135. "Quo vadis, ecclesia?"(IV)
Comentariu la capitolul intitulat “Sobornicitatea Bisericii Noul Ierusalim - o dimensiune pnevmatologică”
Mai întâi, Nicodimul Pucios îşi construieşte un suport retoric pentru teza că fiecare biserică locală revelează Biserica întreagă, deci poate activa de sine stătător, de-a dreptul schismatic, fără nici o responsabilitate, fără nici o comuniune, fără nici o tangenţă chiar, cu celelalte biserici-surori. Este aceeaşi iluzie pe care o poate oferi şi o celulă oarecare aparţinând unui organism viu: ea deţine informaţia întreagă care defineşte organismul, are funcţii vitale proprii şi o organizare cibernetică proprie, deci s-ar părea că poate să ducă inclusiv o existenţă independentă, separată de restul fiinţei-gazdă. Dar acest lucru este imposibil, căci o eventuală sciziune a acesteia de restul celulelor-surori înseamnă moarte.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre o biserică locală care tinde spre separare, spre schisma pe care ea o crede a fi “autocefalie”. A ignora cerinţa fundamentală formulată de Hristos “... ca toţi să fie una...”(Ioan 17,21) este echivalent cu schisma şi moartea spirituală.
Nicodimul Pucios jonglează aici cu dibăcie retorică, manipulând abundent însuşiri precum “sobornicitate”, “catolicitate”, “autocefalie”, dar ignorând deliberat faptul că orice însuşire nu poate fi transferată simplist de la o categorie administrativ-ecleziastică la alta, căci ea există prin însăşi dependenţa de subiectul care o generează. Niciodată o biserică locală nu poate fi autocefală, pentru că ea este doar un singur mădular al bisericii universale, care este întreg trupul lui Hristos. Niciodată o biserică locală nu poate fi sobornicească, decât dacă este în strânsă comuniune cu celelalte biserici locale. A afirma că Biserica Noul Ierusalim e caracterizată prin “sobornicitate” (aşa cum afirmă părintele Nicodim chiar în titlul acestui capitol) este un nonsens, îndată ce Biserica Noul Ierusalim este o biserică schismatică, având tăiate toate legăturile cu celelalte biserici ortodoxe locale.
Părintele Nicodim sugerează apoi că biserica primară avea unitatea Duhului Sfânt, în timp ce bisericile universale actuale (cea Ortodoxă şi cea Catolică) au pierdut acesată unitate, odată cu marea schismă din anul 1054. El ascunde însă faptul că şi Biserica Noul Ierusalim a fost în unitate relativă cu Biserica Ortodoxă Română între anii 1955-1993, perioadă în care credincioşii crescuţi şi educaţi de “mama Gigi” (Virginia Tudorache-Stoica) erau nedespărţiţi de biserica lor din sat, care aparţinea de Biserica Ortodoxă Română. Iar în 1993, odată cu lepădarea de pucioşi a arhiereului Irineu, a avut loc şi marea schismă a pucioşilor, căci de atunci încoace ei s-au despărţit de Biserica Ortodoxă Română, mergând singuri pe o cale pe care şi-au ales-o. Alegând de bună voie schisma, şi Biserica Noul Ierusalim pierde unitatea Duhului Sfânt, dacă admitem că o astfel de pierdere a avut loc la marea schismă din 1054.
De altfel, Nicodimul Pucios mai ascunde ceva esenţial. Biserica Noul Ierusalim nu este nici măcar biserică locală, în înţelesul firesc al acestei formulări, atâta vreme cât episcopul ei a părăsit-o, lăsând-o ca pe o corabie fără cârmaci. Fără episcop ocrotitor şi cârmuitor, ea nu mai poate fi numită nici măcar biserică.
În continuare, Nicodimul Pucios reproduce un anumit verset din Sfânta Scriptură: “ Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22,19) pentru a sugera (simplificând la maximum lucrurile) că biserica este condiţionată exclusiv de Euharistie, iar Euharistia validează orice comunitate adunată pentru “frângerea pâinii şi rugăciuni” ca fiind biserică. Nici o menţiune despre necesitatea locaşului de cult, despre sfântul antimis, despre preoţia canonică. În felul acesta, apar explicabile acele derapări de la rânduielile canonice, întâmplate în Biserica Noul Ierusalim: slujbe făcute de preoţi nehirotoniţi, folosind Evanghelii apocrife inventate de ei, fără antimis sau cu antimis nevalabil, liturghii oficiate de femei, sfinţiri de paraclise fără episcop şi fără Sfântul şi Marele Mir şi alte asemenea “derogări” şi “pogorăminte” făcute din proprie iniţiativă.
