136."Quo vadis, ecclesia?"(V)
Comentariu la capitolul intitulat “ Omul creştin, fiu al bisericii celei adevărate, al cărei cap este Iisus Hristos: Biserica Noul Ierusalim”
Titlul acestui capitol este aluziv. Nicodimul Pucios sugerează că Biserica Ortodoxă Română (despre care pucioşii pretind în mod ipocrit că o respectă) fie nu este o biserică adevărată, fie are alt cap decât pe adevăratul Iisus Hristos, fie (mai degrabă!) amândouă aceste însuşiri o caracterizează. În schimb, la fel ca toate sectele de altfel, singura biserică adevărată, singura care Îl are cap pe Hristos, ar fi Biserica Noul Ierusalim.
Textul care-i urmează va dezvolta pe larg aceste idei insolente.
Se porneşte de la o aserţiune care pare a fi corectă: nu toate bisericile pot fi adevărate, ci acest privilegiu îl poate avea cel mult una dintre ele. Părintele Nicodim ia în calcul şi posibilitatea ca nici una dintre biserici să fie adevărată, contrazicându-se singur, căci doar cu puţin mai înainte afirmase că Hristos le-a promis creştinilor că va fi cu ei în toate zilele, căci Biblia aşa mărturiseşte. Or, tocmai aici rezidă slăbiciunea raţionamentului său. A înfiinţa o biserică nouă (Biserica Noul Ierusalim) presupune că cea de dinaintea ei (Biserica Ortodoxă Română) s-a despărţit măcar o zi de Hristos (sau Hristos S-a despărţit măcar o zi de ea) astfel ca să fie nevoie de o restaurare a bisericii tradiţionale. Altminteri, fie “restaurarea” făcută de pucioşi nu era necesară (dar totuşi s-a făcut, în virtutea unor ambiţii pur omeneşti), fie se ajunge la existenţa temporară a două biserici adevărate şi în acelaşi timp rivale (căci ambele pretind că-L reprezintă pe Hristos, deşi merg pe căi diferite!) ceea ce este absurd.
Nicodimul Pucios găseşte imediat şi criteriul esenţial şi infailibil care desemnează o biserică drept “adevărată”: biserica adevărată trebuie neapărat să fie condusă de unul sau mai mulţi prooroci. El nu ştie sau a uitat că Biblia afirmă contrarul: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.”(Luca 16,16) . Aşadar, zice Nicodimul Pucios, dacă nu are prooroci, biserica nu este adevărată! Mai mult, el pretinde că prezenţa proorocilor în Biserică a fost promisă de Hristos ca fiind “constantă”. Cităm de la pag. 37:
“ Dumnezeu a promis prezenţa constantă a proorocilor printre sau peste cei aleşi a-I fi succesori: “De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni, dintre ei veţi biciui în sinagogi şi îi veţi urmări din oraş în oraş “(Ev. Matei, 23/24)”
Este o mostră tipică a răstălmăcirii Scripturii de către Nicodimul Pucios. Hristos a promis prooroci, dar nu a promis o prezenţă “constantă” a acestora printre creştini. Nici în Vechiul Testament, proorocii nu se înşirau ca mărgelele pe aţă, nici nu se călcau pe bătături. Prezenţa unui prooroc într-o anumită vreme este un act excepţional, cerut de împrejurări excepţionale. Dacă ar fi adevărat ce pretinde părintele Nicodim, ar trebui să regăsim “în mod constant” prooroci în Biserică şi înainte de 1955, anul apariţiei “proorociţei” Virginia. Este adevărat că tradiţia orală a pucioşilor vorbeşte despre existnţa unor “prooroci” obscuri în zona dâmboviţeană chiar înainte de Verginica, iar Cuvântul lui Dumnezeu afirmă la un moment dat că la o nuntă din împrejurimile Pucioasei s-au adunat 5 prooroci deodată! “…O, copiii Mei, am ţinut să reînnoiesc nunta din Cana Galileii şi să vă arăt taina nunţii creştine. Nunta creştină este o mare taină a bisericii Mele…Iată mireasa de azi… Am venit la această nuntă cu cinci prooroci, şi va rămîne mărturie, căci ca aceasta nu a mai fost şi nici nu va mai fi.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1 iulie 1956). Activitatea acestor “prooroci” rămâne însă obscură, iar efectele păstoririi lor sunt nule, îndată ce a fost nevoie ca Verginica să apară în peisajul proorocesc şi să preia hăţurile pentru a restaura întreaga Biserică din temelii.
