128. Părintele Nicodim dela Pucioasa: cea mai spectaculoasă defecţiune a tuturor timpurilor de la „Noul Ierusalim” !
Trebuie să recunosc din capul locului că niciodată n-am crezut în existenţa reală a acestui personaj misterios, scos mult prea mult în faţă de către liderii pucioşi: “părintele Nicodim”. L-am şi numit cândva “Nicodimul-fantomă”, fiind convinsă că e un personaj inventat, în spatele căruia se făceau tot felul de jonglerii mediatice şi jocuri de “cuvinte”, menite să-i ameţească pe naivi cu o aparenţă de autoritate ecleziastică.
Informaţii de ultimă oră mă fac să-mi schimb radical punctul de vedere: “părintele Nicodim” chiar există! Mai precis, el a existat până prin toamna anului 2007, când s-a mutat, ca tot omul, în lumea umbrelor. Nu înainte de a face cea mai spectaculoasă defecţiune din scurta istorie de 54 de ani a Noului Ierusalim. Nu Zidarii, nu părintele Iliuţă Bunea, nu Costel Postăvaru, nu părintele Ştefan Gândiceanu, nu părintele Ionică au fost cele mai spectaculoase “trădări” ale Pucioasei şi ale liderilor pucioşi. Cea mai spectaculoasă, cea mai uluitoare, cea mai neaşteptată “trădare”a venit chiar de la “mâna dreaptă” a liderilor pucioşi, cel care le-a formalizat ideologia eretică şi le-a conceput “Prefaţa” la ultima ediţie a cărţii lor de căpătâi (“Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”) : “părintele Nicodim”. După ce a fost declarat ca purtător de cuvânt oficial al liderilor pucioşi şi după ce a scris ( apoi a publicat) un amalgamat catehism pucios, intitulat “Quo vadis, ecclesia?” părintele Nicodim şi-a schimbat brusc direcţia cu 180 de grade, întorcându-se înapoi de unde venise: în sânul B.O.R. Desigur că această şocantă “trădare” a fost ţinută în secret de către liderii pucioşi, care nu suportau înfrângerea “duhului proorocesc” care spusese prin ei, doar cu câteva zile mai înainte, că (cităm cu aproximaţie) “...noi avem încredere în părintele Nicodim!”
Dacă erau cu adevărat prooroci, dacă aveau într-adevăr încredere în părintele Nicodim (excludem varianta că minţeau când au declarat acest lucru) cum de n-au ştiut ei dinainte că până la urmă şi Nicodimul îi va trăda (la fel cum i-au trădat şi ceilalţi “grei” pomeniţi mai sus), după ce le-a făcut atâtea servicii?
Dar, să înnodăm ultimele informaţii de care dispunem, cele mai multe încă neverificate, dar provenite din surse perfect credibile.
Părintele Nicodim a aflat şi el, aşa cum au aflat şi alţii, că “la Pucioasa vorbeşte Dumnezeu”. Plecând de la premisa că Dumnezeu este Atotputernic şi că n-ar fi pentru El un efort aşa de mare ca să mai dea câte un mesaj din când în când aleşilor Săi, Nicodim a crezut de la bun început că, teoretic, acest lucru este perfect posibil. Curios nevoie mare, el i-a căutat pe pucioşi şi a fost impresionat de austeritatea cazonă, optimismul soteriologic şi dăruirea fără rezerve pe care le inspirau şi le expirau locuitorii “chibuţului” de la Pucioasa. Cel mai mult l-a impresionat afirmaţia pucioşilor că “14 inşi dintre ei, dedaţi cu rugăciunea şi cu ascetismul, aud simultan cum le vorbeşte lor Domnul”. Pe loc, părintele Nicodim a fost convins că această minciună insolentă şi iscusită este de fapt un minunat adevăr. Nici nu s-a sinchisit ca să mai şi verifice dacă aşa era cum i se spune, sau nu. Şi-o fi zis că n-or fi 14 nebuni adunaţi laolaltă şi care vorbesc acelaşi lucru, auto-selectaţi dintre cei pe care el îi vedea întregi la minte. Şi nici că ar fi 14 mincinoşi, dar sănătoşi la cap, care să pretindă că Dumnezeu le vorbeşte, nu i se părea o variantă plauzibilă. A început de aceea să citească, plin de interes, “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” şi i s-a părut comestibil. Nimic nu părea a fi în contradicţie cu Scriptura. De aceea, el şi-a declarat destul de repede şi fără rezerve credinţa în “lucrarea” de la Pucioasa, deşi aceasta promova (printre altele) abandonul total al “lumii” cu biserica ei (B.O.R.) cu tot. Liderii pucioşi au simţit că e ceva de speculat la acest părinte care şi-a lăsat mănăstirea de metanie ca să-i cerceteze pe pucioşi şi apoi s-a îndrăgostit brusc de ei. Au început să-l curteze şi apoi să se plângă pe umărul Nicodimului, arătând cât de oropsiţi au fost ei de-a lungul timpului, atât de autorităţile civile, dar mai ales de către oamenii bisericii ( evident, e vorba tot de B.O.R.). Şi că nimeni nu i-a ajutat să iasă la lumină cu adevărurile minunate pe care ei le păstrau în secret, pretinzând că le primiseră (şi le primeau încă) direct de la Dumnezeu.