Nici nu-i de mirare că pe vremuri, la Noul Ierusalim de la Pucioasa au săvârşit Sfânta Liturghie chiar şi femei; îndată ce Nicodimul Pucios promovează cu seninătate că, întrucât (cităm de la pag.28) “ Duhul Sfânt lucrează unde, cum şi când voieşte” atunci (cităm din nou ) “slujirea în biserică devine, aşadar un dar al Duhului Sfânt, care purcede de la Dumnezeu Tatăl”. Combinaţia “ ... lucrează ...cum... voieşte” explică de minune aberaţiile liturgice ale pucioşilor (şi pucioaselor) iar Nicodimul Pucios se grăbeşte să sugereze cu un citat biblic “cum voieşte Duhul Pucios”:
“... Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu” (Ioil 3:1,2)
Da, este adevărat că Duhul Lui Dumnezeu lucrează şi peste oameni simpli, şi peste femei, dar sunt multe lucrările aceluiaşi Duh. Nu înseamnă neapărat că Ioil se referea în versetele 1-2 din cap.3 la darurile preoţiei ci la alte daruri, potrivite mirenilor şi femeilor.
Părintele Nicodim, ştiind bine că la Biserica Noul Ierusalim nimeni nu are succesiune harică la preoţie, caută să diminueze importanţa succesiunii apostolice în favoarea unui concept relativist (cităm) “adunarea sistematică a întregii Biserici într-un loc de judecată; aşadar, în strânsă legătură cu comuniunea euharistică”. Raţionamentul speculativ al Nicodimul Pucios se sprijină aşadar pe un sofism în care Biserica se confundă cu un acelaşi loc, în care se consumă sistematic Cina Euharistică: “locul în care se împarte viaţă veşnică din împărăţia lui Hristos”. Să observăm că dispare caracterul personal al bisericii, acesta fiind înlocuit cu unul circumstanţial “de loc”. De aici se ajunge rapid la translaţia: un singur loc – o singură biserică, ceea ce trebuia demonstrat. Restul bisericilor sunt automat descalificate şi deci invalide în peisajul eshatologic:
“ Este vorba, aşadar, de o singură Biserică primită la Cină, în sala pregătită de nuntă” (citat de la pag. 29)
Cine este această Biserică? Aţi ghicit: ea nu poate fi alta decât Biserica Noul Ierusalim. Nicodimul Pucios concluzionează tranşant: structura piramidală reprezentată de administraţia Bisericii (Biserica Ortodoxă Română) este ilegală. Duhul Sfânt nu mai lucrează ca până acum, prin Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ci prin slugile şi slujnicele care vor prooroci. Nici prin capul văzut al Bisericii (patriarhul) nu mai lucrează Duhul (cităm de la pag.29):
“ Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai Săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler, vor fi de parte femeiască”.
Mai simplu, pentru cei care tot n-au înţeles: până acum câtva timp, Duhul Sfânt lucra prin Sinod şi prin ceilalţi clerici ai bisericii. Acum, “în zilele din urmă” (adică din 1955 încoace), El lucrează prin oameni simpli, neşcoliţi, necizelaţi, nehirotoniţi şi (mai ales) lucrează prin femei. Aluzia e clară la “proorocii” Virginia Tudorache-Stoica, lelica Maria Tudorache, Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu. Nicodimul Pucios mărturiseşte în încheiere acest lucru:
“ Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale” (citat de la pag.29)
Anul 1955 (an considerat “de debut” pentru activitatea “proorocească” a Verginicăi) este prezentat ca fiind un moment de cotitură în istoria creştinismului:
“ În ziua de Paşti a anului 1955, Duhul Sfânt a destupat izvoarele duhovniceşti ale cerului, lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să se reverse din belşug pentru spălarea ochilor şi urechilor celor care urmau să se strângă în duh de Biserică şi să se nască din nou” (citat de la pag.29)
Ştim că la Cincizecime a avut loc o astfel de “destupare” a izvoarelor cerului, dar n-am auzit până acum de o “astupare” ulterioară, pentru a fi neapărat nevoie de o nouă “destupare” în anul de graţie 1955. Toate aceste afirmaţii sunt simple fantezii de-ale pucioşilor, pe care părintele Nicodim le preia şi le promovează în cartea sa, fără nici un discernământ. Dacă ar fi fost un bun cunoscător al Scripturii, el ar fi ştiut că Domnul a promis că va fi cu Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor, iar pe creştini nu-i va lăsa orfani. Deci, nicicând n-a lipsit lucrarea Duhului Sfânt din Biserică. “Astuparea” Duhului şi apoi “destuparea” Lui (pretinsă de către pucioşi a fi avut loc în anul 1955) sunt pure aberaţii speculative, menite să dea credibilitate mitului fabricat pentru “Sfânta Verginica Delapucioasa”.
