pe arhiereul Ioan-Irineu, [...] Îl aduc aici cu duhul [...]
şi apoi îl sărut ca pe un copil, ca şi pe voi, şi apoi îl întăresc în răbdarea pe care o
are, căci răbdarea este darul celor sfinţi
până la sfârşit, şi ea nu este a tuturor. »[16] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 29 noiembrie 2004)
Dar, la o asemenea răbdare, merită şi o recompensă.
Irineu este considerat de „pucioşi” în continuare, şi azi, „arhiereul lor”, o demnitate fictivă pe care ei i-o
dăruiesc cu o generozitate vădit interesată. Ei ştiu bine că fără arhiereu,
„Biserica” lor nu există. O situaţie paradoxală şi ridicolă, îndată ce Irineu nu se consideră arhiereul lor, ci
arhiereul eparhiei pe care o păstoreşte şi căreia i se dedică în toată vremea, trup
şi suflet. O asemenea schizofrenie declarată nu poate fi decât depreciativă şi
demascatoare pentru „pucioşi”. Degeaba pretind ei că „îl mângâie” pe Irineu pentru o suferinţă pe care nu o are, că îl
laudă şi „îl întăreşte” pentru o răbdare pe care el, de fapt, nu o
experimentează şi că îi vor dărui cumva niscaiva daruri pentru această răbdare
(aşa cum l-au dăruit cu „scoaterea lanţurilor pe care nu le avea”, dar care au
rămas încontinuare să-l ţină legat):
« Aducem aici în mare taină pe arhiereul Tău şi îl
atingem cu cele de sus şi îl binecuvântăm pe el pentru că este scris între
martori, Doamne, şi este arhiereul Tău de azi, [...] În taină îl cuprindem şi îl mângâiem pe martorul Tău de azi
şi îl întărim în cămaşa răbdării sfinte, căci răbdarea lui îşi va da rodul ei, o, Doamne. Amin. »[17] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 13 decembrie 2009)
Ajunşi aici, liderii “pucioşi” merg şi mai departe, atribuindu-i lui
Irineu sentimente şi trăiri pe care ei şi le închipuie că s-ar putea să le aibă
(sau, doresc să le aibă). Cică Irineu se
roagă în taină la “Dumnezeul Pucioasei” ca să fie iertat pentru
neputinţa lui, pentru slăbirea lui, dar el rămâne acelaşi arhiereu “cel de
azi”, dedicat Bisericii Noul Ierusalim, acelaşi împătimit de dragoste faţă de
“pucioşi” şi învăţăturile lor. Pentru aceste pretinse merite, ei îl
binecuvintează din dreptul “Dumnezeului” lor şi îi ursesc să sporească
şi să se desăvârşească (în ataşamentul său schismatic, pe care i-l atribuie cu
generozitate interesată):
« Îl
binecuvintez aici şi de aici pe arhiereul Meu cel de azi, pe cel pe care l-am avut aici martor acum
douăzeci şi unu de ani şi am rostit prin gura lui cuvântul sfinţitor pentru
punerea pietrei de temelie şi al zidirii apoi pe ea a Sfintei Sfintelor Mele,
al locului Meu de grăire pe pământ. L-au închis pe el apoi mai-marii lui de
peste el, iar el a ascultat aşa de atunci şi până azi. Privesc la el cum
se adună cu duhul şi cum priveşte ziua aceea şi se roagă să-l iert pentru neputinţa
lui, pentru slăbirea lui
cea mare, şi se roagă să am grijă de el, şi fiori îl prind la suflet la
amintirea cea de atunci. [...] Binecuvintez dragostea de Mine a arhiereului Meu Irineu, martorul Meu cel credincios [...], iar dragostea acestui fiu uns
aici cu ungere mare şi tainic lucrătoare, să se înmulţească în el şi să se desăvârşească ea pentru slava Mea, ori de câte ori cuvântul lui Mă slăveşte pe Mine din loc
în loc acolo unde el acum păstoreşte peste fiii neamului român. »[18] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din
22 iulie 2012)
Presupunând că ar fi aşa, dar cântărind concomitent şi atitudinea
publică a lui Irineu, (care este total opusă acestui pretins ataşament faţă de
“pucioşi”), nu putem trage decât una din următoarele două concluzii:
- ori arhiereul Irineu are o dublă măsură a lucrurilor, adică una spune
şi alta gândeşte, ceea ce, oricum, demonetizează total pretinsul său ataşament
faţă de “pucioşi”;
- ori “pucioşii” mint, atribuindu-i lui Irineu o poziţie intimă pe care
el nu o are în realitate şi care diferă radical de poziţia sa publică (caz în
care, de asemenea, teoria pucioşească privind ataşamentul lui Irineu” devine
caducă)
Desigur
că varianta a doua este cea mai plauzibilă, având în vedere celelalte
contraziceri interne ale „pucioşilor” pe acest subiect.
