109. Cei 14 apocaliptici de la Pucioasa
Prin anii ’91 la Pucioasa au început pregătirile pentru a se zidi o biserică diferită de “bisericile lumii” . Biserica urma să fie folosită numai în cerc restrâns, de “cei 14 aleşi”, ucenici şi simpatizanţi ai “Şfintei Virginia” şi ai “Şfintei Lelica Maria”, adică cei care se adunaseră ca să fie permanent rezidenţi ai “mănăstirii” de la Glodeni-Pucioasa. Printre cei 14 figurau nume obscure, dar şi sonore: Tărcuţă Mihaela cu soţul ei Tărcuţă Emilian; Ilie Bunea; Spiridon Şerban cu soţia, fiul şi fiica; Nicolae Nedelcu cu soţia şi fiica; Marian Zidaru cu soţia Victoria şi fiul lor Simion; precum şi Sandu Dan (zis “Tataia”). Spre exterior se vehicula deja minciuna că “toţi cei 14 aud Cuvântul lui Dumnezeu”, minciună care se vehiculează până în zilele noastre. În realitate, niciodată n-a fost aşa. Numai Mihaela era cea care inventa “Cuvântul”, pretinzând că îl aude în cap sau în urechi, mai întâi ca un vuiet de suflare de vânt, iar apoi, de îndată, în cuvinte limpezi şi pline de substanţă.
Dar ce s-a întâmplat cu “cei 14” aleşi?
1. Mai întâi, Mihaela s-a debarasat de soţiile şi fiicele celor doi “preoţi” , Nicolae şi Spiridon (care erau căsătoriţi, spre deosebire de “preotul Iliuţă”), expulzându-le cu domiciliu forţat în comuna Valea Lungă, la o creştină pe nume Maria. Procedând aşa, împuşca doi iepuri dintr-o lovitură: pe de o parte, închidea gura (doar parţial, pentru că pe ea însăşi nu se expulzase) celor care reclamau că la Pucioasa este o “mănăstire mixtă”; pe de altă parte, îşi consolida poziţia de lider absolut, ea ţintind în taină să ajungă führerul pucios Nr.1 în “mânăstire”.
După această manevră iscusită, în “mănăstire” au mai rămas deci 10, din “cei 14”.
2. Apoi, Mihaela l-a asociat pe Nicuşor la “domnie”, pretinzând că “Domnul Pucioasei” l-a ales şi pe el la proorocie, alături de ea, şi că în continuare ei doi vor fi nedespărţiţi, precum apostolii Barnaba şi Marcu, sau Pavel şi Sila (v. Faptele Ap.,15, 39-40). Ca să se poată acest lucru, Nicolae a fost divorţat în mod oficial, dar fraudulos, căci soţia lui n-a fost înştiinţată şi n-a participat la procesul de divorţ. Cei doi führeri pucioşi, Mihaela (Nr.1) şi Nicuşor (Nr.2), s-au instalat apoi în aceeaşi chilie, spre disperarea lui Milică Tărcuţă, soţul Mihaelei, care încă o mai iubea pe Mihaela şi o credea a fi tot soţia lui.
Mihaela având acum spatele asigurat de Nicuşor cel recunoscător, a pus “artileria grea” pe Ilie Bunea, beştelindu-l şi denigrându-l cu orice ocazie şi inoculând în Nicuşor o ură de moarte faţă de “preotul Iliuţă, fratele lui”, cel care pe vremuri, fusese primul între egali, primul “preot al Noului Ierusalim”. Disperat de relele tratamente ale celor doi lideri pucioşi, Ilie Bunea a încercat în mai multe rânduri să-şi ia câmpii, şi odată a ajuns chiar pe lângă Braşov (unde s-a şi angajat, căci e deosebit de priceput la toate). Însă de fiecare dată s-a reîntors la Pucioasa, nereuşind să se reintegreze în societatea civilă pe care o părăsise cu mulţi ani în urmă, când a fost ademenit de Mihaela să îmbrăţişeze “viaţa de mănăstire”. Trebuie menţionat că, de la Braşov, Iliuţă a fost adus înapoi cu forţa de către liderii pucioşi, care l-au căutat câteva zile disperaţi prin toate cotloanele, şi au reuşit să-l repereze urmărindu-l cu maşinile prin ţară şi monitorizându-i convorbirile de pe telefonul mobil şi informaţiile detaliate care apăreau pe factura de plată de la Orange. Scopul lor imediat era ca să ţină ascunsă faţă de lume dramatica disensiune existentă intre ei. Ei ar fi vrut ca Iliuţă să dispară din peisaj pe nesimţite, preferând varianta ca el să se retragă în linişte la Maluri, în casa părinţilor lui.