Părintelui Nicodim i s-a părut nedrept. Cum adică, B.O.R. să se împotrivească lui Dumnezeu? Ce, sunt orbi? Lasă că le deschide el ochii! Şi uite aşa, după ce pucioşii i s-au mai plâns şi de faptul că o teoloagă, pe nume Daniela Catană, i-a dus cu vorba promiţându-le că va scrie o carte apologetică despre “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (pe care însă n-a mai scris-o niciodată; ba mai mult, i-a trădat şi ea, întorcându-se în sânul B.O.R., după ce se scârbise peste măsură de nedreptăţile şi minciunile liderilor pucioşi) el s-a hotărât: va scrie el cartea pe care trebuia s-o scrie Daniela, încă din anul 1998, dar n-a făcut-o!
Ceea ce nu ştia părintele Nicodim este că Daniela Catană trebuia să scrie cartea în urma unei “proorocii”, consemnată negru pe alb chiar în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, la data de 14 octombrie 1998. Şi că, dacă ea n-a mai scris-o, înseamnă că “proorocia” respectivă s-a dovedit a fi o proorocie mincinoasă. Şi dacă e mincinoasă, nu poate fi de la adevăratul Dumnezeu. Adică, în concluzie, totul la Pucioasa este o farsă.
Zis şi făcut! Liderii pucioşi i-au trasat Nicodimului jaloanele, explicându-i cam ce trebuia să conţină cartea Danielei, iar Nicodimul s-a pus pe treabă cu mare spor şi “ajutor de sus”, dar mai ales cu ajutor venit în urma rugăciunilor pucioşilor. Şi a scris în câteva luni câte ar fi scris alţii în câţiva ani, sfidând cu suficienţă şi cu mândrie patriotică acel cunoscut proverb: “Graba strică treaba”. În câteva luni cartea era gata, bună de dat la tipar. Nu prea avea ea cap şi coadă, fiind mai degrabă o colecţie de panseuri însăilate la repezeală, un fel de talmeş-balmeş de erezii împănate cu constatări răutăcioase la adresa B.O.R., dar adulatoare la adresa pucioşilor. Scopul însă fusese atins: în sfârşit, se găsise “cineva curajos din Biserică”, iscusit în a legitima “mişcarea” pucioşilor, declarând-o tradiţională şi ultra-ortodoxă.
Liderii pucioşi au fost tare mulţumiţi de rezultat. Îndată au extras 5-6 capitole mai reprezentative din carte şi le-au plasat în deschidere, ca prefaţă de specialitate la ediţia a doua a “Cuvântului lui Dumnezeu de la Pucioasa”, cea care a fost tipărită într-un tiraj masiv în anul 2006. Zarurile erau aruncate. Părintele Nicodin devenise acum “mâna dreaptă” a liderilor pucioşi, dar nu în cele ale conducerii sectei (prerogativ pe care cei doi lideri pucioşi şi l-au păstrat cu sfinţenie doar pentru ei), ci exclusiv în plan ideologic, propagandistic şi dogmatic. Liderii pucioşi plănuiau să-l “recupereze” complet pe părintele Nicodim, integrându-l total în “lucrare”, după ce ar fi avut loc o necesară şi obligatorie “ungere” a lui din partea celor 3 preoţi-arhierei (Iliuţă, Nicuşor şi Spirică), “troiţa” cea indivizibilă şi indestructibilă (care “troiţă”, după cum am văzut, până la urmă s-a făcut ţăndări). “Ungerea” ar fi avut darul de a şterge definitiv “pecetea lui Antihrist”, despre care liderii pucioşi pretindeau că stătea săpată în chip nevăzut pe fruntea părintelui Nicodim (la fel ca la toţi preoţii şi episcopii din B.O.R., de altfel).
