280. Cei 14 magnifici de la Pucioasa
Legenda celor “14 magnifici” pucioşi despre care ani de-a rândul s-a pretins că “aud în primă instanţă Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” (adică, îl aud la unison cu urechile lor pe “Creator”, vorbindu-le din înaltul Cerului, în şuier de suflare de crivăţ care se coboară deasupra “templului” pucios de la Glodeni-Vale) s-a dovedit a fi o minciună răsuflată. Parafrazând zicătoarea maliţioasă “Cei patru evanghelişti erau trei: Luca şi Matei”, putem spune că la “Noul Ierusalim” de la Pucioasa “cei 14 magnifici erau doar trei: Mihaela şi Nicuşor”. Mai precis, Mihaela pretindea că-L aude pe Dumnezeu vorbindu-i, iar Nicuşor pretindea că Mihaela are dreptate în ceea ce pretinde.
Această minciună colosală a stat permanent la baza înşelătoriei de la “Noul Ierusalim”, chiar şi atunci când vieţuitorii “mânăstirii” care alcătuiau lista iniţială a celor “care auzeau Cuvântul” (a se citi corect: “…despre care se pretindea că aud acel Cuvânt …”) s-au risipit care încotro, iar în “incinta sacră de la Glodeni” n-au mai rămas decât doi: Spiridon Şerban şi fiul său Marian, adică exact alţii decât pretendenţii actuali ai “darului auzirii Cuvântului”, Mihaela şi Nicuşor).
Dar cine erau cei 14 locuitori ai “chibuţului” pucios de la Glodeni, despre care se pretinde din 1990 şi până astăzi că “aud cu urechile lor Cuvântul lui Dumnezeu”?
Iată lista lor:
1. Ilie Bunea (pe atunci, în 1990, el era proprietarul de drept al pământului şi a casei cu etaj în care şi-au găsit găzduire şi adăpost ceilalţi “13 magnifici”, venetici sosiţi de departe ca să se căpătuiască aici, la Pucioasa. Însă Ilie a mai fost proprietar doar câţiva ani; când Mihaela Tărcuţă a preluat “frâiele teleguţei”, ea l-a forţat pe Ilie Bunea să renunţe la casă şi la teren în favoarea “comunităţii” de pucioşi, căreia ea îi dăduse între timp numele de camuflaj “Fundaţia Sfânta Virginia”. Ulterior, Ilie Bunea a fost nevoit să abandoneze complet casa şi grădina în braţele rapacilor lideri pucioşi Mihaela şi Nicuşor, el retrăgându-se la părinţii săi din comuna Maluri, ca să-şi lingă rănile sufletului;
2.-3. Mihaela Tărcuţă şi soţul ei, Milică (Emilian Tărcuţă);
4.-6. Marian Zidaru şi soţia sa Victoria Zidaru, împreună cu fiul lor Simion;
7.-10. Spiridon Şerban cu soţia sa Ioana şi cu copiii minori Marian şi Nuţica;
11.-13.Nicolae Nedelcu cu soţia sa Tanţa
14. Sandu Dan, zis “Tataia”, ucenic şi prieten al soţilor Marian şi Victoria Zidaru.
Dar cum să audă ei acum ceva în grădina cu minuni de la Pucioasa dacă, în majoritate, ei nu mai locuiesc în această gădină, iar unul (Simion) a şi murit?
Ar fi fost de aşteptat ca această “sfântă familie”, care număra cândva 14 suflete “primitoare ale Cuvântului” pucios, să dăinuiască până în zilele noastre şi să fie şi să rămână un model inegalabil de frăţietate creştină, de altruism şi de dragoste. Deşi conceptul de “mănăstire” – pe care Mihaela voia cu orice preţ să-l asocieze cu “gospodăria agricolă colectivă” a pucioşilor de la Glodeni – este total impropriu (căci nu s-a mai văzut vreodată vreo mânăstire mixtă, în care să locuiască de-a valma bărbaţi şi femei sub acelaşi acoperiş), totuşi, faptul că ei L-ar fi auzit acolo cu urechile lor pe Dumnezeu vorbindu-le ar trebui să fie un argument serios ca să credem că această existenţă mixtă a “celor 14 aleşi” le-a marcat profund întreaga fiinţă, făcându-i exemple vii de iubire, de toleranţă, de echilibru, de înţelepciune şi de pace. Când colo… lucrurile au stat exact pe dos. Între aceşti 14 “prooroci” a intrat rapid o aşa mâncătorie şi o dihonie şi o intoleranţă şi o ură neîmpăcată, încât s-au risipit toţi ca pleava-n vânt, fugind unii de alţii unde au văzut cu ochii. Aşa cum am mai spus, din formaţia iniţială a celor “14 magnifici” se mai regăsesc la ora actuală între zidurile “mânăstirii”, ca rezidenţi permanenţi, doar doi: Spiridon Şerban şi cu fiul său Marian, care, deşi între timp s-a făcut flăcău în toată puterea, este în continuare poreclit în batjocură “Mormăilă” de către Mihaela. Cu toate acestea, legenda cu “cei 14 aleşi care aud Cuvântul” este pe mai departe vehiculată cu mult tupeu de farseurii de la Pucioasa, în frunte secretarul lor general, tovarăşa Mihaela Tărcuţă, care nu ezită să-i mintă fără să clipească pe vizitatorii curioşi să afle cine aude “Cuvântul lui Dumnezeu” la Pucioasa (unul dintre ultimii “grei” care au fost păcăliţi cu “taina celor 14 aleşi” a fost Cristi Tabără, în celebrul său “interviu” intitulat “Te vezi la Ştirile ProTv: Taina Noului Ierusalim” şi difuzat pe postul Tv pe care îl slujea acum un an).
