577. Amăgitorii „pucioşi”, lideri ai sectei „Noul Ierusalim”, au eliminat şi mierea din hrana supuşilor lor
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
577. Amăgitorii
„pucioşi”, lideri ai sectei „Noul
Ierusalim”, au eliminat şi mierea din hrana supuşilor lor
De-a
lungul anilor, liderii „pucioşi” le-au impus adepţilor sectei “Noul Ierusalim” să observe şi să
împlinească cu stricteţe o serie de reguli şi interdicţii inventate de ei,
cultivând speranţa că ele, prin ascetismul lor de paradă, îi vor apropia mai
mult de sfinţenie. Una dintre cele mai
importante interdicţii este oprirea de
la unele bucate, motivată prin tot soiul de raţionamente pseudo-teologice “savante”,
care pretind fie că urmăresc păstrarea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a
adepţilor, fie că bucatele cu pricina sunt pur şi simplu „spurcate”.
Biblia
atenţionează limpede că aceste vremuri de amăgire sectară, în care deprinderea trupească la puţin foloseşte, vor veni negreşit, din “purtarea de
grijă” a duhurilor celor înşelătoare, din învăţăturile demonilor şi prin
făţărnicia unor mincinoşi, de obicei fondatori sau cârmuitori de secte:
“Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii
se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la
învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în
cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru
cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură
a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire.”
[1]
Exact
asta au făcut liderii sectei „Noul
Ierusalim”: i-au oprit de la căsătorie şi de la unele
bucate pe adepţii lor. În logica lor
bezmetic prohibitivă, după ce carnea,
peştele, laptele, brânza, ouăle, sarea, măslinele, untdelemnul care nu era presat la rece, fuseseră de mult puse la index,
iată că liderii „pucioşi”, vorbind desigur tot în numele „Dumnezeului” lor, au anunţat recent că gata, de acum nici mierea nu
va mai face parte din alimentaţia supuşilor lor. Desigur că o asemenea
interdicţie bizară şi nejustificată (mai ales după ce ani de zile mierea fusese
pentru „pucioşi” un ingredient alimentar de bază, motiv pentru care ei îşi
înjghebaseră propriul lor pavilion mobil, în care îngrijeau zeci de stupi) nu
putea stârni decât stupoare, indignare şi chiar revoltă în „poporul pucios”:
« O, este acum frământare mare în popor, că a mers vestea că nu
trebuie poporul Meu să mănânce hrana albinuțelor. O, așa este, fiilor, și Mă aplec acum înaintea voastră și cer iertare vouă, că unii
își spun: „De ce nu ne-a spus Domnul? De ce a fost să ne hrănim așa atâta
timp?” »[2] (citat din predica leliţei Mihaela din
26 mai 2019)
Dar
de ce atâta indignare în „popor”, şi de ce tocmai acum? Doar pentru că mierea
era declarată acum spurcată şi pusă la index, alături de alte şi alte alimente de
bază, care constituiau din moşi-strămoşi hrana creştinului? Liderii sectei au
mai introdus de-a lungul timpului şi alte interdicţii bizare legate de
alimentaţie (pretinzând că ele vin direct de la „Dumnezeul” Pucioasei, iar ei sunt doar mesagerii; adică nu ei sunt
capricioşi, ci Acela dintr-o dată nu
mai admite ba unele, ba altele) şi nimeni n-a tresărit, nimeni n-a făcut
scandal; nu atât din respect pentru divinitate şi pentru ierarhie, cât mai ales
din teama de a nu a fi alungat din sânul comunităţii, aşa cum au păţit cei care
s-au revoltat pentru alte scamatorii inovatoare, de altă natură, sau pentru
oarece nedreptăţi promovate de stăpânii lor.
De
data asta, însă, era prea de tot. Era
prea evident, prea strident, că „Fraţii”, cei doi amăgitori
proţăpiţi la Pucioasa în fruntea bucatelor, s-au dezvăluit deodată în toată
goliciunea minciunii lor. Se întrebau adepţii „pucioşi” cu candoare că „de ce nu le-a spus Domnul?”. Păi asta-i parascovenia, că „Domnul” lor le-a spus, dar le-a
spus exact invers. Le-a spus
în repetate rânduri, de zeci de ori, de sute de ori, că „mierea este curată şi
bună”. Iată, spre exemplu: în anul 2004, pe când Mihaela şi Nicuşor se
reconfirmau ca singurii „învăţători” ai „ucenicilor” pucioşi, ei spuneau că „Dumnezeul” şi „Tatăl” lor declară solemn că mierea este dulce şi bună pentru
hrană, că este o binecuvântare care aduce bucurie, luminează ochii şi
sufletul nu numai celor care o consumă pe pământ, dar şi în ceruri, printre
sfinţi şi îngeri:
« Iată ce vă dau să lucraţi, fiilor învăţători, căci învăţător este
cel ce are ucenici pentru Mine, pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. Luaţi
şapte măsuri de făină şi faceţi aluat dulce şi, împărţindu-l în bucăţi o
sută douăzeci, adică de trei ori numărul sfinţilor mucenici pomeniţi azi în
sărbătoare bisericească şi apostolească, faceţi apoi forme de sfinţi în forma
veacului ce va să fie şi care nu cade, şi coaceţi-le, şi apoi să le ungeţi cu miere şi cu seminţe peste miere, şi luaţi şi mâncaţi şi împărţiţi
poporului, spre bucuria părtăşiei sfinţilor mucenici cu voi. [...] De aceea am zis să fiţi,
fiilor, împărţitori
de binecuvântare, de pâine dulce ca sfinţii, pâine
binecuvântată, care înseamnă trupul sfinţilor mucenici care se unesc cu voi în
sărbătoare cerească, fiilor. Binecuvântată să fie jertfa ce se împarte
poporului după ce veţi frământa aluat dulce şi îl veţi forma în forma
veacului cel nou după numărul lui peste veacuri, şi îl veţi coace la cuptor şi îl veţi presăra cu miere şi cu seminţe şi îl veţi gusta, şi vă veţi duce să daţi această binecuvântare celor ce o vor gusta şi se vor bucura din cer pe pământ şi se va bucura şi cerul. »[3]
(citat din predica leliţei Mihaela din 22
martie 2004)
În 2019, după 15 ani, pare-se că liderii „pucioşi” au mai
îmbătrânit în rele iar acum au probleme şi cu memoria: au uitat până şi propriile
lor declaraţii. Dar hârtia scrisă nu uită şi nu minte. Cartea lor tipărită, în
care şi-au adunat toate predicile mincinoase şi pe care ei o venerează ca pe o
Evanghelie (apocrifă), îi vădeşte acum ca fiind impostori şi amăgitori: ea
spune negru pe alb că „mierea e
binecuvântată de Dumnezeu”, şi nu „spurcată
de Dumnezeu”, aşa cum o declară ei acum.