De altfel, prima “proorocie” a Verginicăi este ea însăşi o mostră de inconsistenţe şi contradicţii:
“ ... Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh...” afirmă “glasul”, despre care ulterior se va spune de nenumărate ori că şi-a ales trupul neputincios al Verginicăi ca să vorbească prin el (deşi pretindea că “...nu sunt în trup...”). Chiar părintele Nicodim, fără să vrea, adaugă imediat un citat demascator din care rezultă că Dumnezeu-Duhul vorbea din trup şi cu glas de femeie:
“... Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi cuvintelor Mele prin această gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh” (citat de la pag.30)
Părintele Nicodim conchide, defăimător, că ultimii 2000 de ani au fost irosiţi în zadar de către Biserica Ortodoxă, pentru că “bisericile lumii” nu şi-au făcut datoria. Dacă ar fi aşa, înseamnă că şi nenumăratele jertfe ale martirilor au fost zadarnice, şi degeaba îi cinstim ca sfinţi, pentru că nu merită. A trebuit deci să apară “sfinţii pucioşi” de după 1955, ca să repare lucrul de mântuială ( şi nu de mântuire) al predecesorilor lor.
Nicodimul Pucios se lansează apoi într-o alambicată analiză a evoluţiei Bisericilor (Ortodoxă şi Catolică) în istorie, concluzionând că Duhul Sfânt s-a retras, odată cu minunile Sale, golind de harisme ambele Biserici. Dacă minunile văzute ar fi dovada obligatorie a prezenţei Duhului Sfânt în Biserică, ar fi de aşteptat ca, odată cu înfiinţarea Bisericii Noul Ierusalim în anul 1955 să reapară şi harismele de care fuseseră golite cele două mari Biserici: minuni, vindecări, grăiri în limbi, tâlmăciri, etc. Or, cu câteva excepţii (amintite de nişte “mărturii” complet neverificabile, care se referă la perioada în care “proorocea” Verginica”) nici o minune şi nici o harismă şi nici o vindecare nu au fost consemnate în Biserica Noul Ierusalim. Ba, dimpotrivă, la capitolul “vindecări” pucioşii stau foarte prost, fiindcă mereu aleargă la medici şi mereu se îndoapă cu medicamente, iar mulţi dintre ei au şi murit de pe urma bolilor.
După ce afirmase limpede că o singură biserică locală (Biserica Noul Ierusalim, desigur!) va fi primită la Cină în sala pregătită de nuntă (la pag. 29, rândul 13 de sus), Nicodimul Pucios o întoarce din condei, pretinzând că pilda celor 10 fecioare simbolizează 10 Biserici locale, care sunt invitate la nuntă, dintre care 5 sunt primite şi 5 nu. Pentru ca apoi să revină din nou la teza protocronistă:
“ O singură Biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfa de martiri – mai corespundea întrucâtva” (citat de la pag.32)
Biserica Ortodoxă Română nu răspunde însă chemării pucioşilor şi atunci “...întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, sobornicitatea ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8)” (citat de la pag.33)
Observăm aici răstălmăcirea subtilă a Scripturii: Nicodimul Pucios face trimitere la Ioan 3:8, dar acolo se spune despre vânt că “suflă unde voieşte” şi că “astfel este cu oricine e născut din Duhul”, şi nu Duhul Însuşi ! Dar, se pare că la Nicodimul Pucios, scopul scuză mijloacele. Important este că obiectivul şi l-a atins: să ne convingă că “Duhul” pucios e imprevizibil şi că orice schimbare doreşte, o va face, chiar dacă se va contrazice pe sine la nevoie.