Iar în anul 1976, pe lângă Verginica, reconfirmată în treapta de Trâmbiţă-Prooroc, se instituie o nouă demnitate, aceea de profet-apostol:
“ Acest trup prin care am grăit se numeşte Trâmbiţă, se numeşte Prooroc. Iar pe voi vă numesc profeţi-apostoli.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7 ianuarie 1976). Este vorba mai degrabă de un titlu onorific fără nici un fel de acoperire, deoarece din “apostolia” lor s-a ales praful, căci nimic n-a rămas consemnat în istoria sau în tradiţia bisericii.
Nicodimul Pucios, afirmând că Hristos a promis o prezenţă “constantă” a proorocilor în Biserică, Îl face mincinos pe Hristos, căci înainte de Verginica nu s-au mai consemnat oficial alţi “prooroci” care s-ar fi ridicat din Biserica Ortodoxă Română şi ar fi proorocit. Chiar dacă am admite existenţa unor prooroci a căror activitate este tăinuită, adică nulă (deoarece nu se cunoaşte nici un crâmpei din ea), sau existenţa “trâmbiţelor apocaliptice” (o gogoaşă a pucioşilor, care-i îmbracă pe Iosif Trifa, Petrache Lupu de la Maglavit, Arsenie Boca, Ioan Silviu Iovan, Veronica Barbu-Gurău şi Verginica Tudorache-Stoica cu aura “proorociei”), în nici un caz nu se poate vorbi de o prezenţă “constantă” a duhului proorocesc în Biserică.
Poate că se contrazice Biblia? Cum se armonizează cele două versete prin care cei doi evanghelişti par că spun lucruri contradictorii? Să le reamintim:
“Legea şi proorocii au fost până la Ioan...”(Luca 16,16)
“De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari...“(Ev. Matei, 23/24)”
Proorociile erau şi ele de două feluri. Unele erau simple proiecţii ale viitorului în prezent, care făceau prevestiri legate de viaţa biologică de zi cu zi, şi erau menite să-i întoarcă pe păcătoşi de la nelegiuirile lor. Altele erau însă legate de viaţa veşnică şi de mântuire, care legau viitorul de prezent, consemnându-l în scrieri sacre, pentru a se putea spune mai târziu despre ele “...ca să se împlinească Scriptura”. De acest tip au fost proorociile mesianice, care-L vesteau pe Hristos şi toate încercările prin care El urma să treacă. Proorocii erau şi ei “mici” şi “mari”, după cum vestirile lor erau preponderent de prima sau de a doua categorie. Sau, erau prooroci despre care Biblia le aminteşte doar numele, dar nu şi proorociile lor (exemplu: proorociţa Hulda). Aşadar, după Ioan Botezătorul nu mai sunt prooroci “mari”, care să aducă noutăţi fundamentale pentru mântuirea omului, ci numai prooroci “mici” şi “foarte mici”, care prevestesc viitorul apropiat, pentru a trezi poporul la viaţa duhovnicească. Le-am spus “foarte mici” pentru că de la ei nu numai că n-a rămas nimic, dar nici măar numele nu le-a fost consemnat. Iată şi un asemenea exemplu:
“Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau.” (Fapte, 21,9)
Acest verset, foarte drag pucioşilor pentru că ei îl exemplifică ori de câte ori afirmă că şi Verginica a fost “proorociţă”, ne arată indirect (prin laconismul său) că nu toate proorociile se refereau la lucruri fundamentale pentru creştinism. Un alt exemplu urmează imediat, în care se ilustrează concret că “proorociile” Noului Testament (exceptând cartea Apocalipsei, care tocmai pentru că este o excepţie a fost integrată în totalitate în Sfânta Scriptură) se referă la lucruri minore care urmează să se întâmple în viaţa curentă a creştinilor:
“Şi rămânând noi acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un prooroc cu numele Agav;
Şi, venind el la noi, a luat brâul lui Pavel şi legându-şi picioarele şi mâinile a zis: Acestea zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor.” (Fapte, 21,10-11)
Or, această “proorocie” a lui Agav nu aducea nimic nou la ceea ce Însuşi Domnul anunţase mai înainte, ci doar confirmă spusele Lui:
“De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni, dintre ei veţi biciui în sinagogi şi îi veţi urmări din oraş în oraş “(Ev. Matei, 23/24)”
În concluzie, dacă ne vom referi la proorociile “mari”, importante pentru viaţa Bisericii şi pentru mântuirea omului, întotdeauna va prevala promisiunea şi totodată avertismentul biblic:
“Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.”(Luca 16,16)
Cât despre “proorociile” pucioşilor, ele nu sunt nici măcar “mici”, deoarece sunt pline de contradicţii şi de prevestiri mincinoase, care nu s-au mai împlinit niciodată şi nici şanse pentru viitor nu se mai întrevăd pentru ele.