Părintele Nicodim ezita însă în a-şi da acordul, deoarece povestea asta cu “pecetea lui Antihrist” de pe frunţile clericilor din B.O.R. parcă nu-i mirosea a bine. Pe de altă parte, vrând-nevrând, stând el pe lângă liderii pucioşi ca să scrie cartea, a mai sesizat şi alte lucruri care parcă nu prea erau în regulă, iar minunata lor ortodoxie cam şchiopăta. Liderii pucioşi îşi dezvăluiau în intimitate (şi în faţa celor mai apropiaţi) adevărata lor faţă: supărăcioşi, geloşi, nestatornici, imprevizibili, justiţiari până la a fi nemiloşi, flecari, clevetitori, invidioşi, urâcioşi, bolnavi de mania persecuţiei, şi mai tot timpul discordanţi în idei şi mai ales în fapte. Ba propovăduiau ascetismul, postind şi ei câteva zile în şir ca model pentru ceilalţi; ba se ghiftuiau cu bunătăţi (din care însă “uitau” să le facă parte dreaptă şi supuşilor lor). Ba propovăduiau umilinţa şi pocăinţa, ba se umflau în pene şi plezneau de satisfacţie când alţii le evidenţiau pe faţă meritele şi “realizărili”. Ba îşi plângeau de milă şi erau negri de supărare pentru cele mai neînsemnate “neîmpliniri” ale supuşilor lor; ba îi lăudau în faţa lumii ca fiind “poporul sfânt al lui Dumnezeu”, fără a uita să se evidenţieze din nou pe sine ca fiind păstorii lor, unşi în chip tainic de sus, singurii “prooroci” şi “salvatori” ai lumii, “fii-copii” ai lui Dumnezeu, “porţi” şi “soli” ai Cuvântului Său.
Părintele Nicodim era din ce în ce mai derutat. Începea să-i pară rău că scrisese cartea, dar acum era prea târziu: “mântuitorii” de la Pucioasa îl promovaseră deja ca persoană publică, atât prin editurile Semne şi Ro-Emaus, cât şi prin internet. I-au făcut şi un blog special, intitulat părintelenicodim.wordpress.com . Aici i-au republicat cartea, intitulată “Semnul atenţiei” (titlu pe care ar fi trebuit să-l aibă cartea Danielei Catană), precum şi toate celelalte mâzgăleli ale părintelui Nicodim.
Văzând că părintele Nicodim şovăie să devină un “preot pucios” aşa cum ei ar fi dorit, liderii pucioşi au venit la el cu altă propunere: n-ar vrea el, adică n-ar fi mai bine, ca să se facă direct episcop? Aveau ei un plan ascuns, propunându-i această schemă. Tocmai îi vizitase la Pucioasa numitul Ioan Preoteasa, un preot caterisit de B.O.R., care însă reuşise ulterior ca să fie hirotonit episcop de către o altă Biserică: Biserica Ruşilor Albi din Ucraina. Imediat, Preoteasa s-a auto-proclamat întâistătătorul fantomaticei Biserici a Vlahilor Tradiţionali de Pretutindeni cu sediul în Bucureşti (plecând de la ideea isteaţă că dacă zici “vlah” sau zici “român” e tot un drac). Pentru a-şi consolida poziţia, Ion Preoteasa venise cu “săru’mâna” la liderii pucioşi, cerându-le ceva “ajutoare”, adică ceva suflete bune de pus la treabă. Mai precis, în varianta minimală, liderii pucioşi să-i “dea” vreo 2-3 “măicuţe” de la Pucioasa, care să vină să-i facă lui pe ordonanţele. Iar în varianta maximală, pe lângă măicuţe, să-i “dea” şi 1-2 preoţi de nădejde pe care el urma să-i integreze co-slujitori în “Biserica” lui (dintre care pe unul ar fi urmat să-l avanseze la rangul de episcop-vicar, printr-o procedură de hirotonire similară, adică tot la Kiev şi tot în Biserica ruşilor albi). Avea nevoie de încă un episcop ca să poată apoi hirotoni episcopi în ţară, fără să mai fie nevoie să se ducă şi să se roage iarăşi de ruşii albi, şi apoi să-şi înjghebeze şi un mic Sinod. Liderii pucioşi s-au gândit imediat la părintele Nicodim, sperând că infiltrându-l în coasta lui Ioan Preoteasa vor realiza o manevră strategică: vor avea şi ei în sfârşit un episcop cu hirotonie validă, pe care ar fi urmat să-l extragă ulterior din biserica lui Ioan Preoteasa şi să-l dedice exclusiv păstoririi Bisericii Noul Ierusalim (BNI). Pasă-mi-te, liderii pucioşi ştiau foarte bine că BNI este în defect pentru că, neavând episcop canonic, ea nu este Biserică!