De la acest eşec, Iliuţă n-a mai încercat să emigreze din “mânăstire”, ci a încercat din răsputeri să reziste pe poziţie (deocamdată el a reuşit să rămână în “mănăstire”, dar nu se ştie cât va mai putea, căci şicanele rivalilor lui curg necontenit, iar liderii pucioşi au reuşit să-i atragă de partea lor prin exagerări şi minciuni pe 90% dintre adepţi)
Rezistenţa lui Ilie Bunea şi încăpăţânarea lui de a nu mai pleca de pe pământurile care fuseseră cândva ale sale, dar acum fuseseră trecute pe numele “Fundaţiei Şfânta Virginia”, la insistenţele liderilor pucioşi, i-a făcut pe lideri să nu mai suporte convieţuirea cu Ilie Bunea în curtea mănăstirii. Drept urmare, ei s-au mutat definitiv într-o altă curte, aflată la câteva sute de metri depărtare, unde şi-au construit o fortăreaţă sub pământ, numită “Legănuţ”. Ulterior, ei şi-au construit o fortăreaţă şi deasupra pământului, cu garaj, etaj şi mansardă, pe care au denumit-o “Foişor”. Legătura lor cu “mănăstirea” a rămas doar la nivel administrativ, în sensul că ei o controlau în continuare strict, dar de la depărtare.
În “mănăstire“ au mai rămas deci 8, din “cei 14”.
3. Fiul Zidarilor, Simion, a dus o viaţă grea în “mănăstirea” de la Pucioasa. Câte bătăi n-a mâncat acest copil zburdalnic, cu intenţia de a se scoate din el un şfinţişor inert şi absent, pe care, unde-l pui, acolo stă! Copilul a căzut în melancolie şi în adâncă deznădejde, văzând că nu este iubit de nimeni şi că stă ca un spin în coasta liderilor pucioşi, care-l considerau o dovadă vie şi ruşinoasă a “păcatului trupesc” al Zidarilor. Bineînţeles că faţă de toată lumea ei declarau că îl iubesc pe Simion mai ceva decât dacă ar fi fost copilul lor.
La o vârstă fragedă, care precede adolescenţa, Simion a murit la Târgovişte într-un suspect “accident de muncă”. Cauzele reale ale acestui “accident” nu sunt nici astăzi elucidate. Cert este că părinţii lui nu au fost atunci de faţă şi probabil nu vor şti niciodată adevărul despre această tragedie.
În “mănăstire” au mai rămas deci 7, din “cei 14”.
4. Mihaela a trecut apoi la atac frontal împotriva Zidarilor. Zidarii fuseseră prea multă vreme toleraţi şi chiar adulaţi şi puşi în faţă de către liderii pucioşi, ca ei să facă interfaţa cu “lumea” şi cu toate întrebările ei incomode. Zidarii au fost adeseori împinşi înainte ca să joace nişte roluri prestabilite de Mihaela, din umbră. De regulă, ei au susţinut public, cu convingere, “lucrarea” de la Pucioasa şi au lăudat-o pentru părţile ei bune, dar de multe ori aveau un gust amar pentru duplicitatea în care erau târâţi. Ei ştiau bine că o falie catastrofală desparte imaginea idilică, pe care o promovau ei spre exterior, de comportamentul execrabil al liderilor pucioşi.