Aşadar, condiţionarea sine qua non ca Biserica să fie condusă neapărat de un prooroc care să-l dirijeze pe patriarh îndeaproape şi să facă lobby printre episcopii din Sfântul Sinod este absurdă, mincinoasă şi necanonică. Ea este o invenţie pură de-a pucioşilor, prin care ei îşi evidenţiază propria Biserică (de fapt, o simplă mişcare sectară) ca fiind “singura biserică adevărată”.
Nicodimul pucios pretinde că duhul proorociei a lucrat ani de zile în mod “constant” în Biserică, pentru a se putea lansa imediat într-o “demonstraţie” intitulată Fisuri în “succesiunea apostolică”.
Această demonstraţie încearcă să ne convingă că actualii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române sunt necanonici, pe motivul că (cităm de la pag. 38) “în lanţul succesiunii s-au produs fisuri”. E o acuzaţie gravă, dar care se întoarce ca un bumerang împotriva celui care a formulat-o. Dacă în Biserică a existat o prezenţă “constantă” a proorocilor, deci ei s-au putut “înlănţui” unii pe alţii, cum de au permis ei ca lanţul succesiunii apostolice să se rupă? Ce au păzit ei atunci, şi de ce a mai fost nevoie să se “înlănţuie” unii pe alţii, într-o prezenţă “constantă”, dacă au lăsat Biserica fără o ierarhie validă, transformând-o într-o caricatură? Dacă Biserica nu mai are ierarhie validă (episcopi, preoţi şi diaconi) înseamnă că slujirea lor actuală este ca o scenetă de teatru, plictisitoare prin repetarea ei inflexibilă. Iar “proorocii” sunt regizorii care-i manipulează pe aceşti clerici cabotini.
Nicodimul Pucios bate şeaua ca să priceapă iapa: Bisericii îi trebuia un nou început, nu numai pe plan proorocesc (prin Verginica) ci şi pe plan ierarhic (la început s-a încercat prin episcopul Irineu, care avea preoţia clasică şi canonică; dar dacă tentativa aceasta a eşuat, a fost inventată o nouă “preoţie”, denumită de pucioşi “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”). Aceasta ar justifica înfiinţarea unei noi Biserici, pe care pucioşii o denumesc abuziv “Biserica Noul Ierusalim”, exploatând în interes personal o sintagmă cunoscută, preluată de Biserică în slujbele şi în cântările ei, din cartea Apocalipsei.
Nicodimul Pucios îi anatemizează apoi pe teologii cărturari, citând cu patos din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa acele ameninţări care i se potrivesc perfect de bine chiar lui:
“ Vai oamenilor care se zic pe sine că sunt cu legea Bisericii şi care au scris cărţi peste cărţi despre numele Meu şi al legilor Mele, căci nu sunt cărţile acelea. Acelea sunt pământ. şi în pământ se întorc...” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 nov./4 dec.1992)
Părintele Nicodim se circumscrie apoi unei “realităţi” curente, făcându-se că nu observă că ea nu este valabilă şi pentru perioada 1955-1990: pretenţia că Dumnezeu le vorbeşte “direct” oamenilor (deci, fără intermediari). Cităm de la pag.40:
“ Este cel puţin absurd ca atunci când Dumnezeu vorbeşte direct, împlinind făgăduinţa Sa care zice “ Iată, Eu cu sunt voi în toată vremea” (Ev. Matei 28/20)tocmai atunci cei vizaţi să sară ca arşi şi să strige: “Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui!” sau “Nu acesta este Dumnezeu!”