Cât despre “măicuţe” nici vorbă să-i “dea” ei lui Preoteasa vreuna dintre servitoarele lor de la Pucioasa. Aşa că i-au zis lui Preoteasa aşa: că ei n-au nimic împotrivă ca să-i dea, însă ei n-au nici un ascendent asupra fetelor (minciună!), deoarece ele sunt libere să meargă unde vor (altă minciună!): dacă vor voi să meargă cu Preoteasa, să meargă. Bineînţeles că liderii pucioşi ştiau că nici o fată nu va pleca de la Pucioasa sau de la Târgovişte fără “binecuvântarea” liderilor pucioşi, aşa că n-aveau nici o emoţie pe tema aceasta. I-au prezentat câteva fete lui Ioan Preoteasa, dar toate l-au refuzat.
Aparent inexplicabil, deşi liderii pucioşi i-au cerut să aleagă varianta lui Preoteasa (desigur, dacă şi el este de acord) părintele Nicodim i-a refuzat. Începuse deja să se îndoiască de “sfinţenia” liderilor pucioşi şi de “gândurile lor bune”, iar despre Ioan Preoteasa avea deja o impresie formată, ca de un cal breaz. Ioan Preoteasa se anunţa deci dinainte, prin trecutul său, ca un partener dubios: aventurier, răspopit de B.O.R. şi apoi promovat ca arhiereu printr-o manevră de o canonicitate îndoielnică (este de presupus că a ascuns episcopilor ruşi care l-au hirotonit faptul că fusese deja caterisit ca preot, deci episcopii ruşi hirotoneau un mirean ca episcop?), cu activităţi suspecte în antecedente (în America). Slujirea arhierească de sub tutela unui asemenea “episcop” ar fi stat deci sub semnul întrebării în ce priveşte canonicitatea, mai ales că o “promovare” ierarhică nu se poate face fără ştirea episcopului de care trebuie făcută ascultarea.
Între timp, părintele Nicodim a aflat şi despre conflictul ireconciliabil dintre liderii pucioşi şi cel care ar fi trebuit să fie primul (dar nu mai era de mult) dintre cei trei “preoţi unşi” ai NIP: Iliuţă Bunea. Brusc, se sfărâma sub ochii lui mitul “troiţei sfinte” prin care Dumnezeu, la rugăciunile şi la întreitele lor liturghii de noapte, urma să transfigureze lumea toată. Dragostea frăţească dintre pucioşii aflaţi la cel mai înalt nivel ierarhic, promovată ca model absolut pentru toţi pucioşii de pretutindeni, s-a dovedit a fi o imensă cacealma, care ascundea o ură profundă, cancerigenă în cel mai înalt grad spiritual şi absolut ireconciliabilă, dintre “fraţi”.
Şi atunci, părintele Nicodim a defectat. I-a părăsit brusc pe liderii pucioşi şi s-a întors spăsit în B.O.R. A şters toate postările de pe blogul părintelenicodim.wordpress.com , lăsând doar titlurile, sub care a trântit câteva citate revelatoare din Biblie care sugerează (celor care ştiu să citească printre rânduri) la ce revelaţie a ajuns, după propria sa experienţă tragi-comică de la Pucioasa.
Liderii pucioşi n-au disperat la început, fiind deja obişnuiţi cu “dezertările”. Abia mai târziu au realizat dimensiunea catastrofică a dezastrului. La început ei au tot crezut că este vorba de un moft pasager, iar opţiunea părintelui Nicodim ar putea fi reversibilă. Dovada o constituie un “Cuvânt în şoaptă”, ticluit de ei la data de 16 septembrie 2007 ca venind din cer de la Dumnezeu, şi prin care sperau să-l înduplece pe părintele Nicodim să se întoarcă.
Demersul lor a fost zadarnic: părintele Nicodim nu s-a mai întors niciodată la Pucioasa.
S-a retras discret şi din lumea văzută, câteva luni mai târziu.