Nicodimul Pucios se străduieşte apoi să dovedească faptul că “sobornicitatea de Duh a Bisericii de Nou Ierusalim” este “sfatul care uneşte cerul cu pământul” (citate de la pag.33), adică sobornicitatea bisericii se reduce doar la dialogul dintre Dumnezeu şi “proorocul” pe care El şi l-a ales. Deşi se foloseşte termenul “sfat” pentru a sugera o comunicare globală, biunivocă, între Dumnezeu şi “poporul” Său, în realitate “poporul” recepţionează indirect şi pasiv mesajele, care sunt mai întâi “filtrate” şi “cosmetizate” de către “proorocii” pucioşi. Adesea, această “filtrare” constă în modificări masive ale textelor originale mai vechi, deoarece “proorocii” pucioşi îşi permit chiar să-L corecteze pe Dumnezeul lor.
Respingerea bisericii Noul Ierusalim de la Pucioasa de către Biserica Ortodoxă Română este percepută de părintele Nicodim ca similară respingerii lui Mesia de către cărturari şi farisei. Efectul ei imediat este “ întunecarea comuniunii Bisericilor locale din lume, care aduc ofrandă trupul lui Hristos prin Euharistie.” (citat de la pag.33). Ni se sugerează aici că în bisericile din Biserica Ortodoxă Română pâinea şi vinul folosite la Euharistie devin în chip îndoielnic şi părelnic Trupul şi Sângele Domnului, iar caracterul sobornicesc al Bisericii se pierde.
Singura “mireasă înţeleaptă” rămâne, în opinia părintelui Nicodim, biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa. Ea este “rămăşiţa aleasă prin har” (citat de la pag.34) care “naşte popor de sfinţi” (citat de la pag.34) Cât de sfinţi sunt, rămâne de văzut; deocamdată înregistrăm între ei dihonii, clevetiri, batjocuri, ură, trădări, defăimări. Total inoportună apare aşadar pretenţia Nicodimului Pucios care spune:
“ Ei se fac pildă vie pentru poporul român, pentru tot poporul creştin...” (citat de la pag.35)
Ferească Dumnezeu de aşa pildă! Desigur că, printre pucioşi mai sunt rătăciţi şi creştini de calitate, dar ei sunt în minoritate evidentă.
Mai întâi, Nicodimul Pucios îşi construieşte un suport retoric pentru teza că fiecare biserică locală revelează Biserica întreagă, deci poate activa de sine stătător, de-a dreptul schismatic, fără nici o responsabilitate, fără nici o comuniune, fără nici o tangenţă chiar, cu celelalte biserici-surori. Este aceeaşi iluzie pe care o poate oferi şi o celulă oarecare aparţinând unui organism viu: ea deţine informaţia întreagă care defineşte organismul, are funcţii vitale proprii şi o organizare cibernetică proprie, deci s-ar părea că poate să ducă inclusiv o existenţă independentă, separată de restul fiinţei-gazdă. Dar acest lucru este imposibil, căci o eventuală sciziune a acesteia de restul celulelor-surori înseamnă moarte.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre o biserică locală care tinde spre separare, spre schisma pe care ea o crede a fi “autocefalie”. A ignora cerinţa fundamentală formulată de Hristos “... ca toţi să fie una...”(Ioan 17,21) este echivalent cu schisma şi moartea spirituală.
Nicodimul Pucios jonglează aici cu dibăcie retorică, manipulând abundent însuşiri precum “sobornicitate”, “catolicitate”, “autocefalie”, dar ignorând deliberat faptul că orice însuşire nu poate fi transferată simplist de la o categorie administrativ-ecleziastică la alta, căci ea există prin însăşi dependenţa de subiectul care o generează. Niciodată o biserică locală nu poate fi autocefală, pentru că ea este doar un singur mădular al bisericii universale, care este întreg trupul lui Hristos. Niciodată o biserică locală nu poate fi sobornicească, decât dacă este în strânsă comuniune cu celelalte biserici locale. A afirma că Biserica Noul Ierusalim e caracterizată prin “sobornicitate” (aşa cum afirmă părintele Nicodim chiar în titlul acestui capitol) este un nonsens, îndată ce Biserica Noul Ierusalim este o biserică schismatică, având tăiate toate legăturile cu celelalte biserici ortodoxe locale.
