492. De ce lumina sfântă de Paşti coboară la Vechiul Ierusalim al evreilor, în loc să coboare la Noul Ierusalim al pucioşilor?
E de mirare
că farseurii lideri ai sectei pseudo-ortodoxe de la Pucioasa nu au proclamat
(încă) ştirea epocală că lumina sfântă a Învierii nu mai coboară în Ierusalimul
istoric, ci în catacombele pucioşeşti de la „Noul Ierusalim”. E de mirare că nu
le-a trecut în cap asta pînă acum, dar citind acest site, nu e exclus să le
vină idei noi şi să declare că Sfânta lumină de Paşti coboară la ei, la
Pucioasa, nu la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. La urma urmei, tot ei sunt cei
care au proclamat deja că „Dumnezeul”
lor a rupt orice legături, directe, indirecte sau sentimentale, cu Ierusalimul
care a găzduit răstignirea lui Iisus acum mai bine de 2000 de ani. În
compensaţie, ar fi zidit un Ierusalim Nou, care va fi un fel de han pentru
spiritele pucioşeşti care „coboară din cer” aducând mesaje pentru pământeni:
« O, pace ție, cetatea Mea
de azi, Ierusalime nou! Scris este că voi zidi din nou Ierusalimul ca
să am și azi unde să intru când vin pe cai albi cu sfinții și îmbrăcați cu cămășuță de in, toți la fel, precum
este scris în Scripturi despre venirea Mea cu oștirile cerești [...] »[1] (citat
din mesajul Mihaelei din 12
februarie 2016)
În viziunea “pucioşilor”, România ar fi
devenit deja un fel de “buric al Pământului”, un nod de comunicaţii sosite din
cer, care va arunca în uitare Ierusalimul istoric şi va capta rapid atenţia,
uimirea şi fascinaţia tuturor pământenilor:
« Avem pe România de țară pentru lucrul Evangheliei de azi așa cum am avut Ierusalimul de țară acum două mii de ani, și care Ne-a pierdut, mamă, că Ne-a disprețuit de tot din pricina trufiei celor mari
de la cârmă, dar am ridicat sămânță din neamul acela și am
început atunci pe pământ zidirea neamului creștinesc. »[2] (citat
din mesajul Mihaelei din 7 aprilie 2016)
Noul Ierusalim de la Pucioasa este proclamat unilateral şi incontestabil
ca piatra din capul unghiului pentru creştinismul universal, locul exclusiv şi privilegiat de coborâre a
„Cuvântului” de la Pucioasa şi spaţiul dedicat sărbătorilor creştinătăţii şi învăţăturilor
de la sfârşitul veacurilor:
« Așa
vin Eu pe pământ cuvânt când
vin și cobor aici, la izvorul Meu de cuvânt, unde străjerii
cetății Mă scriu în carte și Mă împart peste pământ. O, așa intru Eu, Domnul, în micul Meu Ierusalim
de azi, cu care Mi-am
început propovăduirea peste noroade, [...] O, intru cuvânt în Ierusalimul
Meu român și-Mi țin calea cei care știu că vin cuvânt pe pământ, mai
ales în sărbători creștinești, când Eu, Domnul, preotul lui Dumnezeu, Mă fac Învățător celor ce Mă așteaptă când vin, și sunt mulți, mulți. Împart merinde
din cer, [...] »[3] (citat
din mesajul Mihaelei din 24 aprilie 2016)
Dar, dacă Ierusalimul pucios este loc de
coborâre a “cuvântului” de la sfârşit de veac, oare de ce n-ar fi şi loc de
coborâre a sfintei lumini a Învierii? Nu ar fi normal să fie aşa? Mai ales după
ce s-a declarat că Ierusalimul istoric şi-a pierdut nu numai dreptul de întâi
născut, dar şi însemnătatea istorică şi eshatologică.
Deocamdată, Ierusalimul Pucios este
declarat de către secta “Noul Ierusalim” ca fiind alfa şi omega pentru
sfârşitul veacurilor. Pe această temă, mesajele pucioşeşti abundă
însă în neconcordanţe şi bâjbâieli. Există mai multe formulări ambigue legate
de “Noul Ierusalim”, de România şi de relaţiile dintre ele:
1) Ierusalimul cel Nou îl înlocuieşte pe cel vechi şi este
România (acum şi aici). Afirmaţia este datată 14 mai 1986:
« Ierusalimul
cel vechi este acolo unde au fost patimile Mele cele mai crâncene, iar
Ierusalimul cel nou, în curând îl veţi vedea unde e dacă vă pregătiţi. Ierusalimul cel nou
este România. »[4] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 14 mai 1986)
2) În schimb, latura
constructivă, cea care priveşte apariţia fizică a noii “cetăţi sfinte”, este
caracterizată printr-o contradicţie majoră: la nivelul aceluiaşi an, câteva
luni mai târziu (noiembrie 1986), lucrarea de clădire (edificare/zidire) a Noului Ierusalim este doar la
nivel de planificare urbanistică locală:
« [...] Ierusalimul cel nou
se va
clădi
în România. »[5] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 3 noiembrie 1986)
Păi
dacă în mai 1986 se spunea că Ierusalimul cel nou este, de ce se mai spune în noiembrie 1986 că el se va clădi? Cum să clădeşti
ceva ce este deja?