Părintele Nicodim nu mai este printre noi, dar aventura lui printre pucioşi rămâne un model viu, o experienţă care poate da mult de gândit şi altor curioşi, bântuiţi de nelinişti vis-vis de “mişcările” pseudo-religioase care se tot înmulţesc, ca ciupercile după ploaie.
Informaţii de ultimă oră mă fac să-mi schimb radical punctul de vedere: “părintele Nicodim” chiar există! Mai precis, el a existat până prin toamna anului 2007, când s-a mutat, ca tot omul, în lumea umbrelor. Nu înainte de a face cea mai spectaculoasă defecţiune din scurta istorie de 54 de ani a Noului Ierusalim. Nu Zidarii, nu părintele Iliuţă Bunea, nu Costel Postăvaru, nu părintele Ştefan Gândiceanu, nu părintele Ionică au fost cele mai spectaculoase “trădări” ale Pucioasei şi ale liderilor pucioşi. Cea mai spectaculoasă, cea mai uluitoare, cea mai neaşteptată “trădare”a venit chiar de la “mâna dreaptă” a liderilor pucioşi, cel care le-a formalizat ideologia eretică şi le-a conceput “Prefaţa” la ultima ediţie a cărţii lor de căpătâi (“Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”) : “părintele Nicodim”. După ce a fost declarat ca purtător de cuvânt oficial al liderilor pucioşi şi după ce a scris ( apoi a publicat) un amalgamat catehism pucios, intitulat “Quo vadis, ecclesia?” părintele Nicodim şi-a schimbat brusc direcţia cu 180 de grade, întorcându-se înapoi de unde venise: în sânul B.O.R. Desigur că această şocantă “trădare” a fost ţinută în secret de către liderii pucioşi, care nu suportau înfrângerea “duhului proorocesc” care spusese prin ei, doar cu câteva zile mai înainte, că (cităm cu aproximaţie) “...noi avem încredere în părintele Nicodim!”
Dacă erau cu adevărat prooroci, dacă aveau într-adevăr încredere în părintele Nicodim (excludem varianta că minţeau când au declarat acest lucru) cum de n-au ştiut ei dinainte că până la urmă şi Nicodimul îi va trăda (la fel cum i-au trădat şi ceilalţi “grei” pomeniţi mai sus), după ce le-a făcut atâtea servicii?
Dar, să înnodăm ultimele informaţii de care dispunem, cele mai multe încă neverificate, dar provenite din surse perfect credibile.
Părintele Nicodim a aflat şi el, aşa cum au aflat şi alţii, că “la Pucioasa vorbeşte Dumnezeu”. Plecând de la premisa că Dumnezeu este Atotputernic şi că n-ar fi pentru El un efort aşa de mare ca să mai dea câte un mesaj din când în când aleşilor Săi, Nicodim a crezut de la bun început că, teoretic, acest lucru este perfect posibil. Curios nevoie mare, el i-a căutat pe pucioşi şi a fost impresionat de austeritatea cazonă, optimismul soteriologic şi dăruirea fără rezerve pe care le inspirau şi le expirau locuitorii “chibuţului” de la Pucioasa. Cel mai mult l-a impresionat afirmaţia pucioşilor că “14 inşi dintre ei, dedaţi cu rugăciunea şi cu ascetismul, aud simultan cum le vorbeşte lor Domnul”. Pe loc, părintele Nicodim a fost convins că această minciună insolentă şi iscusită este de fapt un minunat adevăr. Nici nu s-a sinchisit ca să mai şi verifice dacă aşa era cum i se spune, sau nu. Şi-o fi zis că n-or fi 14 nebuni adunaţi laolaltă şi care vorbesc acelaşi lucru, auto-selectaţi dintre cei pe care el îi vedea întregi la minte. Şi nici că ar fi 14 mincinoşi, dar sănătoşi la cap, care să pretindă că Dumnezeu le vorbeşte, nu i se părea o variantă plauzibilă. A început de aceea să citească, plin de interes, “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” şi i s-a părut comestibil. Nimic nu părea a fi în contradicţie cu Scriptura. De aceea, el şi-a declarat destul de repede şi fără rezerve credinţa în “lucrarea” de la Pucioasa, deşi aceasta promova (printre altele) abandonul total al “lumii” cu biserica ei (B.O.R.) cu tot. Liderii pucioşi au simţit că e ceva de speculat la acest părinte care şi-a lăsat mănăstirea de metanie ca să-i cerceteze pe pucioşi şi apoi s-a îndrăgostit brusc de ei. Au început să-l curteze şi apoi să se plângă pe umărul Nicodimului, arătând cât de oropsiţi au fost ei de-a lungul timpului, atât de autorităţile civile, dar mai ales de către oamenii bisericii ( evident, e vorba tot de B.O.R.). Şi că nimeni nu i-a ajutat să iasă la lumină cu adevărurile minunate pe care ei le păstrau în secret, pretinzând că le primiseră (şi le primeau încă) direct de la Dumnezeu.