Părintele Nicodim sugerează apoi că biserica primară avea unitatea Duhului Sfânt, în timp ce bisericile universale actuale (cea Ortodoxă şi cea Catolică) au pierdut acesată unitate, odată cu marea schismă din anul 1054. El ascunde însă faptul că şi Biserica Noul Ierusalim a fost în unitate relativă cu Biserica Ortodoxă Română între anii 1955-1993, perioadă în care credincioşii crescuţi şi educaţi de “mama Gigi” (Virginia Tudorache-Stoica) erau nedespărţiţi de biserica lor din sat, care aparţinea de Biserica Ortodoxă Română. Iar în 1993, odată cu lepădarea de pucioşi a arhiereului Irineu, a avut loc şi marea schismă a pucioşilor, căci de atunci încoace ei s-au despărţit de Biserica Ortodoxă Română, mergând singuri pe o cale pe care şi-au ales-o. Alegând de bună voie schisma, şi Biserica Noul Ierusalim pierde unitatea Duhului Sfânt, dacă admitem că o astfel de pierdere a avut loc la marea schismă din 1054.
De altfel, Nicodimul Pucios mai ascunde ceva esenţial. Biserica Noul Ierusalim nu este nici măcar biserică locală, în înţelesul firesc al acestei formulări, atâta vreme cât episcopul ei a părăsit-o, lăsând-o ca pe o corabie fără cârmaci. Fără episcop ocrotitor şi cârmuitor, ea nu mai poate fi numită nici măcar biserică.
În continuare, Nicodimul Pucios reproduce un anumit verset din Sfânta Scriptură: “ Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22,19) pentru a sugera (simplificând la maximum lucrurile) că biserica este condiţionată exclusiv de Euharistie, iar Euharistia validează orice comunitate adunată pentru “frângerea pâinii şi rugăciuni” ca fiind biserică. Nici o menţiune despre necesitatea locaşului de cult, despre sfântul antimis, despre preoţia canonică. În felul acesta, apar explicabile acele derapări de la rânduielile canonice, întâmplate în Biserica Noul Ierusalim: slujbe făcute de preoţi nehirotoniţi, folosind Evanghelii apocrife inventate de ei, fără antimis sau cu antimis nevalabil, liturghii oficiate de femei, sfinţiri de paraclise fără episcop şi fără Sfântul şi Marele Mir şi alte asemenea “derogări” şi “pogorăminte” făcute din proprie iniţiativă.
Nici nu-i de mirare că pe vremuri, la Noul Ierusalim de la Pucioasa au săvârşit Sfânta Liturghie chiar şi femei; îndată ce Nicodimul Pucios promovează cu seninătate că, întrucât (cităm de la pag.28) “ Duhul Sfânt lucrează unde, cum şi când voieşte” atunci (cităm din nou ) “slujirea în biserică devine, aşadar un dar al Duhului Sfânt, care purcede de la Dumnezeu Tatăl”. Combinaţia “ ... lucrează ...cum... voieşte” explică de minune aberaţiile liturgice ale pucioşilor (şi pucioaselor) iar Nicodimul Pucios se grăbeşte să sugereze cu un citat biblic “cum voieşte Duhul Pucios”:
“... Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu” (Ioil 3:1,2)
Da, este adevărat că Duhul Lui Dumnezeu lucrează şi peste oameni simpli, şi peste femei, dar sunt multe lucrările aceluiaşi Duh. Nu înseamnă neapărat că Ioil se referea în versetele 1-2 din cap.3 la darurile preoţiei ci la alte daruri, potrivite mirenilor şi femeilor.
Părintele Nicodim, ştiind bine că la Biserica Noul Ierusalim nimeni nu are succesiune harică la preoţie, caută să diminueze importanţa succesiunii apostolice în favoarea unui concept relativist (cităm) “adunarea sistematică a întregii Biserici într-un loc de judecată; aşadar, în strânsă legătură cu comuniunea euharistică”. Raţionamentul speculativ al Nicodimul Pucios se sprijină aşadar pe un sofism în care Biserica se confundă cu un acelaşi loc, în care se consumă sistematic Cina Euharistică: “locul în care se împarte viaţă veşnică din împărăţia lui Hristos”. Să observăm că dispare caracterul personal al bisericii, acesta fiind înlocuit cu unul circumstanţial “de loc”. De aici se ajunge rapid la translaţia: un singur loc – o singură biserică, ceea ce trebuia demonstrat. Restul bisericilor sunt automat descalificate şi deci invalide în peisajul eshatologic:
“ Este vorba, aşadar, de o singură Biserică primită la Cină, în sala pregătită de nuntă” (citat de la pag. 29)
Cine este această Biserică? Aţi ghicit: ea nu poate fi alta decât Biserica Noul Ierusalim. Nicodimul Pucios concluzionează tranşant: structura piramidală reprezentată de administraţia Bisericii (Biserica Ortodoxă Română) este ilegală. Duhul Sfânt nu mai lucrează ca până acum, prin Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ci prin slugile şi slujnicele care vor prooroci. Nici prin capul văzut al Bisericii (patriarhul) nu mai lucrează Duhul (cităm de la pag.29):
“ Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai Săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler, vor fi de parte femeiască”.