Când artiştii Zidaru au început să aibă o audienţă mai redusă la vernisaje şi recompensele lor financiare venite din partea publicului s-au diminuat, Mihaela şi-a arătat adevărata ei “preţuire” faţă de Zidari. De altfel, faima lor de “lideri ai lucrării de la Pucioasa” ajunsese deja la cote insuportabile pentru ea, iar Mihaela simţea că e momentul să pună lucrurile la punct. Venise vremea ca adevăraţii lideri să iasă din umbră şi să guste toate onorurile publice de “prooroci” ai acestei secte. Reproşurile ei, adesea formulate în faţa întregii “obşti” a pucioşilor, erau încărcate de invective, de dispreţ, de cuvinte murdare şi de ură la adresa bieţilor Zidari. Bineînţeles că Zidarii erau acuzaţi de cele mai aberante “neîmpliniri” faţă de “lucrare”, şi în special de faptul că se încăpăţânau să rămână la statutul de soţi nedespărţiţi, ceea ce, în viziunea Mihaelei, ar fi “smintit” conştiinţele oneste ale pucioşilor simpli şi chiar ale oamenilor de pretutindeni. În final, văzând că Zidarii rămân cu fundul în două luntri, depărtându-se tot mai evident de “ascultarea” absolută pe care ea le-o reclama, Mihaela a dispus ca lucrurile personale ale Zidarilor să fie scoase grămadă în curtea “mănăstirii”, iar ei să şi le ia şi să se ducă la atelierul lor de la Bucureşti.
Zidarii au plecat definitiv de la Pucioasa.
În “mănăstire” au mai rămas deci 5, din “cei 14”.
5. Exasperat de comportamentul dizarmonic al liderilor pucioşi, de lipsa lor de recunoştinţă, de unele abateri grave de la moralitate care deveniseră o cutumă pentru liderii pucioşi şi pentru unii dintre acoliţii lor cei mai fideli, Sandu Dan (zis “Tataia”) şi-a luat şi el lumea în cap, plecând într-o direcţie necunoscută. Mai avusese el o tenativă de evadare cu câţiva ani în urmă, tot la o disperare cumplită la care îl aduseseră cei doi “guru” pucioşi, tentativă care însă nu i-a reuşit.
La “mănăstire” au rămas deci 4 dintre “cei 14”.
Şi totuşi, dacă veţi merge la Pucioasa şi veţi întreba cine primeşte “Cuvântul” care vine din cer, toţi pucioşii vă vor răspunde cu nonşalanţă şi fără să clipească din ochi, că acest privilegiu îl au toţi “cei 14 aleşi din mănăstire”.
În frunte cu Simion, probabil, singurul dintre ei trecut cu adevărat în rândul sfinţilor.
Dar ce s-a întâmplat cu “cei 14” aleşi?
1. Mai întâi, Mihaela s-a debarasat de soţiile şi fiicele celor doi “preoţi” , Nicolae şi Spiridon (care erau căsătoriţi, spre deosebire de “preotul Iliuţă”), expulzându-le cu domiciliu forţat în comuna Valea Lungă, la o creştină pe nume Maria. Procedând aşa, împuşca doi iepuri dintr-o lovitură: pe de o parte, închidea gura (doar parţial, pentru că pe ea însăşi nu se expulzase) celor care reclamau că la Pucioasa este o “mănăstire mixtă”; pe de altă parte, îşi consolida poziţia de lider absolut, ea ţintind în taină să ajungă führerul pucios Nr.1 în “mânăstire”.
După această manevră iscusită, în “mănăstire” au mai rămas deci 10, din “cei 14”.
2. Apoi, Mihaela l-a asociat pe Nicuşor la “domnie”, pretinzând că “Domnul Pucioasei” l-a ales şi pe el la proorocie, alături de ea, şi că în continuare ei doi vor fi nedespărţiţi, precum apostolii Barnaba şi Marcu, sau Pavel şi Sila (v. Faptele Ap.,15, 39-40). Ca să se poată acest lucru, Nicolae a fost divorţat în mod oficial, dar fraudulos, căci soţia lui n-a fost înştiinţată şi n-a participat la procesul de divorţ. Cei doi führeri pucioşi, Mihaela (Nr.1) şi Nicuşor (Nr.2), s-au instalat apoi în aceeaşi chilie, spre disperarea lui Milică Tărcuţă, soţul Mihaelei, care încă o mai iubea pe Mihaela şi o credea a fi tot soţia lui.