3) Exact doi ani mai târziu
(noiembrie 1988), lucrarea de clădire
(edificare/zidire) a Noului Ierusalim se desfăşura deja în
prezent (acum şi aici):
«...
Preoţimea nu ştie că aici se clădeşte Ierusalimul cel nou. Acum
el e ascuns; nu vreau să-l dau pe faţă. »[6] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 23 noiembrie 1988)
Un an
mai târziu, se anunţa acelaşi lucru: Noul Ierusalim acum se clădeşte:
Acum
clădesc alt Ierusalim, mai de preţ,
pentru bucurie, nu pentru plâns. »[7] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 19 februarie 1989)
4) După ce s-a anunţat în mod repetat (în 1988 şi 1989) că
Ierusalimul cel Nou deja se clădeşte, prezenţa lui îşi pierde
iarăşi localizarea temporală: Ierusalimul cel Nou “nu mai este, căci din nou va fi”;
adică, mai exact, este ceea ce va deveni România (iar devenirea
fiind un proces continuu şi, probabil, de durată, nu se mai poate preciza dacă
priveşte prezentul, viitorul apropiat sau viitorul îndepărtat):
« România va deveni Noul Ierusalim şi veţi vedea cu
ochii că Dumnezeu a fost şi este cu voi. »[8] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 12 decembrie 1989)
5) După numai un an, leliţa
Mihaela proclamă că România a devenit
şi este
Noul Ierusalim:
« Şi tu, România Mea, Noul Meu Ierusalim,
vei fi ca o cunună de mărire în mâna Domnului şi ca o diademă regală în mâna
Dumnezeului tău, [...] Românie, Ierusalimul Meu,
voi face în tine minuni neaşteptate despre care nu s-a mai auzit. [...] Acum Eu aşez din nou Ierusalimul.[...] »[9] (citat
din mesajul Mihaelei din 29 aprilie 1990)
6)
Paradoxal,
lelica Maria, “proorocind” şi ea la concurenţă acerbă cu leliţa Mihaela, este
de altă părere. Peste încă un an, ea spune că prezenţa
Noului Ierusalim se proiectează energic undeva în viitor, deci România
va fi Ierusalimul cel Nou (într-un viitor neprecizat,
totuşi):
« România va fi ţară sfântă, va fi Noul Ierusalim. »[10] (citat
din mesajul lelicăi Maria din
10
decembrie 1991).
Aici, cele două
“proorociţe” (lelica Maria şi leliţa Mihaela) nu şi-au mai coordonat deloc profeţiile lor mincinoase.
În timp ce Mihaela vorbea în 1990 despre echivalenţa România = Noul Ierusalim, ca despre o realitate deja împlinită
(România este Noul Ierusalim),
lelica Maria vorbea în 1991 despre această echivalenţă ca despre un deziderat,
care ar urma să se împlinească în viitor (România va fi Noul Ierusalim). Păi dacă era în 1990, de ce nu
mai era şi în 1991? Care dintre ele spune adevărul? căci aserţiunile
lor se contrazic flagrant.
Exact
acelaşi gen de divagaţii îl regăsim în mesajele pucioşeşti şi în legătură cu
“scaunul de judecată” (este vorba de Judecata Universală):
1) În 1986, localizarea lui era ferm stabilită, iar responsabilitatea, de asemenea.