Mai simplu, pentru cei care tot n-au înţeles: până acum câtva timp, Duhul Sfânt lucra prin Sinod şi prin ceilalţi clerici ai bisericii. Acum, “în zilele din urmă” (adică din 1955 încoace), El lucrează prin oameni simpli, neşcoliţi, necizelaţi, nehirotoniţi şi (mai ales) lucrează prin femei. Aluzia e clară la “proorocii” Virginia Tudorache-Stoica, lelica Maria Tudorache, Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu. Nicodimul Pucios mărturiseşte în încheiere acest lucru:
“ Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale” (citat de la pag.29)
Anul 1955 (an considerat “de debut” pentru activitatea “proorocească” a Verginicăi) este prezentat ca fiind un moment de cotitură în istoria creştinismului:
“ În ziua de Paşti a anului 1955, Duhul Sfânt a destupat izvoarele duhovniceşti ale cerului, lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să se reverse din belşug pentru spălarea ochilor şi urechilor celor care urmau să se strângă în duh de Biserică şi să se nască din nou” (citat de la pag.29)
Ştim că la Cincizecime a avut loc o astfel de “destupare” a izvoarelor cerului, dar n-am auzit până acum de o “astupare” ulterioară, pentru a fi neapărat nevoie de o nouă “destupare” în anul de graţie 1955. Toate aceste afirmaţii sunt simple fantezii de-ale pucioşilor, pe care părintele Nicodim le preia şi le promovează în cartea sa, fără nici un discernământ. Dacă ar fi fost un bun cunoscător al Scripturii, el ar fi ştiut că Domnul a promis că va fi cu Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor, iar pe creştini nu-i va lăsa orfani. Deci, nicicând n-a lipsit lucrarea Duhului Sfânt din Biserică. “Astuparea” Duhului şi apoi “destuparea” Lui (pretinsă de către pucioşi a fi avut loc în anul 1955) sunt pure aberaţii speculative, menite să dea credibilitate mitului fabricat pentru “Sfânta Verginica Delapucioasa”.
De altfel, prima “proorocie” a Verginicăi este ea însăşi o mostră de inconsistenţe şi contradicţii:
“ ... Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh...” afirmă “glasul”, despre care ulterior se va spune de nenumărate ori că şi-a ales trupul neputincios al Verginicăi ca să vorbească prin el (deşi pretindea că “...nu sunt în trup...”). Chiar părintele Nicodim, fără să vrea, adaugă imediat un citat demascator din care rezultă că Dumnezeu-Duhul vorbea din trup şi cu glas de femeie:
“... Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi cuvintelor Mele prin această gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh” (citat de la pag.30)
Părintele Nicodim conchide, defăimător, că ultimii 2000 de ani au fost irosiţi în zadar de către Biserica Ortodoxă, pentru că “bisericile lumii” nu şi-au făcut datoria. Dacă ar fi aşa, înseamnă că şi nenumăratele jertfe ale martirilor au fost zadarnice, şi degeaba îi cinstim ca sfinţi, pentru că nu merită. A trebuit deci să apară “sfinţii pucioşi” de după 1955, ca să repare lucrul de mântuială ( şi nu de mântuire) al predecesorilor lor.