Mihaela având acum spatele asigurat de Nicuşor cel recunoscător, a pus “artileria grea” pe Ilie Bunea, beştelindu-l şi denigrându-l cu orice ocazie şi inoculând în Nicuşor o ură de moarte faţă de “preotul Iliuţă, fratele lui”, cel care pe vremuri, fusese primul între egali, primul “preot al Noului Ierusalim”. Disperat de relele tratamente ale celor doi lideri pucioşi, Ilie Bunea a încercat în mai multe rânduri să-şi ia câmpii, şi odată a ajuns chiar pe lângă Braşov (unde s-a şi angajat, căci e deosebit de priceput la toate). Însă de fiecare dată s-a reîntors la Pucioasa, nereuşind să se reintegreze în societatea civilă pe care o părăsise cu mulţi ani în urmă, când a fost ademenit de Mihaela să îmbrăţişeze “viaţa de mănăstire”. Trebuie menţionat că, de la Braşov, Iliuţă a fost adus înapoi cu forţa de către liderii pucioşi, care l-au căutat câteva zile disperaţi prin toate cotloanele, şi au reuşit să-l repereze urmărindu-l cu maşinile prin ţară şi monitorizându-i convorbirile de pe telefonul mobil şi informaţiile detaliate care apăreau pe factura de plată de la Orange. Scopul lor imediat era ca să ţină ascunsă faţă de lume dramatica disensiune existentă intre ei. Ei ar fi vrut ca Iliuţă să dispară din peisaj pe nesimţite, preferând varianta ca el să se retragă în linişte la Maluri, în casa părinţilor lui.
De la acest eşec, Iliuţă n-a mai încercat să emigreze din “mânăstire”, ci a încercat din răsputeri să reziste pe poziţie (deocamdată el a reuşit să rămână în “mănăstire”, dar nu se ştie cât va mai putea, căci şicanele rivalilor lui curg necontenit, iar liderii pucioşi au reuşit să-i atragă de partea lor prin exagerări şi minciuni pe 90% dintre adepţi)
Rezistenţa lui Ilie Bunea şi încăpăţânarea lui de a nu mai pleca de pe pământurile care fuseseră cândva ale sale, dar acum fuseseră trecute pe numele “Fundaţiei Şfânta Virginia”, la insistenţele liderilor pucioşi, i-a făcut pe lideri să nu mai suporte convieţuirea cu Ilie Bunea în curtea mănăstirii. Drept urmare, ei s-au mutat definitiv într-o altă curte, aflată la câteva sute de metri depărtare, unde şi-au construit o fortăreaţă sub pământ, numită “Legănuţ”. Ulterior, ei şi-au construit o fortăreaţă şi deasupra pământului, cu garaj, etaj şi mansardă, pe care au denumit-o “Foişor”. Legătura lor cu “mănăstirea” a rămas doar la nivel administrativ, în sensul că ei o controlau în continuare strict, dar de la depărtare.
În “mănăstire“ au mai rămas deci 8, din “cei 14”.
3. Fiul Zidarilor, Simion, a dus o viaţă grea în “mănăstirea” de la Pucioasa. Câte bătăi n-a mâncat acest copil zburdalnic, cu intenţia de a se scoate din el un şfinţişor inert şi absent, pe care, unde-l pui, acolo stă! Copilul a căzut în melancolie şi în adâncă deznădejde, văzând că nu este iubit de nimeni şi că stă ca un spin în coasta liderilor pucioşi, care-l considerau o dovadă vie şi ruşinoasă a “păcatului trupesc” al Zidarilor. Bineînţeles că faţă de toată lumea ei declarau că îl iubesc pe Simion mai ceva decât dacă ar fi fost copilul lor.