Admiţând că, într-adevăr, astăzi Dumnezeu îi vorbeşte “direct” Mihaelei Tărcuţă, iar ea Îl aude vorbind ca pe o adiere de vânt şi Îi consemnează vorbele în caiete, pentru a fi citite ulterior mulţimilor, ne întrebăm de ce în perioada 1955-1990 Dumnezeu n-a procedat la fel de simplu, vorbindu-i Verginicăi şi lelicăi Maria la ureche? Treizeci şi cinci de ani (1955-1990) Dumnezeul Pucioasei a vorbit ca un ventrilog, cu voce de femeie, şi de aceea mulţi au afirmat din capul locului: „Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui” . Oare nu vorbea Verginica cu gura ei şi cu vocea ei, în numele Lui? Oare nu făcea şi lelica Maria acelaşi lucru? Iată de aceea oamenii spuneau: „Nu acestea este Dumnezeu!” Referindu-se exclusiv la perioada actuală, când Mihaela pretinde că aude în cap sau în urechi vocea lui Dumnezeu, Nicodimul Pucios ascunde cu bună-ştiinţă din raţionamentul său despre „vorbirea directă a lui Dumnezeu” treizeci şi cinci de ani de „vorbire indirectă”.
În fine, capitolul se încheie cu o definire multiplă a puciosului-practicant, denumit de părintele Nicodim „ omul creştin, fiu-copil al lui Dumnezeu”:
- puciosul de rând are umilinţa de a se lăsa condus de liderii pucioşi, impunându-şi să creadă că Dumnezeu este Cel care îl conduce, şi nu oamenii;
- puciosul trebuie că are dragoste de fraţi, şi încă o dragoste din cele jertfitoare. Dar va trebui să ne facem că nu vedem nenumăratele accese de ură, dispreţ, umilinţă, clevetire, trădare, înjosire, care apar frecvent între unii pucioşi;
- puciosul a renunţat la mila faţă de semenii săi, considerând-o „milă păguboasă”, şi a înlocuit-o cu mila faţă de liderii pucioşi care sunt consideraţi reprezentanţii aleşi şi văzuţi ai unui Dumnezeu imaginar, Dumnezeul Pucioasei;
- puciosul crede în promisiunile lui Hristos ( dar toţi creştinii de pe toate meridianele globului pământesc cred şi ei la fel);
- puciosul Îl aşteaptă înfrigurat pe Hristos, Care trebuie să revină pe pământ dintr-o clipă într-alta; spre deosebire de alţi creştini, el îşi pregăteşte cu grijă hainele albe de nuntă, pe care le poartă de pe acum, ca să se obişnuiască cu ele. Nunta spirituală a lui Hristos va avea loc exclusiv cu singura biserică sobornicească şi apostolească de pe pământ, care nu poate fi alta decât Biserica Noul Ierusalim;
- puciosul se roagă cu stăruinţă pentru toţi cei morţi de la Adam încoace, dar se fereşte ca de foc să se roage pentru păcătoşii cei vii, căci aceştia, păcătoşi fiind, ar putea folosi puterea rugăciunii şi împlinirea ei pentru a face şi mai mari, şi mai multe păcate. În plus, vii fiind, păcătoşii n-au decât să se roage singuri pentru ei înşişi, ceea ce morţii nu mai pot face;
- puciosul ia în serios îndemnul „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru sfânt este în ceruri” (I Petru, 1,16) şi se zideşte pe sine cărămidă vie în zidul Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim, asemenea Anei din legenda meşterului Manole de la mănăstirea Curtea de Argeş. El se declară pe sine sfânt şi se străduieşte din răsputeri să creadă ceea ce spune. Iar când mai greşeşte, ca tot omul, el se umileşte şi se pocăieşte, mângâindu-se cu gândul că nu-i aşa de uşor să fii sfânt. Mai cazi, te mai ridici... Până la urmă, intenţia contează.