Părintelui Nicodim i s-a părut nedrept. Cum adică, B.O.R. să se împotrivească lui Dumnezeu? Ce, sunt orbi? Lasă că le deschide el ochii! Şi uite aşa, după ce pucioşii i s-au mai plâns şi de faptul că o teoloagă, pe nume Daniela Catană, i-a dus cu vorba promiţându-le că va scrie o carte apologetică despre “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (pe care însă n-a mai scris-o niciodată; ba mai mult, i-a trădat şi ea, întorcându-se în sânul B.O.R., după ce se scârbise peste măsură de nedreptăţile şi minciunile liderilor pucioşi) el s-a hotărât: va scrie el cartea pe care trebuia s-o scrie Daniela, încă din anul 1998, dar n-a făcut-o!
Ceea ce nu ştia părintele Nicodim este că Daniela Catană trebuia să scrie cartea în urma unei “proorocii”, consemnată negru pe alb chiar în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, la data de 14 octombrie 1998. Şi că, dacă ea n-a mai scris-o, înseamnă că “proorocia” respectivă s-a dovedit a fi o proorocie mincinoasă. Şi dacă e mincinoasă, nu poate fi de la adevăratul Dumnezeu. Adică, în concluzie, totul la Pucioasa este o farsă.
Zis şi făcut! Liderii pucioşi i-au trasat Nicodimului jaloanele, explicându-i cam ce trebuia să conţină cartea Danielei, iar Nicodimul s-a pus pe treabă cu mare spor şi “ajutor de sus”, dar mai ales cu ajutor venit în urma rugăciunilor pucioşilor. Şi a scris în câteva luni câte ar fi scris alţii în câţiva ani, sfidând cu suficienţă şi cu mândrie patriotică acel cunoscut proverb: “Graba strică treaba”. În câteva luni cartea era gata, bună de dat la tipar. Nu prea avea ea cap şi coadă, fiind mai degrabă o colecţie de panseuri însăilate la repezeală, un fel de talmeş-balmeş de erezii împănate cu constatări răutăcioase la adresa B.O.R., dar adulatoare la adresa pucioşilor. Scopul însă fusese atins: în sfârşit, se găsise “cineva curajos din Biserică”, iscusit în a legitima “mişcarea” pucioşilor, declarând-o tradiţională şi ultra-ortodoxă.
Liderii pucioşi au fost tare mulţumiţi de rezultat. Îndată au extras 5-6 capitole mai reprezentative din carte şi le-au plasat în deschidere, ca prefaţă de specialitate la ediţia a doua a “Cuvântului lui Dumnezeu de la Pucioasa”, cea care a fost tipărită într-un tiraj masiv în anul 2006. Zarurile erau aruncate. Părintele Nicodin devenise acum “mâna dreaptă” a liderilor pucioşi, dar nu în cele ale conducerii sectei (prerogativ pe care cei doi lideri pucioşi şi l-au păstrat cu sfinţenie doar pentru ei), ci exclusiv în plan ideologic, propagandistic şi dogmatic. Liderii pucioşi plănuiau să-l “recupereze” complet pe părintele Nicodim, integrându-l total în “lucrare”, după ce ar fi avut loc o necesară şi obligatorie “ungere” a lui din partea celor 3 preoţi-arhierei (Iliuţă, Nicuşor şi Spirică), “troiţa” cea indivizibilă şi indestructibilă (care “troiţă”, după cum am văzut, până la urmă s-a făcut ţăndări). “Ungerea” ar fi avut darul de a şterge definitiv “pecetea lui Antihrist”, despre care liderii pucioşi pretindeau că stătea săpată în chip nevăzut pe fruntea părintelui Nicodim (la fel ca la toţi preoţii şi episcopii din B.O.R., de altfel).