Să-i luăm pe rând.
1. Ilie Bunea a fost înşelat în aşteptări de Mihaela Tărcuţă în mai multe rânduri, până ce a fost adus la disperare. La începuturile farsei intitulată “Noul Ierusalim”, prin anii ‘90, Ilie a fost promovat de Mihaela ca unic “preot-slujitor al lucrării” de la Pucioasa, pe o “temelie” pusă de “proorociţele” Verginica (între anii 1955 şi 1980) şi Maria (începând cu anul 1982). Ulterior, Mihaela Tărcuţă a mai promovat doi “preoţi” în persoana lui Spiridon Şerban şi respectiv Nicolae Nedelcu, lansând cu acest prilej conceptul de “triumvirat sacru” sau “troiţă sfântă”, şi stabilind totodată ca “primul între egali” să rămână tot Ilie. Cu trecerea anilor, Mihaela a alunecat într-o simpatie maladivă şi un favoritism deşănţat, dirijate ţintit înspre Nicolae Nedelcu, pe care ea a început să-l alinte cu numele “Nicuşor” şi pe care l-a promovat rapid ca “mâna ei cea dreaptă” şi totodată “singura ei mână”. Din acest moment Nicuşor era în ochii ei ca un giuvaer de neegalat, iar ceilalţi doi “preoţi” (Ilie şi Spiridon) au căzut treptat în dizgraţia făţişă a Mihaelei. Nicuşor a uzurpat titlul neoficial de protos, deţinut până atunci de Ilie Bunea, motiv pentru care între ei a izbucnit un conflict bărbătesc, aţâţat de această “Elena din Troia a Dâmboviţei”. Cel mai adesea verbal, dar şi cu unele accente contondente uneori, acest conflict s-a dovedit – odată cu trecerea anilor – a fi ireconciliabil. În acest conflict surd, dar deloc mut, Mihaela i-a ţinut partea făţiş lui Nicuşor, denigrându-l metodic şi săpându-l pe Ilie Bunea în faţa tuturor adepţilor pucioşi, perseverând în exagerări şi chiar falsificând fără scrupule realitatea. Când toţi adepţii s-au obişnuit să-i vadă zi şi noapte pe noii lideri pucioşi, aceşti doi Pat şi Pataşon, nedespărţiţi şi neîmpărţiţi, neamestecaţi şi neschimbaţi, lipiţi ca marca de scrisoare, Mihaela l-a “cooptat la tron” şi l-a avansat pe “Nicuşiţă al ei” la rangul de “prooroc” şi de “arhiereu”, devenind amândoi “cei doi fii unşi”, sau “solii lui Dumnezeu care primesc Cuvântul din cer”. Deşi Nicolae Nedelcu şi-a arătat pe faţă o ostilitate neîmpăcată faţă de Ilie Bunea – inclusiv prin exprimarea rostită odată printre dinţi, la mare mânie: “ Mai bine îl omoram cu mâna mea! Intram şi eu în puşcărie, dar se termina odată cu povestea asta!”, Mihaela susţinea sus şi tare în faţa tuturor pucioşilor că “Nicuşor este o biată victimă a răutăţii, obtuzităţii şi gosolăniei ţărăneşti a lui Iliuţă”.
Acest Iliuţă – căci aşa îl alinta Mihaela, când “îi dădea miere cu lingura” (dar “cu coada lingurii îi scotea mereu ochii”) – n-a putut să suporte la nesfârşit agresiunea concertată a duetului toxic Mihaela & Nicuşor, sprijiniţi făţiş de grupul lor de acoliţi, cerberi fideli până la sacrificiu faţă de cei doi „fraţi siamezo-corsicani” (liderii pucioşi), aşa că până la urmă a abandonat definitiv lupta care devenise inegală şi incorectă, şi s-a retras la casa părintească din comuna Maluri.