Titlul acestui capitol este aluziv. Nicodimul Pucios sugerează că Biserica Ortodoxă Română (despre care pucioşii pretind în mod ipocrit că o respectă) fie nu este o biserică adevărată, fie are alt cap decât pe adevăratul Iisus Hristos, fie (mai degrabă!) amândouă aceste însuşiri o caracterizează. În schimb, la fel ca toate sectele de altfel, singura biserică adevărată, singura care Îl are cap pe Hristos, ar fi Biserica Noul Ierusalim.
Textul care-i urmează va dezvolta pe larg aceste idei insolente.
Se porneşte de la o aserţiune care pare a fi corectă: nu toate bisericile pot fi adevărate, ci acest privilegiu îl poate avea cel mult una dintre ele. Părintele Nicodim ia în calcul şi posibilitatea ca nici una dintre biserici să fie adevărată, contrazicându-se singur, căci doar cu puţin mai înainte afirmase că Hristos le-a promis creştinilor că va fi cu ei în toate zilele, căci Biblia aşa mărturiseşte. Or, tocmai aici rezidă slăbiciunea raţionamentului său. A înfiinţa o biserică nouă (Biserica Noul Ierusalim) presupune că cea de dinaintea ei (Biserica Ortodoxă Română) s-a despărţit măcar o zi de Hristos (sau Hristos S-a despărţit măcar o zi de ea) astfel ca să fie nevoie de o restaurare a bisericii tradiţionale. Altminteri, fie “restaurarea” făcută de pucioşi nu era necesară (dar totuşi s-a făcut, în virtutea unor ambiţii pur omeneşti), fie se ajunge la existenţa temporară a două biserici adevărate şi în acelaşi timp rivale (căci ambele pretind că-L reprezintă pe Hristos, deşi merg pe căi diferite!) ceea ce este absurd.
Nicodimul Pucios găseşte imediat şi criteriul esenţial şi infailibil care desemnează o biserică drept “adevărată”: biserica adevărată trebuie neapărat să fie condusă de unul sau mai mulţi prooroci. El nu ştie sau a uitat că Biblia afirmă contrarul: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.”(Luca 16,16) . Aşadar, zice Nicodimul Pucios, dacă nu are prooroci, biserica nu este adevărată! Mai mult, el pretinde că prezenţa proorocilor în Biserică a fost promisă de Hristos ca fiind “constantă”. Cităm de la pag. 37:
“ Dumnezeu a promis prezenţa constantă a proorocilor printre sau peste cei aleşi a-I fi succesori: “De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni, dintre ei veţi biciui în sinagogi şi îi veţi urmări din oraş în oraş “(Ev. Matei, 23/24)”
Este o mostră tipică a răstălmăcirii Scripturii de către Nicodimul Pucios. Hristos a promis prooroci, dar nu a promis o prezenţă “constantă” a acestora printre creştini. Nici în Vechiul Testament, proorocii nu se înşirau ca mărgelele pe aţă, nici nu se călcau pe bătături. Prezenţa unui prooroc într-o anumită vreme este un act excepţional, cerut de împrejurări excepţionale. Dacă ar fi adevărat ce pretinde părintele Nicodim, ar trebui să regăsim “în mod constant” prooroci în Biserică şi înainte de 1955, anul apariţiei “proorociţei” Virginia. Este adevărat că tradiţia orală a pucioşilor vorbeşte despre existnţa unor “prooroci” obscuri în zona dâmboviţeană chiar înainte de Verginica, iar Cuvântul lui Dumnezeu afirmă la un moment dat că la o nuntă din împrejurimile Pucioasei s-au adunat 5 prooroci deodată! “…O, copiii Mei, am ţinut să reînnoiesc nunta din Cana Galileii şi să vă arăt taina nunţii creştine. Nunta creştină este o mare taină a bisericii Mele…Iată mireasa de azi… Am venit la această nuntă cu cinci prooroci, şi va rămîne mărturie, căci ca aceasta nu a mai fost şi nici nu va mai fi.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1 iulie 1956). Activitatea acestor “prooroci” rămâne însă obscură, iar efectele păstoririi lor sunt nule, îndată ce a fost nevoie ca Verginica să apară în peisajul proorocesc şi să preia hăţurile pentru a restaura întreaga Biserică din temelii.