O
astfel de contrazicere se referă la „credincioşia” lui Irineu faţă de „Dumnezeul” Pucioasei. După cum am văzut
mai sus, la data de 14 decembrie 2016 se va afirma că încă de atunci,
de la Sinodul din ianuarie 1992, credincioşia lui Irineu s-a stins iremediabil.
Şi totuşi, la 22 iulie 2013, despre Irineu se afirma că este acelaşi “arhiereu
credincios” cauzei pucioşeşti. În baza acestei presupuse credinţe, el este
încurajat să strige cu lacrimi la “Dumnezeul”
Pucioasei, ca să vină cu descoperirea „adevărurilor acoperite” de la Pucioasa:
« Iar ţie, arhiereule credincios, [...], ţie îţi zic: Strigă-Mă [...] Eu ştiu că eşti în lanţuri pus faţă de locul cuvântului Meu şi al poporului cuvântului Meu, dar vin spre tine cu cuvântul şi-ţi fac rugăminte cu plânsul pe obraz: Strigă-Mă cu lacrimi să-i trezesc pe mulţi, că ai ales să rămâi între ei şi să-ţi arăţi ortodoxia ta cea sfântă şi să rabzi nădăjduind în venirea Mea cu descoperirea adevărului cuvântului Meu peste cei ce nu cred că Eu sunt acest cuvânt. [...] Iar tu să spui tainic şi să mărturiseşti înaintea sfinţilor toţi şi să spui: « Binecuvântat este Domnul, Cel ce locuieşte în Ierusalim!», în mijlocul neamului român, precum este scris în Scripturi despre locul locuinţei Mele. »[19] ( citat din mesajul leliţei Mihaela din 22 iulie 2013)
Peste numai un an şi ceva, “arhiereul credincios” este deja demascat într-un alt mesaj că acum n-ar mai fi chiar aşa de credincios, îndată ce el a avut credinţă doar “în ziua aceea”, ziua în care s-a lăsat convins că sfinţirea unui lăcaş de cult ortodox în grădinile “pucioşilor” nu prezintă niciun pericol potenţial de a fi folosit în alte condiţii decât după rânduiala tradiţională. Astfel, credinţa acelei zile devine un etalon dezirabil şi pentru data la care apare acel mesaj (14 decembrie 2014):
« O, frate
arhiereu, [...] Îl rog pe Domnul acum să te învăluie în duhul credinţei pe care ai avut-o în ziua aceea, iar tu să te lupţi aşa, după cum este pentru tine înaintea
Domnului rugăciunea mea. »[20] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 14 decembrie 2014)
Totuşi, arhiereul Irineu nu este şters din condica servilor
sectei, pentru căderea sa din credinţa de altădată. Dimpotrivă, lui i se
hărăzeşte un statut special, de martor biruitor şi de apostol modern al sectei
de la Pucioasa:
« Binecuvintez,
aşadar, duhul şi sufletul şi trupul arhiereului Meu martor al zidirii bisericii Mele de la
sfârşit de timp, a Noului Ierusalim, simbolul cel tainic al celor nevăzute ale
cetăţii sfinte, cetatea Noului Ierusalim, [...]