2.-3. Mihaela Tărcuţă şi-a mutat reşedinţa de la “mănăstire” într-o locaţie apropiată, pe un alt teren al pucioşilor, unde adepţii i-au construit un buncăr subteran pe care l-au numit “legănuţ”, dotat cu toate utilităţile moderne, de la telefon, interfon, internet, baie şi WC, la încălzire centrală montată în dalele de gresie din pardoseală. Această manevră strategică a avut loc atunci când conflictele dintre cuplul dictatorial Mihaela & Nicuşor pe de o parte şi Ilie Bunea pe de alta, au atins cote paroxistice. Mihaela voia pe de o parte să evite conflictele tot mai dese dintre cei doi „arhierei” rivali, care se cocoşeau uneori încât disputa lor lua forme contondente, iar pe de altă parte voia să-i dea lui Ilie Bunea o lecţie, adică să-i arate că ea şi cu Nicuşor nu depind de nimeni, sugerându-le şi celorlalţi adepţi că ei nu au nevoie şi se lipsesc oricând de „mofturile şi comândurile lui Iliuţă”. Acest gest avea urmări serioase în ceea ce priveşte imaginea celor doi lideri pucioşi, vis-a-vis de legătura cu „templul” pucios zidit în incinta pe care tocmai o părăsiseră, legătură care acum devenea sporadică. Locaţia a fost aleasă într-o grădină apropiată, aflată tot în proprietatea pucioşilor, pe care Mihaela a numit-o „Grădina Întâlnirii”şi unde s-a mutat împreună cu Nicuşor.
Desigur că Mihaela a aranjat lucrurile ca să pară că decizia de a se muta nu-i aparţine, ci „este de la Domnul”. În acest sens, ea a fabricat un „Cuvânt” din care reiese clar că hotărârea de a-şi muta reşedinţa din incinta „mânăstirii” este „a Domnului”, iar liderii pucioşi, cei atât de îndureraţi de intoleranţa lui Iliuţă faţă de ei, au fost nevoiţi să I se supună:
„[...] fiilor. Îmi sunteţi atât de dragi când sunteţi îndureraţi de durerile care bat spre lucrarea Mea cu voi, de v-aş lua şi v-aş face un legănuţ între pământ şi cer, ca să vă legăn Eu în el cu îngeraşii Mei cei mângâietori din cer şi de pe pământ de lângă voi. Dar de peste tot Mi-e greu să pot aceasta, să vă fac legănuţ şi să vă mângâi în mângâieri ca să-Mi pot Eu mângâia de la voi durerea Mea cea grea pentru lucrarea Mea, pentru lucrul cel greu de lucrat al venirii Mele de la Tatăl pe pământ acum, la sfârşit de timp, şi de început nou, fiilor îndureraţi. Mă tare doare de voi! Nu ştiu cum să vă mai mângâi, să vă fac legănuţ, între pământ şi cer să vi-l fac, şi să pun îngeraşi să vă legene pe voi, că-Mi sunteţi aşa de dragi când purtaţi în voi durerile Mele care bat spre lucrarea Mea cu voi!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 septembrie 2002)
Liderii pucioşi sunt prezentaţi ca micuţi şi îndureraţi şi “cu duhul în cer”, iar Iliuţă este prezentat ca “omul de pe pământ”, îngâmfat şi cu “duhul mare” (adică, încrezut) care îi tot strâmtorează pe ei. Cei doi lideri pucioşi sunt însă “mari cu lucrarea” la “Dumnezeul” lor, deoarece ei lucrează în ascuns la o “Evanghelie acoperită”, o altă Evanghelie decât cea pe care o folosesc creştinii de pretutindeni:
“Dar voi sunteţi micuţi de tot faţă de duhul cel mare al omului de pe pământ, şi sunteţi cu duhul cel din cer în voi, iar cei din cer sunt în strâmtorare mereu şi peste tot pe pământ. Învăţaţi din Scripturi ce este strâmtorarea, dar şi mângâierea ei, aşa cum Eu v-am arătat în timpul lucrului Meu cu voi, neumblând în vicleşug, nici stricând cuvântul Meu, şi îndemnându-vă pe voi prin arătarea adevărului faţă de orice conştiinţă omenească înaintea Mea, fiindcă Evanghelia Mea cu voi este încă acoperită, în parte acoperită pentru cei pierduţi care nu-şi deschid ochii şi mintea ca să-i lumineze lumina Evangheliei slavei Mele, care este chipul Meu, fiilor, fiindcă Eu am zis: «Să strălucească din întuneric lumina!».” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 septembrie 2002)
Liderii pucioşi sunt prezentaţi apoi ca “strălucitori” pentru cei care caută lumina de la Dumnezeu. Duhul care-i mână pe ei se preface că nu ştie unde să le facă legănuţul, deşi planurile Mihaelei erau deja cristalizate, căci zidirea subpământeană de beton din Grădina Întâlnirii fusese mai de demult construită, dar încă nu i se stabilise precis destinaţia: la început Mihaela voia să facă aici o ciupercărie, apoi a fost o perioadă bună folosită ca magazie pentru recuzita de la “festivalurile” pucioşeşti care se ţineau în Cortul Întâlnirii, cort care era ridicat periodic, exact deasupra demisolului cu pricina. Cele două încăperi subterane aveau aşadar nevoie doar de amenajările de rigoare ca să devinţă o locuinţă confortabilă, pe măsura pretenţiilor liderilor pucioşi. Deşi proiectul “legănuţului” a fost să se facă “lângă îngerii din cer”, realizarea propriu zisă a lui s-a făcut la demisol, lângă “îngerii de sub pământ”:
“Iată, Eu strălucesc în inimile voastre ca să strălucească cunoştinţa slavei Mele pe faţa celor ce Mă caută cu voi. Dar puterea aceasta covârşitoare este a Mea şi nu a voastră, fiilor. Mi-e tare milă de voi, şi v-aş face un legănuţ între pământ şi cer, ca să vă legăn Eu în el când sunteţi duruţi de peste tot, şi apoi să pot în voi mereu, mereu, fiilor duruţi. O, cum să vă fac legănuţ? Unde să vi-l fac? Voiesc lângă îngeri să vi-l fac, ca să vă legene pe voi îngerii din cer şi de pe pământ când Eu sunt adânc îndurerat în voi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 septembrie 2002)
Liderii pucioşi se plâng că gândirea lor nu este preţuită şi urmată întocmai de către răzvrătitul de Iliuţă, singurul la vremea aceea care îşi mai permitea să aibă gândirea lui proprie, iar firea lui independentă intra adesea în conflict cu gândirea liderilor pucioşi:
“O, cât de greu, cât de greu Îmi este Mie în voi când Eu şi cu voi trebuie să ne dăm după om, după gândirea omului, după firea omului, după iubirea sau neiubirea lui, iar gândirea Mea din voi stă supusă de gândirea omului, după felul lui de a fi, fiilor.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 septembrie 2002)
Până la amenajarea “legănuţului”, liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor nu mai slujeau deloc la “Templu” (unde slujeau însă în continuare Iliuţă şi Spiridon), ca o formă de pedepsire a lui Iliuţă, cel care “avea duh potrivnic care lovea în ei”; dar nu aveau încă nici un loc stabil, ci se mutau de colo-colo “cu legănuţul”, adică făceau liturghiile noaptea în maşina lor Renault 18, cu care se deplasau aiurea, tot prin apropierea “mânăstirii”, ca să fie cât de cât aproape de “ieslea Domnului de la Templu”:
“O, v-aş face un legănuţ între pământ şi cer, şi greu vi-l mai pot face. Mă mut cu legănuţul Meu cel pentru voi din loc în loc în tot jurul ieslei Mele de cuvânt, ca să vă port pe îngeri şi cu îngeri de sus şi de jos, şi ca să-Mi păziţi voi ieslea Mea de orice duh potrivnic care loveşte în voi ca să-Mi facă Mie nume rău pe pământ. Dar Eu sunt biruitor pentru voi, numai să fiţi voi uniţi; uniţi la bine şi la greu, fiilor unşi, ca nişte păstoraşi întru Unul singur, Păstorul vostru, Iisus Hristos.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 septembrie 2002)
Liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor se consideră a fi “cei doi fii unşi” , “cele două crengi de măslin, care sunt lângă cele două ţevi de aur prin care se lasă în jos untdelemnul din vasul ceresc”, despre care proorocea proorocul Zaharia (v. Zah. 4,12):
“Voi, fiilor unşi care staţi înaintea Mea mărturie peste neamurile pământului din partea Mea de-a dreapta şi de-a stânga vasului cu untdelemn din care Eu Mă las peste pământ cu cele şapte duhuri dumnezeieşti ca să fac cu ele ceruri noi, şi pământ nou să fac, voi să fiţi voia Mea.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 septembrie 2002)
De acum, “legănuţul” va fi purtător şi aducător de Duh Sfânt, care vine să-i mângâie pe liderii pucioşi atât de necăjiţi şi de întristaţi de neascultarea lui Iliuţă faţă de ei. Mihaela leagă cuvintele cu mult talent lacrimogen, amintindu-şi de basmele copilăriei şi de romanele adolescenţei, printre care “Toate pânzele, sus!” scris de Radu Tudoran. Tot ea distribuie şi rolurile principale: Nicuşor este un fel de Anton Lupan plângăcios ca un prunc care se leagănă cu corabia-legănuţ, Mihaela este un fel de Adnana îndurerată care face noduri marinăreşti la odgonul proorocesc al aducerilor-aminte, iar pe “Domnul” Pucios îl aşează pe sus pe catarg, în rolul lui Ismail, care scrutează orizonturile, înfăşurat în steagul românesc şi cu năframa “Noului Ierusalim” fluturând-o energic din mână. Iar lui Iliuţă nu i-a mai rămas decât rolul lui Spânu, care-i dispreţuieşte şi-i neiubeşte pe cei doi lideri pucioşi:
“Legănaţi-vă în Duhul Meu ca într-un legănuţ. Căutaţi cu Duhul Meu, Care vă mângâie pe voi. Uitaţi-vă în voi, şi uitaţi-vă în Mine ca să vedeţi, fiindcă în cartea Mea cu voi Eu M-am aşezat cu voi şi cu multe taine peste voi. Răvăşiţi-vă aducerile-aminte ale zilelor tainelor Mele cu voi şi legaţi-le firul şi veţi vedea înapoi şi înainte, şi veţi vedea tot mai desăvârşit locul Meu de lângă voi şi locul vostru de lângă Mine, şi aşa vom lucra mereu, mereu de acum, că a venit iară şi iară vremea cea dulce care vă învaţă prin dureri să fiţi voi vremea Mea, fiilor. Îmi sunteţi aşa de dragi când sunteţi îndureraţi! Sunteţi aşa de frumoşi când plângeţi! Sunteţi atât de slăviţi când sunteţi dispreţuiţi şi neiubiţi, că nu oricine are de la Mine darul cel mare de a vă iubi pe voi cu tot dragul, fiilor. Hai să plutim şi să ne dăm în leagăn şi să ne mângâiem. Hai, fiilor! Toate pânzele sus! Eu, Domnul, sunt sus pe catarg, cu steagul român şi cu năframa Noului Ierusalim pentru biruinţa cea mare mereu, mereu pentru Mine şi pentru voi. Fiţi stegari cu putere multă. Priviţi mereu la stânca aceea din care aţi fost luaţi ca să fiţi ai Mei, şi staţi în ea ca să fiţi. Cine voieşte să fie ca Mine, să se uite la voi” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 septembrie 2002)
Aşadar, liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor sunt de acum încolo etalonul desăvârşit pentru creştini: cine vrea să fie ca Hristos, să nu se mai uite la Hristos, ci să se uite la ei.
După exact o lună, “Legănuţul” era gata, dotat la cele mai înalte standarde de confort. Locul întâlnirilor nocturne, de adâncă taină, dintre duhul vorbitor de la Pucioasa şi cei doi lideri pucioşi ai Noului Ierusalim s-a mutat definitiv de la “biserica-Templu” aflată în incinta “mânăstirii”, la “Legănuţul ” aflat în “Grădina Întâlnirii”:
“Acum am dat mult şi ceresc ajutor ca să putem pecetlui cu pecete de sfinţenie legănuţul cel din jurul ieslei Sfintei Sfintelor în grădina întâlnirii Mele cu omul, cu cei vii şi cu cei adormiţi, căci acest loc e loc de întâlnire cerească pe pământ, Ierusalime de azi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 noiembrie 2002)
Ca să consfinţească în faţa adepţilor alegerea cerească şi schimbarea majoră de jurisdicţie ecleziastică – de la “Templul Mânăstirii” la “Legănuţul din Grădina Întâlnirii” – liderii pucioşi îi mai administrează şi o sfeştanie pământească “Legănuţului”. La predicile pe care le va rosti Mihaela în Grădina Întâlniri vor asculta nu numai adepţii pucioşi cei vii, ci şi cei din veac adormiţi, care vor veni în mare taină de pe lumea cealaltă şi vor sta cu gura căscată la ea şi se vor bucura de promisiunile pucioşeşti, aşezaţi cuminţi pe “scăunele de piatră”:
“Acum, fiilor binecuvântaţi, rostiţi pecete de sfinţenie peste legănuţul în care Eu vă legăn azi în grădina întâlnirii. Să vă fie loc de mângâiere între pământ şi cer pentru voi, cei trudiţi sub slava venirii Mele de acum. Să vă fie leagăn ca la copii, dar învăţaţi mereu, mereu pe poporul Meu taina de copil. Iar la învăţătura pe care o veţi da voi poporului Meu vor sta cei adormiţi să asculte şi să se mângâie, şi să vă mărturisească ei apoi, că Eu le dau lor acum grădina întâlnirii Mele cu omul, şi le dau scăunelele de piatră, şi le dau duh de fii ai lui Dumnezeu, şi le dau să stea şi să audă de la voi lucrul vostru cu Mine şi să se bucure întru venirea Mea şi să fie ei gata pentru când arhanghelul Mihail va suna ultima lor zi de aşteptare, ziua venirii Mele în slavă văzută, ziua învierii lor, că mai mult ca ei nimic şi nimeni nu aşteaptă ziua Mea, fiilor. Amin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 noiembrie 2002)
Cu această ocazie se sfinţeşte şi “biserica pe roţi”, microbuzul Peugeot pe care liderii pucioşi îl denumesc, conspirativ, “corăbiuţă”, cu care ei îşi propuneau să meargă la propovăduire în toată lumea şi să se arate cu chipul lor la toţi fiii oamenilor. Toţi conducătorii lumii (“munţii semeţi”) îi vor vedea pe ei la chip şi se vor închina în faţa strălucirii chipului lor, căci ei au uitat cum să se închine lui Dumnezeu:
“În această zi de mare sărbătoare luaţi crucea şi busuiocul şi rostiţi pecetluirea cu sfinţenie peste corăbiuţa pe care Eu din mila Mea v-am dăruit-o acum ca să vă ajutaţi cu ea în lucrul vostru cu Mine, iar ea să vă ajute. Amin. Aşa să Mă ajutaţi şi voi, aşa să Mă purtaţi şi voi, şi să mergeţi şi să Mă purtaţi. Amin.