Părintele Nicodim ezita însă în a-şi da acordul, deoarece povestea asta cu “pecetea lui Antihrist” de pe frunţile clericilor din B.O.R. parcă nu-i mirosea a bine. Pe de altă parte, vrând-nevrând, stând el pe lângă liderii pucioşi ca să scrie cartea, a mai sesizat şi alte lucruri care parcă nu prea erau în regulă, iar minunata lor ortodoxie cam şchiopăta. Liderii pucioşi îşi dezvăluiau în intimitate (şi în faţa celor mai apropiaţi) adevărata lor faţă: supărăcioşi, geloşi, nestatornici, imprevizibili, justiţiari până la a fi nemiloşi, flecari, clevetitori, invidioşi, urâcioşi, bolnavi de mania persecuţiei, şi mai tot timpul discordanţi în idei şi mai ales în fapte. Ba propovăduiau ascetismul, postind şi ei câteva zile în şir ca model pentru ceilalţi; ba se ghiftuiau cu bunătăţi (din care însă “uitau” să le facă parte dreaptă şi supuşilor lor). Ba propovăduiau umilinţa şi pocăinţa, ba se umflau în pene şi plezneau de satisfacţie când alţii le evidenţiau pe faţă meritele şi “realizărili”. Ba îşi plângeau de milă şi erau negri de supărare pentru cele mai neînsemnate “neîmpliniri” ale supuşilor lor; ba îi lăudau în faţa lumii ca fiind “poporul sfânt al lui Dumnezeu”, fără a uita să se evidenţieze din nou pe sine ca fiind păstorii lor, unşi în chip tainic de sus, singurii “prooroci” şi “salvatori” ai lumii, “fii-copii” ai lui Dumnezeu, “porţi” şi “soli” ai Cuvântului Său.
Părintele Nicodim era din ce în ce mai derutat. Începea să-i pară rău că scrisese cartea, dar acum era prea târziu: “mântuitorii” de la Pucioasa îl promovaseră deja ca persoană publică, atât prin editurile Semne şi Ro-Emaus, cât şi prin internet. I-au făcut şi un blog special, intitulat părintelenicodim.wordpress.com . Aici i-au republicat cartea, intitulată “Semnul atenţiei” (titlu pe care ar fi trebuit să-l aibă cartea Danielei Catană), precum şi toate celelalte mâzgăleli ale părintelui Nicodim.
Văzând că părintele Nicodim şovăie să devină un “preot pucios” aşa cum ei ar fi dorit, liderii pucioşi au venit la el cu altă propunere: n-ar vrea el, adică n-ar fi mai bine, ca să se facă direct episcop? Aveau ei un plan ascuns, propunându-i această schemă. Tocmai îi vizitase la Pucioasa numitul Ioan Preoteasa, un preot caterisit de B.O.R., care însă reuşise ulterior ca să fie hirotonit episcop de către o altă Biserică: Biserica Ruşilor Albi din Ucraina. Imediat, Preoteasa s-a auto-proclamat întâistătătorul fantomaticei Biserici a Vlahilor Tradiţionali de Pretutindeni cu sediul în Bucureşti (plecând de la ideea isteaţă că dacă zici “vlah” sau zici “român” e tot un drac). Pentru a-şi consolida poziţia, Ion Preoteasa venise cu “săru’mâna” la liderii pucioşi, cerându-le ceva “ajutoare”, adică ceva suflete bune de pus la treabă. Mai precis, în varianta minimală, liderii pucioşi să-i “dea” vreo 2-3 “măicuţe” de la Pucioasa, care să vină să-i facă lui pe ordonanţele. Iar în varianta maximală, pe lângă măicuţe, să-i “dea” şi 1-2 preoţi de nădejde pe care el urma să-i integreze co-slujitori în “Biserica” lui (dintre care pe unul ar fi urmat să-l avanseze la rangul de episcop-vicar, printr-o procedură de hirotonire similară, adică tot la Kiev şi tot în Biserica ruşilor albi). Avea nevoie de încă un episcop ca să poată apoi hirotoni episcopi în ţară, fără să mai fie nevoie să se ducă şi să se roage iarăşi de ruşii albi, şi apoi să-şi înjghebeze şi un mic Sinod. Liderii pucioşi s-au gândit imediat la părintele Nicodim, sperând că infiltrându-l în coasta lui Ioan Preoteasa vor realiza o manevră strategică: vor avea şi ei în sfârşit un episcop cu hirotonie validă, pe care ar fi urmat să-l extragă ulterior din biserica lui Ioan Preoteasa şi să-l dedice exclusiv păstoririi Bisericii Noul Ierusalim (BNI). Pasă-mi-te, liderii pucioşi ştiau foarte bine că BNI este în defect pentru că, neavând episcop canonic, ea nu este Biserică!