Iar în anul 1976, pe lângă Verginica, reconfirmată în treapta de Trâmbiţă-Prooroc, se instituie o nouă demnitate, aceea de profet-apostol:
“ Acest trup prin care am grăit se numeşte Trâmbiţă, se numeşte Prooroc. Iar pe voi vă numesc profeţi-apostoli.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7 ianuarie 1976). Este vorba mai degrabă de un titlu onorific fără nici un fel de acoperire, deoarece din “apostolia” lor s-a ales praful, căci nimic n-a rămas consemnat în istoria sau în tradiţia bisericii.
Nicodimul Pucios, afirmând că Hristos a promis o prezenţă “constantă” a proorocilor în Biserică, Îl face mincinos pe Hristos, căci înainte de Verginica nu s-au mai consemnat oficial alţi “prooroci” care s-ar fi ridicat din Biserica Ortodoxă Română şi ar fi proorocit. Chiar dacă am admite existenţa unor prooroci a căror activitate este tăinuită, adică nulă (deoarece nu se cunoaşte nici un crâmpei din ea), sau existenţa “trâmbiţelor apocaliptice” (o gogoaşă a pucioşilor, care-i îmbracă pe Iosif Trifa, Petrache Lupu de la Maglavit, Arsenie Boca, Ioan Silviu Iovan, Veronica Barbu-Gurău şi Verginica Tudorache-Stoica cu aura “proorociei”), în nici un caz nu se poate vorbi de o prezenţă “constantă” a duhului proorocesc în Biserică.
Poate că se contrazice Biblia? Cum se armonizează cele două versete prin care cei doi evanghelişti par că spun lucruri contradictorii? Să le reamintim:
“Legea şi proorocii au fost până la Ioan...”(Luca 16,16)
“De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari...“(Ev. Matei, 23/24)”
Proorociile erau şi ele de două feluri. Unele erau simple proiecţii ale viitorului în prezent, care făceau prevestiri legate de viaţa biologică de zi cu zi, şi erau menite să-i întoarcă pe păcătoşi de la nelegiuirile lor. Altele erau însă legate de viaţa veşnică şi de mântuire, care legau viitorul de prezent, consemnându-l în scrieri sacre, pentru a se putea spune mai târziu despre ele “...ca să se împlinească Scriptura”. De acest tip au fost proorociile mesianice, care-L vesteau pe Hristos şi toate încercările prin care El urma să treacă. Proorocii erau şi ei “mici” şi “mari”, după cum vestirile lor erau preponderent de prima sau de a doua categorie. Sau, erau prooroci despre care Biblia le aminteşte doar numele, dar nu şi proorociile lor (exemplu: proorociţa Hulda). Aşadar, după Ioan Botezătorul nu mai sunt prooroci “mari”, care să aducă noutăţi fundamentale pentru mântuirea omului, ci numai prooroci “mici” şi “foarte mici”, care prevestesc viitorul apropiat, pentru a trezi poporul la viaţa duhovnicească. Le-am spus “foarte mici” pentru că de la ei nu numai că n-a rămas nimic, dar nici măar numele nu le-a fost consemnat. Iată şi un asemenea exemplu:
“Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau.” (Fapte, 21,9)
Acest verset, foarte drag pucioşilor pentru că ei îl exemplifică ori de câte ori afirmă că şi Verginica a fost “proorociţă”, ne arată indirect (prin laconismul său) că nu toate proorociile se refereau la lucruri fundamentale pentru creştinism. Un alt exemplu urmează imediat, în care se ilustrează concret că “proorociile” Noului Testament (exceptând cartea Apocalipsei, care tocmai pentru că este o excepţie a fost integrată în totalitate în Sfânta Scriptură) se referă la lucruri minore care urmează să se întâmple în viaţa curentă a creştinilor:
“Şi rămânând noi acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un prooroc cu numele Agav;
Şi, venind el la noi, a luat brâul lui Pavel şi legându-şi picioarele şi mâinile a zis: Acestea zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor.” (Fapte, 21,10-11)
Or, această “proorocie” a lui Agav nu aducea nimic nou la ceea ce Însuşi Domnul anunţase mai înainte, ci doar confirmă spusele Lui:
“De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni, dintre ei veţi biciui în sinagogi şi îi veţi urmări din oraş în oraş “(Ev. Matei, 23/24)”
În concluzie, dacă ne vom referi la proorociile “mari”, importante pentru viaţa Bisericii şi pentru mântuirea omului, întotdeauna va prevala promisiunea şi totodată avertismentul biblic:
“Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.”(Luca 16,16)
Cât despre “proorociile” pucioşilor, ele nu sunt nici măcar “mici”, deoarece sunt pline de contradicţii şi de prevestiri mincinoase, care nu s-au mai împlinit niciodată şi nici şanse pentru viitor nu se mai întrevăd pentru ele.