Locul Judecăţii era fixat în România (şi nu în
valea lui Iosafat, aşa cum găsim scris în Biblie !! [11]):
2) Trecând
dincolo de inconsecvenţa gravă cu mesajul biblic (dar fără a o accepta,
desigur), să observăm că şi în ceea ce priveşte consecvenţa propriului mesaj,
lucrurile şchioapătă rău de tot. Doar câteva luni mai târziu, certitudinea
prezentului era înlocuită cu o prezumpţie plauzibilă, proiectată undeva în
viitor:
«... Scaunul de judecată va fi România, şi [...] »[13] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 3 noiembrie 1986)
3) Deci,
nu mai este, dar în mod sigur
va fi. Aceeaşi promisiune,
pentru un viitor neprecizat, va fi reeditată şi poleită cu sclipici, cinci ani
mai târziu:
În România va străluci scaunul de
judecată. »[14] (citat
din mesajul lelicăi Maria din
10
decembrie 1991)
În opinia liderilor “pucioşi”, vechiul Ierusalim este atât de
compromis, încât nimic bun nu se mai găseşte pe acolo. Cei care se duc la vechiul
Ierusalim în hagialâc, doar din simplă curiozitate, ca să meargă şi ei pe unde
au trecut paşii Domnului, sau ca să primească lumina pascală, se pare că au
greşit atât calea cât şi ţinta, iar pe traseu nu vor vedea nicio minune. În
schimb, li se promite celor dornici de spectaculos că minunile se vor mai
petrece de acum încolo doar în “Noul Ierusalim” de la Pucioasa:
«... Se duc oamenii să
vadă ce e acolo, la Ierusalim, dar Ierusalimul cel nou aici e, tată, şi veţi vedea minuni. Lumea vede Ierusalimul patimilor
Mele, dar Ierusalimul
cel nou e aici. »[15] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 4 noiembrie 1988)
Cei care se vor mai duce la vechiul Ierusalim în hagialâc, în
special ca să ia lumină pascală, pare-se că sunt într-o înşelare evidentă,
îndată ce “Dumnezeul” Pucioasei
declară ritos că nu le dă binecuvântare pentru acest drum, care-i trezeşte
amintiri neplăcute, de parcă ar regreta profund că a trecut prin aceste patimi:
«... Nu mai dau
binecuvântare pentru drum la Ierusalim, că
dacă am dat binecuvântare Mi-am căpătat duşmani. Acolo e Ierusalimul patimilor
Mele. Aproape Mă doare când Îmi aduc aminte de Ierusalimul de acolo. Nici n-aş mai vrea
să mai aud de patimile Mele. E locul
naşterii, e locul chinurilor, e locul durerilor Mele.»[16] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 19 februarie 1989)
Or,
se ştie că atunci când îţi regreţi o faptă pe care ai săvârşit-o în trecut, în
acest fel o demonetizezi şi o descalifici chiar dacă a fost o faptă cu urmări
foarte bune. Un adevărat Dumnezeu nu ar pronunţa niciodată păreri de rău pentru
jertfa Sa universală care aduce cu sine mântuirea obiectivă a tuturor
oamenilor. Iar liderii “pucioşi”... oare
de ce se mai împărtăşesc ei în fiecare zi cu jertfa nesângeroasă a Noului
Ierusalim, îndată ce “Dumnezeul” lor Se leapădă cu dezgust de
jertfa cea sângeroasă de la vechiul Ierusalim?
Coborârea luminii sfinte
de Paşti în Ierusalimul cel vechi devine aşaşdar cu totul inoportună. Este
nefiresc să ai poziţii diametral opuse când faci aprecierea unui loc şi a unor
oameni care s-au dovedit de o ostilitate mortală. Dacă vechiul Ierusalim a fost
găsit ca nepotrivit pentru coborârea lui
Dumnezeu, sau doar a Cuvântului Său, el nu va fi potrivit nici pentru coborârea
luminii sfinte pascale:
«... Iată ce s-a
întâmplat în locul Ierusalimului Meu cel vechi, unde
a fost locul cel sfânt, unde a fost lumea care M-a pus pe cruce. O, dacă aş fi coborât
acum acolo, şi acum M-ar fi pus pe cruce
din nou. De aceea am venit aici la voi. »[17] (citat
din mesajul lelicăi Maria din
24
ianuarie 1991)
Dimpotrivă, atât regelui
Mihai cât şi celor care au contribuit la edificarea Noului Ierusalim li se promite că vor fi scoşi la lumină,
ceea ce poate fi interpretat şi că vor primi lumina sfântă direct de la
Dumnezeu:
« [...] şi îl va scoate Dumnezeu la lumină şi pe regele Mihai. Ca o flacără de
foc este de înflăcărată grija lui Dumnezeu ca să-i scoată la lumină pe cei ce au pus piatra de
temelie Noului Ierusalim, tezaurului lui
Dumnezeu. »[18] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 5 iulie 1994)
Rămâne de văzut cum se va
împlini această promisiune. Deocamdată, în ceea ce-l priveşte pe rege, toate
promisiunile pucioşeşti s-au dovedit a fi vorbe goale şi minciuni sfruntate:
regele nu a mai primit înapoi demnitatea monarhică, deşi “pucioşii” i-au promis
în mod repetat că aşa se va întâmpla.
N-ar fi de mirare însă să
auzim, într-o bună zi, cum se laudă “pucioşii” că au primit lumina sfântă de
Paşti direct din cer, şi că lumina de la Ierusalim este o înşelătorie ieftină,
întreţinută de călugări cu dibăcie, de secole bune încoace. Poate la anul, şi
la mulţi ani, că anul acesta au ratat ocazia.
…………………
Anca
Ionescu-Târgovişte
3 mai 2016
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.