Cât despre “măicuţe” nici vorbă să-i “dea” ei lui Preoteasa vreuna dintre servitoarele lor de la Pucioasa. Aşa că i-au zis lui Preoteasa aşa: că ei n-au nimic împotrivă ca să-i dea, însă ei n-au nici un ascendent asupra fetelor (minciună!), deoarece ele sunt libere să meargă unde vor (altă minciună!): dacă vor voi să meargă cu Preoteasa, să meargă. Bineînţeles că liderii pucioşi ştiau că nici o fată nu va pleca de la Pucioasa sau de la Târgovişte fără “binecuvântarea” liderilor pucioşi, aşa că n-aveau nici o emoţie pe tema aceasta. I-au prezentat câteva fete lui Ioan Preoteasa, dar toate l-au refuzat.
Aparent inexplicabil, deşi liderii pucioşi i-au cerut să aleagă varianta lui Preoteasa (desigur, dacă şi el este de acord) părintele Nicodim i-a refuzat. Începuse deja să se îndoiască de “sfinţenia” liderilor pucioşi şi de “gândurile lor bune”, iar despre Ioan Preoteasa avea deja o impresie formată, ca de un cal breaz. Ioan Preoteasa se anunţa deci dinainte, prin trecutul său, ca un partener dubios: aventurier, răspopit de B.O.R. şi apoi promovat ca arhiereu printr-o manevră de o canonicitate îndoielnică (este de presupus că a ascuns episcopilor ruşi care l-au hirotonit faptul că fusese deja caterisit ca preot, deci episcopii ruşi hirotoneau un mirean ca episcop?), cu activităţi suspecte în antecedente (în America). Slujirea arhierească de sub tutela unui asemenea “episcop” ar fi stat deci sub semnul întrebării în ce priveşte canonicitatea, mai ales că o “promovare” ierarhică nu se poate face fără ştirea episcopului de care trebuie făcută ascultarea.
Între timp, părintele Nicodim a aflat şi despre conflictul ireconciliabil dintre liderii pucioşi şi cel care ar fi trebuit să fie primul (dar nu mai era de mult) dintre cei trei “preoţi unşi” ai NIP: Iliuţă Bunea. Brusc, se sfărâma sub ochii lui mitul “troiţei sfinte” prin care Dumnezeu, la rugăciunile şi la întreitele lor liturghii de noapte, urma să transfigureze lumea toată. Dragostea frăţească dintre pucioşii aflaţi la cel mai înalt nivel ierarhic, promovată ca model absolut pentru toţi pucioşii de pretutindeni, s-a dovedit a fi o imensă cacealma, care ascundea o ură profundă, cancerigenă în cel mai înalt grad spiritual şi absolut ireconciliabilă, dintre “fraţi”.
Şi atunci, părintele Nicodim a defectat. I-a părăsit brusc pe liderii pucioşi şi s-a întors spăsit în B.O.R. A şters toate postările de pe blogul părintelenicodim.wordpress.com , lăsând doar titlurile, sub care a trântit câteva citate revelatoare din Biblie care sugerează (celor care ştiu să citească printre rânduri) la ce revelaţie a ajuns, după propria sa experienţă tragi-comică de la Pucioasa.
Liderii pucioşi n-au disperat la început, fiind deja obişnuiţi cu “dezertările”. Abia mai târziu au realizat dimensiunea catastrofică a dezastrului. La început ei au tot crezut că este vorba de un moft pasager, iar opţiunea părintelui Nicodim ar putea fi reversibilă. Dovada o constituie un “Cuvânt în şoaptă”, ticluit de ei la data de 16 septembrie 2007 ca venind din cer de la Dumnezeu, şi prin care sperau să-l înduplece pe părintele Nicodim să se întoarcă.
Demersul lor a fost zadarnic: părintele Nicodim nu s-a mai întors niciodată la Pucioasa.
S-a retras discret şi din lumea văzută, câteva luni mai târziu.
Părintele Nicodim nu mai este printre noi, dar aventura lui printre pucioşi rămâne un model viu, o experienţă care poate da mult de gândit şi altor curioşi, bântuiţi de nelinişti vis-vis de “mişcările” pseudo-religioase care se tot înmulţesc, ca ciupercile după ploaie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.