Aşadar, condiţionarea sine qua non ca Biserica să fie condusă neapărat de un prooroc care să-l dirijeze pe patriarh îndeaproape şi să facă lobby printre episcopii din Sfântul Sinod este absurdă, mincinoasă şi necanonică. Ea este o invenţie pură de-a pucioşilor, prin care ei îşi evidenţiază propria Biserică (de fapt, o simplă mişcare sectară) ca fiind “singura biserică adevărată”.
Nicodimul pucios pretinde că duhul proorociei a lucrat ani de zile în mod “constant” în Biserică, pentru a se putea lansa imediat într-o “demonstraţie” intitulată Fisuri în “succesiunea apostolică”.
Această demonstraţie încearcă să ne convingă că actualii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române sunt necanonici, pe motivul că (cităm de la pag. 38) “în lanţul succesiunii s-au produs fisuri”. E o acuzaţie gravă, dar care se întoarce ca un bumerang împotriva celui care a formulat-o. Dacă în Biserică a existat o prezenţă “constantă” a proorocilor, deci ei s-au putut “înlănţui” unii pe alţii, cum de au permis ei ca lanţul succesiunii apostolice să se rupă? Ce au păzit ei atunci, şi de ce a mai fost nevoie să se “înlănţuie” unii pe alţii, într-o prezenţă “constantă”, dacă au lăsat Biserica fără o ierarhie validă, transformând-o într-o caricatură? Dacă Biserica nu mai are ierarhie validă (episcopi, preoţi şi diaconi) înseamnă că slujirea lor actuală este ca o scenetă de teatru, plictisitoare prin repetarea ei inflexibilă. Iar “proorocii” sunt regizorii care-i manipulează pe aceşti clerici cabotini.
Nicodimul Pucios bate şeaua ca să priceapă iapa: Bisericii îi trebuia un nou început, nu numai pe plan proorocesc (prin Verginica) ci şi pe plan ierarhic (la început s-a încercat prin episcopul Irineu, care avea preoţia clasică şi canonică; dar dacă tentativa aceasta a eşuat, a fost inventată o nouă “preoţie”, denumită de pucioşi “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”). Aceasta ar justifica înfiinţarea unei noi Biserici, pe care pucioşii o denumesc abuziv “Biserica Noul Ierusalim”, exploatând în interes personal o sintagmă cunoscută, preluată de Biserică în slujbele şi în cântările ei, din cartea Apocalipsei.
Nicodimul Pucios îi anatemizează apoi pe teologii cărturari, citând cu patos din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa acele ameninţări care i se potrivesc perfect de bine chiar lui:
“ Vai oamenilor care se zic pe sine că sunt cu legea Bisericii şi care au scris cărţi peste cărţi despre numele Meu şi al legilor Mele, căci nu sunt cărţile acelea. Acelea sunt pământ. şi în pământ se întorc...” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 nov./4 dec.1992)
Părintele Nicodim se circumscrie apoi unei “realităţi” curente, făcându-se că nu observă că ea nu este valabilă şi pentru perioada 1955-1990: pretenţia că Dumnezeu le vorbeşte “direct” oamenilor (deci, fără intermediari). Cităm de la pag.40:
“ Este cel puţin absurd ca atunci când Dumnezeu vorbeşte direct, împlinind făgăduinţa Sa care zice “ Iată, Eu cu sunt voi în toată vremea” (Ev. Matei 28/20)tocmai atunci cei vizaţi să sară ca arşi şi să strige: “Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui!” sau “Nu acesta este Dumnezeu!”