La o vârstă fragedă, care precede adolescenţa, Simion a murit la Târgovişte într-un suspect “accident de muncă”. Cauzele reale ale acestui “accident” nu sunt nici astăzi elucidate. Cert este că părinţii lui nu au fost atunci de faţă şi probabil nu vor şti niciodată adevărul despre această tragedie.
În “mănăstire” au mai rămas deci 7, din “cei 14”.
4. Mihaela a trecut apoi la atac frontal împotriva Zidarilor. Zidarii fuseseră prea multă vreme toleraţi şi chiar adulaţi şi puşi în faţă de către liderii pucioşi, ca ei să facă interfaţa cu “lumea” şi cu toate întrebările ei incomode. Zidarii au fost adeseori împinşi înainte ca să joace nişte roluri prestabilite de Mihaela, din umbră. De regulă, ei au susţinut public, cu convingere, “lucrarea” de la Pucioasa şi au lăudat-o pentru părţile ei bune, dar de multe ori aveau un gust amar pentru duplicitatea în care erau târâţi. Ei ştiau bine că o falie catastrofală desparte imaginea idilică, pe care o promovau ei spre exterior, de comportamentul execrabil al liderilor pucioşi.
Când artiştii Zidaru au început să aibă o audienţă mai redusă la vernisaje şi recompensele lor financiare venite din partea publicului s-au diminuat, Mihaela şi-a arătat adevărata ei “preţuire” faţă de Zidari. De altfel, faima lor de “lideri ai lucrării de la Pucioasa” ajunsese deja la cote insuportabile pentru ea, iar Mihaela simţea că e momentul să pună lucrurile la punct. Venise vremea ca adevăraţii lideri să iasă din umbră şi să guste toate onorurile publice de “prooroci” ai acestei secte. Reproşurile ei, adesea formulate în faţa întregii “obşti” a pucioşilor, erau încărcate de invective, de dispreţ, de cuvinte murdare şi de ură la adresa bieţilor Zidari. Bineînţeles că Zidarii erau acuzaţi de cele mai aberante “neîmpliniri” faţă de “lucrare”, şi în special de faptul că se încăpăţânau să rămână la statutul de soţi nedespărţiţi, ceea ce, în viziunea Mihaelei, ar fi “smintit” conştiinţele oneste ale pucioşilor simpli şi chiar ale oamenilor de pretutindeni. În final, văzând că Zidarii rămân cu fundul în două luntri, depărtându-se tot mai evident de “ascultarea” absolută pe care ea le-o reclama, Mihaela a dispus ca lucrurile personale ale Zidarilor să fie scoase grămadă în curtea “mănăstirii”, iar ei să şi le ia şi să se ducă la atelierul lor de la Bucureşti.
Zidarii au plecat definitiv de la Pucioasa.
În “mănăstire” au mai rămas deci 5, din “cei 14”.
5. Exasperat de comportamentul dizarmonic al liderilor pucioşi, de lipsa lor de recunoştinţă, de unele abateri grave de la moralitate care deveniseră o cutumă pentru liderii pucioşi şi pentru unii dintre acoliţii lor cei mai fideli, Sandu Dan (zis “Tataia”) şi-a luat şi el lumea în cap, plecând într-o direcţie necunoscută. Mai avusese el o tenativă de evadare cu câţiva ani în urmă, tot la o disperare cumplită la care îl aduseseră cei doi “guru” pucioşi, tentativă care însă nu i-a reuşit.
La “mănăstire” au rămas deci 4 dintre “cei 14”.
Şi totuşi, dacă veţi merge la Pucioasa şi veţi întreba cine primeşte “Cuvântul” care vine din cer, toţi pucioşii vă vor răspunde cu nonşalanţă şi fără să clipească din ochi, că acest privilegiu îl au toţi “cei 14 aleşi din mănăstire”.
În frunte cu Simion, probabil, singurul dintre ei trecut cu adevărat în rândul sfinţilor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.