Mergeţi, fiilor, şi arătaţi-vă fiilor oamenilor, că Mă cobor cu voi în mijlocul lor ca să fiu văzut, Eu şi poporul Meu în mulţimi. Amin. Eu pentru voi înlesnesc prilejuri de a Mă arăta cu voi, ca să fiu Eu văzut în voi, şi voi în Mine. Pentru Mine fac această lucrare, şi vă trimit cu mare binecuvântare să vă arătaţi fiilor oamenilor cu ţara venirii Mele pe care prin voi o ţin pe braţe ca s-o măresc pe ea înaintea Mea. Amin. Fiţi frumoşi şi mergeţi în numele Meu, şi să fiu văzut în voi, şi să fiţi voi strălucirea slavei Domnului în faţa munţilor înalţi şi semeţi, care nu ştiu să se mai aplece şi să se mai închine lui Dumnezeu, Cel Care a făcut cerul şi pământul şi pe om.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 noiembrie 2002)
De altfel, tot poporul pucios este convocat să se îmbrace în straie de nuntă şi să fie frumos şi să treacă la propovăduirea pucioşismului în toată lumea, iar oamenii cei semeţi se vor coborî din înăţimile lor şi se vor mira de el şi se vor pleca adânc în faţa slavei lui primită de la “Domnul”:
“Mergi, Ierusalime, mergi, poporul Meu! Găteşte-te în straie de nuntă şi mergi ca să schimbi omul la faţă, căci când omul vede slava Mea cu tine, i se schimbă faţa, şi Eu pot să-i grăiesc lui. Mergi, Ierusalime, că-ţi dau cu tine toată oastea cerească, şi tu să fii trupul îngerilor, sus, pe înălţimile oamenilor, şi oamenii se vor apleca slavei Mele cu tine şi se vor întreba cine eşti tu, cel atât de frumos.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21 noiembrie 2002)
De acum încolo, „întâlnirile cu Domnul” prin care Mihaela „primea cuvânt din cer”, nu mai aveau loc sub cupola cu 33 de cornişe a bisericii de la „mânăstire”, ci la „legănuţul” lor din Grădina Întâlnirii. „Legănuţul” devine ceva sacru, ceva special, ceva pus deoparte, în timp ce despre „Templul” din incinta „mânăstirii” (cel care era odată speranţa înnoirii universului, locul în care „troiţa sfântă” a arhiereilor Iliuţă, Spiridon şi Nicuşor aducea jertfe neprihănite pentru scăparea omenirii întregi de urgia care stătea să vină), rămas doar în folosinţa lui Iliuţă şi a lui Spirică, nu se mai vorbeşte acum nimic. Toată ascultarea vine de acum încolo de la şi înspre „Legănuţ”, care devine un fel de „buric al lumii”:
“V-am dat putere să vă faceţi legănuţ. Aveţi grijă de el ca de ceva pus deoparte, şi tot ce vă învăţ Eu, aşa să ascultaţi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4 decembrie 2002)
Îndată ce dependenţa psihologică de „templul” pucios s-a estompat, Mihaela şi-a permis să fabrice „Cuvântul” şi în alte „spaţii liturgice”. Mai întâi a apelat la maşina ei Renault 18, dar aceasta fiind extrem de incomodă, a râvnit la un microbuz Peugeot, achiziţionat special cu bani grei de către adepţi numai şi numai pentru liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor şi numit de ea „biserică pe roţi”. Acesta a fost dotat cu două paturi şi un „altar”, astfel încât cei doi „porumbei” să poată să-şi odihnească oasele şi totodată să poată face şi liturghiile de noapte, oriunde şi în orice condiţii. Mihaela voia să le sugereze celorlaţi adepţi, prin această permanentă auto-hăituială şi disperată bejenie, o situaţie insuportabilă în care i-ar fi adus Iliuţă pe cei doi. Se inducea astfel o impresie falsă că din acest motiv ei sunt nevoiţi să fugă cu microbuzul mereu şi să hălăduiască pe străzile Târgoviştei şi prin pădurile din împrejurimi, ascunzându-se de Iliuţă şi de rudele lui, de care ei se temeau fiindcă începuseră să-i tragă tot mai insistent la răspundere pentru înşelăciune.