Admiţând că, într-adevăr, astăzi Dumnezeu îi vorbeşte “direct” Mihaelei Tărcuţă, iar ea Îl aude vorbind ca pe o adiere de vânt şi Îi consemnează vorbele în caiete, pentru a fi citite ulterior mulţimilor, ne întrebăm de ce în perioada 1955-1990 Dumnezeu n-a procedat la fel de simplu, vorbindu-i Verginicăi şi lelicăi Maria la ureche? Treizeci şi cinci de ani (1955-1990) Dumnezeul Pucioasei a vorbit ca un ventrilog, cu voce de femeie, şi de aceea mulţi au afirmat din capul locului: „Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui” . Oare nu vorbea Verginica cu gura ei şi cu vocea ei, în numele Lui? Oare nu făcea şi lelica Maria acelaşi lucru? Iată de aceea oamenii spuneau: „Nu acestea este Dumnezeu!” Referindu-se exclusiv la perioada actuală, când Mihaela pretinde că aude în cap sau în urechi vocea lui Dumnezeu, Nicodimul Pucios ascunde cu bună-ştiinţă din raţionamentul său despre „vorbirea directă a lui Dumnezeu” treizeci şi cinci de ani de „vorbire indirectă”.
În fine, capitolul se încheie cu o definire multiplă a puciosului-practicant, denumit de părintele Nicodim „ omul creştin, fiu-copil al lui Dumnezeu”:
- puciosul de rând are umilinţa de a se lăsa condus de liderii pucioşi, impunându-şi să creadă că Dumnezeu este Cel care îl conduce, şi nu oamenii;
- puciosul trebuie că are dragoste de fraţi, şi încă o dragoste din cele jertfitoare. Dar va trebui să ne facem că nu vedem nenumăratele accese de ură, dispreţ, umilinţă, clevetire, trădare, înjosire, care apar frecvent între unii pucioşi;
- puciosul a renunţat la mila faţă de semenii săi, considerând-o „milă păguboasă”, şi a înlocuit-o cu mila faţă de liderii pucioşi care sunt consideraţi reprezentanţii aleşi şi văzuţi ai unui Dumnezeu imaginar, Dumnezeul Pucioasei;
- puciosul crede în promisiunile lui Hristos ( dar toţi creştinii de pe toate meridianele globului pământesc cred şi ei la fel);
- puciosul Îl aşteaptă înfrigurat pe Hristos, Care trebuie să revină pe pământ dintr-o clipă într-alta; spre deosebire de alţi creştini, el îşi pregăteşte cu grijă hainele albe de nuntă, pe care le poartă de pe acum, ca să se obişnuiască cu ele. Nunta spirituală a lui Hristos va avea loc exclusiv cu singura biserică sobornicească şi apostolească de pe pământ, care nu poate fi alta decât Biserica Noul Ierusalim;
- puciosul se roagă cu stăruinţă pentru toţi cei morţi de la Adam încoace, dar se fereşte ca de foc să se roage pentru păcătoşii cei vii, căci aceştia, păcătoşi fiind, ar putea folosi puterea rugăciunii şi împlinirea ei pentru a face şi mai mari, şi mai multe păcate. În plus, vii fiind, păcătoşii n-au decât să se roage singuri pentru ei înşişi, ceea ce morţii nu mai pot face;
- puciosul ia în serios îndemnul „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru sfânt este în ceruri” (I Petru, 1,16) şi se zideşte pe sine cărămidă vie în zidul Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim, asemenea Anei din legenda meşterului Manole de la mănăstirea Curtea de Argeş. El se declară pe sine sfânt şi se străduieşte din răsputeri să creadă ceea ce spune. Iar când mai greşeşte, ca tot omul, el se umileşte şi se pocăieşte, mângâindu-se cu gândul că nu-i aşa de uşor să fii sfânt. Mai cazi, te mai ridici... Până la urmă, intenţia contează.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.