Nicodimul Pucios se lansează apoi într-o alambicată analiză a evoluţiei Bisericilor (Ortodoxă şi Catolică) în istorie, concluzionând că Duhul Sfânt s-a retras, odată cu minunile Sale, golind de harisme ambele Biserici. Dacă minunile văzute ar fi dovada obligatorie a prezenţei Duhului Sfânt în Biserică, ar fi de aşteptat ca, odată cu înfiinţarea Bisericii Noul Ierusalim în anul 1955 să reapară şi harismele de care fuseseră golite cele două mari Biserici: minuni, vindecări, grăiri în limbi, tâlmăciri, etc. Or, cu câteva excepţii (amintite de nişte “mărturii” complet neverificabile, care se referă la perioada în care “proorocea” Verginica”) nici o minune şi nici o harismă şi nici o vindecare nu au fost consemnate în Biserica Noul Ierusalim. Ba, dimpotrivă, la capitolul “vindecări” pucioşii stau foarte prost, fiindcă mereu aleargă la medici şi mereu se îndoapă cu medicamente, iar mulţi dintre ei au şi murit de pe urma bolilor.
După ce afirmase limpede că o singură biserică locală (Biserica Noul Ierusalim, desigur!) va fi primită la Cină în sala pregătită de nuntă (la pag. 29, rândul 13 de sus), Nicodimul Pucios o întoarce din condei, pretinzând că pilda celor 10 fecioare simbolizează 10 Biserici locale, care sunt invitate la nuntă, dintre care 5 sunt primite şi 5 nu. Pentru ca apoi să revină din nou la teza protocronistă:
“ O singură Biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfa de martiri – mai corespundea întrucâtva” (citat de la pag.32)
Biserica Ortodoxă Română nu răspunde însă chemării pucioşilor şi atunci “...întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, sobornicitatea ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8)” (citat de la pag.33)
Observăm aici răstălmăcirea subtilă a Scripturii: Nicodimul Pucios face trimitere la Ioan 3:8, dar acolo se spune despre vânt că “suflă unde voieşte” şi că “astfel este cu oricine e născut din Duhul”, şi nu Duhul Însuşi ! Dar, se pare că la Nicodimul Pucios, scopul scuză mijloacele. Important este că obiectivul şi l-a atins: să ne convingă că “Duhul” pucios e imprevizibil şi că orice schimbare doreşte, o va face, chiar dacă se va contrazice pe sine la nevoie.
Nicodimul Pucios se străduieşte apoi să dovedească faptul că “sobornicitatea de Duh a Bisericii de Nou Ierusalim” este “sfatul care uneşte cerul cu pământul” (citate de la pag.33), adică sobornicitatea bisericii se reduce doar la dialogul dintre Dumnezeu şi “proorocul” pe care El şi l-a ales. Deşi se foloseşte termenul “sfat” pentru a sugera o comunicare globală, biunivocă, între Dumnezeu şi “poporul” Său, în realitate “poporul” recepţionează indirect şi pasiv mesajele, care sunt mai întâi “filtrate” şi “cosmetizate” de către “proorocii” pucioşi. Adesea, această “filtrare” constă în modificări masive ale textelor originale mai vechi, deoarece “proorocii” pucioşi îşi permit chiar să-L corecteze pe Dumnezeul lor.
Respingerea bisericii Noul Ierusalim de la Pucioasa de către Biserica Ortodoxă Română este percepută de părintele Nicodim ca similară respingerii lui Mesia de către cărturari şi farisei. Efectul ei imediat este “ întunecarea comuniunii Bisericilor locale din lume, care aduc ofrandă trupul lui Hristos prin Euharistie.” (citat de la pag.33). Ni se sugerează aici că în bisericile din Biserica Ortodoxă Română pâinea şi vinul folosite la Euharistie devin în chip îndoielnic şi părelnic Trupul şi Sângele Domnului, iar caracterul sobornicesc al Bisericii se pierde.
Singura “mireasă înţeleaptă” rămâne, în opinia părintelui Nicodim, biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa. Ea este “rămăşiţa aleasă prin har” (citat de la pag.34) care “naşte popor de sfinţi” (citat de la pag.34) Cât de sfinţi sunt, rămâne de văzut; deocamdată înregistrăm între ei dihonii, clevetiri, batjocuri, ură, trădări, defăimări. Total inoportună apare aşadar pretenţia Nicodimului Pucios care spune:
“ Ei se fac pildă vie pentru poporul român, pentru tot poporul creştin...” (citat de la pag.35)
Ferească Dumnezeu de aşa pildă! Desigur că, printre pucioşi mai sunt rătăciţi şi creştini de calitate, dar ei sunt în minoritate evidentă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.