Odată mutaţi cei doi lideri pucioşi la „Legănuţ” (care avea doar o singură cameră de locuit şi o cameră de zi unde erau montate calculatoarele, plus o încăpere amenajată luxos ca grup sanitar, cu baie şi WC), Mihaela l-a cooptat în camera ei de dormit şi pe tânărul Gigel (un nepot de-al lui nea’Mişu), ca să nu-i mai iasă vorbe că „ea şi cu Nicuşor dorm singuri în aceeaşi încăpere”. Cât priveşte „Milică al Mihaelei”, el a continuat să stea o vreme la „mânăstire”, dar curând au apărut conflicte între Milică şi Iliuţă, căci Milică îi ţinea partea Mihaelei, cum era şi normal. Atunci Mihaela n-a mai avut încotro şi a luat decizia să-l aducă şi pe Milică la „Legănuţ”. L-a plasat cu patul tot în camera de dormit în care erau deja paturile Mihaelei, al lui Nicuşor şi al lui Gigel; dar i-a instalat şi un paravan, plasat special ca să-l separe cât de cât pe Milică de ceilalţi trei, căci Milică nu se ridica la nivelul de sfinţenie atins de către aceştia şi nu trebuia să le dea celorlalţi adepţi impresia că se amestecă şi Milică, acum, cu cei trei.
4.-6. Marian Zidaru şi Victoria Zidaru n-au făcut prea mulţi purici la “mănăstirea” de la Pucioasa, deoarece îi stăteau ca nişte ghimpi în ochii Mihaelei. Dacă pe Marian îl mai înghiţea ea oarecum, pe Victoria Victoria
Marian şi Victoria Zidaru au continuat să fie fideli “Noului Ierusalim şi după acest oribil accident, crezând orbeşte în liniştirile meşteşugite pe care li s-au adus de către Mihaela, cum că “Dumnezeul Pucios este iubirea cea fără de margini”, care l-ar fi luat pe Simeon pe neaşteptate la cer, anume ca să se curme certurile dintre ei şi rudele lor pe seama educaţiei şi a viitorului copilului:
“O, copilaşi iubiţi de Dumnezeu, Eu sunt iubirea cea fără de margini. Copilaşii Mei, Marian şi Victoria
Dacă până acum Zidarii erau împărţiţi cu grija, adică erau adânc preocupaţi atât de soarta fiului lor Simeon, cât şi de felul greu şi complicat de a obţine banii necesari întreţinerii celor din “mânăstire”, de acum încolo ei puteau, în sfârşit, răsufla uşuraţi: de grija copilului au scăpat; singura lor grijă a mai rămas “grija de poporul pucios”, adică procurarea de bani şi de mâncare şi de haine şi de produse consumabile şi de materiale construcţii pentru liderii pucioşi şi pentru adepţii lor. De aceea, sunt îndemnaţi să nu mai fie trişti, ci să se bucure că au fost "ajutaţi" să scape de grija lui Simion şi şi să fie fericiţi că pot fi acum complet disponibili şi de folos numai şi numai “fraţilor” lor de la Pucioasa:
“Grija voastră am luat-o Eu, şi pe voi v-am ajutat să puteţi să aveţi grijă de poporul Meu şi de răspândirea împărăţiei cuvântului Meu. Fiţi binevestitori şi nu cârtiţi pentru judecăţile Mele cele bune, că decât să aibă parte oamenii lumii de ce este al Meu, mai bine-l iau cu Mine pe cel pe care-l iubesc. […] Iată, am venit să vă mângâi şi să vă spun să nu fiţi trişti. Eu sunt un Dumnezeu bun, şi Mă îndur de cine voiesc Eu să Mă îndur, şi n-am voit să fie înghiţit de duhul lumii ceea ce este al vostru. Mare judecată de la necredincioşi se stârnise împotriva lucrării Mele pentru acest copil pe care voi aţi voit să Mi-l daţi Mie. Dar cei necredincioşi n-au voit, şi v-au hulit şi pe voi şi pe Mine, iar Eu am privit şi M-am ridicat să biruiesc, ca să fie al Meu acest copil şi nu al lumii de azi care iubeşte fărădelegea şi depărtarea de Dumnezeu. Fiţi treji, fiţi liniştiţi, tată, fiţi mângâiaţi de Duhul Meu Cel Sfânt şi preţuiţi lucrarea cuvântului Meu şi grădiniţa Mea de fii în care Eu cobor cuvânt peste pământ ca să fac mântuire peste oameni, căci Eu sunt iubirea cea fără de margini, fiilor.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 24 august 1997)
Marian şi Victoria Zidaru au continuat să vină periodic la “mânăstire” ca să se spovedească, să participe la slujbele ţinute de Iliuţă în “Templu”, sau să organizeze pentru Mihaela vestitele “Festivaluri pucioşeşti ale creştinătăţii româneşti”. Conflictul dintre Zidari şi Mihaela Tărcuţă a evoluat lent, dar implacabil, căpătând conotaţii maligne şi explodând într-o bună zi printr-o ruptură violentă şi definitivă. Fără suflul şi dăruirea Zidarilor (şi mai ales, fără dăruirea lor pecuniară), nici “Festivalurile” pucioşeşti n-au mai fost organizate de câţiva ani buni încoace.