Binecuvintez cuvântul şi puterea cuvântului
arhiereului Meu martor, iar paşii lui să
meargă, să urce, să poată, să biruiască pentru Mine şi pentru mântuirea multora, [...]»[21] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 22 iulie 2014)
Paradoxal,
arhiereul Irineu este invitat să facă şi numere de iluzionism, cum ar fi acela
ca să
nu plângă, dar concomitent (şi mereu) să verse lacrimi:
« Grăiesc cuvântul Meu peste arhiereul Meu şi-i
spun lui: O, să nu plângi de lanţurile puse peste tine! [...] O, roagă-te cu foc, şi cu lacrimi [...]O, nu uita de lacrimi. Adu-Mi lacrimi, adu-Mi mereu. [...]»[22] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 22 iulie 2014)
Cât despre “ascultarea” lui Irineu, ea este infailibilă şi de poveste. Căci despre el se spune, în
legendele pucioşeşti, că ar fi fost hărăzit din pântecele maicii sale să fie pe
veci un slujitor devotat întru totul al sectei “Noul Ierusalim”; de aici noi trebuie să pricepem că,
deşi el a defectat într-o manieră irefutabilă, a rămas cumva deplin ascultător
şi servil faţă de liderii “pucioşi”:
« [...] și a fost cu noi în slujire arhiereul Tău
Irineu, cel hărăzit încă din pântecele din care s-a născut că va fi și va crește și va avea parte
de lucrarea cuvântului Tău și va asculta de Tine pentru taina Ta de azi pe vatra neamului român, [...] »[23] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 14 decembrie 2015)
Despre
starea de spirit actuală a arhiereului, liderii “pucioşi” sunt deplin
edificaţi. Ei cred cu tărie că, deşi el este cuprins de o adâncă mâhnire pentru
starea de despărţire faţă de sectanţii “pucioşi”, este în acelaşi timp pătruns
de o profundă iubire faţă de aceştia şi faţă de turma lor de adepţi:
« O, frate
arhiereu, [...] mângâie-ți mâhnirea în care stai, și rabdă până la
sfârșit pentru Domnul, că tu ești o jertfă vie
între cei mari de peste biserica neamului român, iar dragostea ta pentru turma Domnului se va vedea și va grăi când
va fi această vreme. [...] O, întărește-ți pacea, că ești plăpând. Așa sunt cei ce iubesc cu iubire din cer, [...] »[24] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 14 decembrie 2015)
Iubirea
lui Irineu faţă de “pucioşii” de care s-a despărţit pare a fi atât de mare,
încât se confundă cu iubirea lui faţă de “Dumnezeul
pucioşilor”, care este cea mai mare, şi chiar mai mare decât iubirea
arhiereilor din B.O.R: faţă de adevăratul Dumnezeu:
« L-au smuls de lângă Mine și de lângă voi atunci pe arhiereul martor
pentru Mine din rândul bisericii neamului român și l-au pus apoi sub pază cei ce n-au iubire de Dumnezeu ca și iubirea lui, pe care ei o invidiază și dau s-o tragă în jos și să-l golească de ea [...] »[25] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 22 iulie 2016)
Iubirea
lui Irineu faţă de “pucioşi” pare a fi atât de mare, atât de specială, încât ea
este inegalabilă, dar ea este totodată “apăsată” şi “pusă în obezi” de cei care
nu cred că “pucioşismul” este singura soluţie pentru mântuirea neamului
omenesc. Deşi Irineu este radical despărţit de “pucioşi”, i se atribuie în mod
fals o anumită “slujire” pe lângă “Dumnezeul
Pucioasei” (slujire care, în realitate, nu există):
« Îl mângâi pe cel împiedicat să iubească și să vorbească limba iubirii, să împartă
iubire pe Domnul. Îl mângâi la un sfert de veac a slujirii lui lângă Mine și a ungerii lui prin mâna și prin cuvântul Meu, căci iubirea îi este apăsată de cei necredincioși ai bisericii neamului român și îi este pusă în obezi, [...]
»[26] ( citat din
mesajul leliţei Mihaela din 22 iulie 2016)
Concluzia? Arhiereul Irineu s-a despărţit de mult
“pucioşi”, dar ei pretind că el este mereu aproape de ei, cu gândul şi cu dorul
şi cu intenţia - dar mai puţin cu fapta.
În consecinţă, deşi el nu mai este interesat de ei şi nu-i mai iubeşte, totuşi “pucioşii”
pretind că-i iubeşte cu o iubire neegalată (atunci când nu-l acuză că i s-a
stins iubirea). Nici nu mai crede în basmele lor, dar “pucioşii” pretind că
este “arhiereul lor cel credincios” (atunci când nu-l acuză că i s-a stins şi
credinţa). Nici nu recunoaşte că ar fi fost vreodată “arhiereul pucioşilor” (deşi
aceştia pretind că a fost şi este “arhiereul lor”, indiferent de voinţa lui).
Nici nu aspiră la rangul de patriarh, dar pucioşii l-au şi declarat primul “patriarh
al Bisericii Noul Ierusalim” (o funcţie care nu există) şi concomitent, al
şaptelea patriarh al B.O.R (funcţie care este deja ocupată de alt patriarh,
ales în mod legitim şi perfect canonic).
Cine citeşte, să înţeleagă (dacă reuşeşte!).
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
22 decembrie 2016
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.