După trecerea a mai mulţi ani, Zidarii şi-au dat seama că fuseseră înşelaţi cu “iubirea cea fără de margini” a mogulilor pucioşi, şi că ar fi putut măcar să aibă un alt copil în locul lui Simeon, dacă nu i-ar fi ascultat pe mistificatorii lideri pucioşi care-şi inoculau supuşii cu teorii savante, dar profund mincinoase şi eretice, despre căsătorie şi despre “roadele ei blestemate”; dar acum era deja prea târziu.
7.-10. Familia lui Spiridon Şerban a suferit cea mai cumplită dezmembrare, din ambiţia Mihaelei de a face “epurarea” mânăstirii mixte de la Glodeni, prin exilarea forţată a tuturor persoanelor de sex feminin care au trecut pe acolo (cu excepţia ei, bineînţeles!). Ioana Şerban şi fiica ei Nuţica (împreună cu Tanţa Nedelcu şi cu fiica ei, Andreea) au fost exilate la Valea Lungă, unde au fost plasate cu domiciliu forţat la o creştină fidelă Mihaelei, pe nume Mariana, care a primit sarcina de a le întreţine şi de a le supraveghea cu stricteţe. Până a fi exilate însă, cele patru fiinţe au avut parte de un tratament de o rară cruzime, ca de penitenciar: Mihaela le-a interzis să mai iasă ziua din camerele lor, sub orice motiv, ca să nu mai fie văzute de vecini. Nici la closet n-aveau voie să meargă, ci trebuiau să se folosească toată ziua de oliţe de noapte. Aşa că bietele femei şi fiicele lor ieşeau numai noaptea prin bătătură, ca să mai ia o gură de aer şi ca să-şi deşerte oliţele de noapte (transformate acum, fără voia lor, în “oliţe de zi”) la closetul din curte.
11.-13. Nicolae Nedelcu a părăsit “mânăstirea” odată cu Mihaela, plecând la “Legănuţ”, după cum am văzut, căci Mihaela îl târa după el ca pe un căţeluş, oriunde se ducea ea, zi şi noapte. Despre soţia sa legitimă, Tanţa
14. Sandu Dan, zis “Tataia”, a asistat ani de zile neputincios, nedumerit şi îndurerat la agresiunile de tot felul pe care Mihaela le profera la adresa prietenilor lui, Marian şi Victoria Zidaru. El era contrariat mai ales de faptul că această femeie, care se pretindea a fi “omul lui Dumnezeu”, se pretează la asemenea josnicii, minciuni şi nedreptăţi. Incoerenţele şi tupeul Mihaelei, megalomania şi mahalagismele ei, răutatea şi îngâmfarea ei, l-au făcut să se clatine în credinţa pucioşească în care îşi pusese mari speranţe că ar putea fi o expresie a purităţii trăirii ortodoxe creştine. Dezamăgit, scârbit, dar şi speriat de eventualele consecinţe ale “trădării” lui faţă de liderii pucioşi, care ar fi putut eventual să-l pedepsească, blestemându-l în numele “Dumnezeului” lor, Sandu Dan şi-a făcut totuşi curaj şi a fugit într-o bună zi din “raiul pucios”, refugiindu-se la rudele lui după suflet şi după trup.
Astăzi, doar doi dintre “cei 14 magnifici” mai “rezistă pe metereze”, între zidurile pustiite ale “mânăstirii” de la Glodeni: Spiridon Şerban şi fiul său, Marian Şerban. Dar şi ei sunt adânc tulburaţi, roşi pe dinăuntru de nedumeriri şi de remuşcări, cântărind cu şovăire şi cu teamă paralizantă dacă mai e cazul ca să mai rămână şi, dacă nu, unde ar mai putea să se ducă. Din când în când, pe furiş, ca să nu afle Mihaela şi să se răzbune, trimit semnale discrete către soţia şi fiica (respectiv, mama şi sora) lor, care au fost expediate în exil cu douăzeci de ani în urmă prin decizia delirantă a acestei femei bolnave de mărirea de sine: “trâmbiţa şi proorociţa” Mihaela Tărcuţă.
……………………
Anca Estera
3 decembrie 2010
……………………Actualizare (la 28 ianuarie 2011): Nici Marian Şerban n-a mai suportat atmosfera de lagăr de concentrare de la Pucioasa şi a dezertat zilele trecute, fugind în lumea largă; nu înainte de a-şi vărsa năduful peste cei doi lideri pucioşi Mihaela şi Nicuşor şi de a-i face de două parale. Din cei 14 “magnifici” au mai rămas pe meterezele Glodenilor doar unul: Spiridon Şerban. Dar nici el nu se ştie câtă vreme va mai rezista.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.