Aşadar,
indignarea supuşilor sectei nu venea atât din interdicţia propriu-zisă (între
timp, ei s-au obişnuit cu fatalitatea zecilor, poate sutelor de interdicţii
bizare venite de la stăpânii lor), cât mai ales din faptul că „Dumnezeul pucioşilor” Se dovedea pe Sine încă o dată inconsecvent şi amăgitor, descurajându-Şi amarnic fidelii. Chiar aşa, dacă un
lucru sau un obicei se ştia dinainte că este spurcat şi rău, de ce a mai fost
atunci tolerat, păstrat şi chiar stimulat atâta vreme, de Cel care era obligat prin natura „rangului şi a funcţiei”, să-l
pună la index, în mod public? Acela recunoaşte
acum ce a făcut şi Îşi asumă cu
şiretenie fapta, abordând o umilinţă de faţadă şi cerându-Şi chiar iertare adepţilor „pucioşi” pentru încurcătura în care i-a
adus, dar aruncă imediat „vina” tot în spinarea lor, cum că ei ar fi trebuit să intuiască şi singuri (dacă-i ducea
capul) că trebuie să se ferească de miere
ca de un lucru spurcat, ca de lucrul
dracului. Vine El dar acum cu
duioşie şi cu mângâiere dulce, ca să le ridice „vina” şi să le ogoaie
amărăciunea din suflet şi să-i spele şi să-i cureţe de scârnăvia mierii care le-a
intrat în maţe atâta amar de timp până acum, spurcându-le trupurile pe
dinăuntru. Numai să nu se smintească şi să părăsească „lucrarea” pentru această
„nimica toată”, ci să stea şi să urmeze mai departe calea pregătirii:
« O, iertați pe Domnul acum, fiilor! Eu
Mă aplec și vă mângâi inimioarele durute în voi și vă făgăduiesc că și Eu vă
iert, și vă
curăț acum de vina din voi, de apăsarea din
inimioarele voastre. O, Eu lucrez să-Mi păzesc lucrarea și sunt cu răbdarea
pentru mersul lucrării Mele, pentru cei care dau să Mă urmeze pe calea
pregătirii pentru venirea Mea cuvânt pe pământ și pentru viața de rai a celor
credincioși Mie acum. »[4]
(citat din predica leliţei Mihaela din 26 mai 2019)
Explicaţia
oferită aici ne arată aşadar că unii oameni neprimitori ai preceptelor sectei (căci
lipsa lor de încredere şi de iubire faţă de „Dumnezeul Pucioasei” îi făcea refractari, neprimitori şi cârtitori),
sunt singurii vinovaţi de tărăgănarea aducerii şi proclamării acestei
interdicţii pe pământ. Dar acum, după o aşteptare atât de lungă (aşteptare care
L-a determinat pe „Stăpânul Pucioşilor” de la Pucioasa să-şi
strunească voia şi să lucreze pas cu pas,
asemenea omologului său veninos, „Stăpânul
Rumânilor” de la Cotroceni), a venit vremea să se pronunţe nemilosul
verdict: „De acum, nimeni nu se va mai
atinge de miere, nici de celelalte produse apicole de excreţie ale albinei,
dacă vrea să ajungă în Rai; căci acestea sunt spurcate pentru veşnicie, asemenea
cărnii, peştelui, laptelui şi oălelor”:
« O, nu pot, fiilor, să-Mi aduc pe pământ voia Mea, când văd cât de
puțină iubire de Dumnezeu are creștinul pe pământ, iar Eu trebuie să-Mi
trâmbițez cuvântul și să am cui să-l împart și să-l aștept pe creștin să facă
voia Mea pas cu
pas, și sunt plin și iar plin de așteptare după pașii cei sfinți și
tot mai sfinți ai fiilor cuvântului Meu și le spun lor: O, nu este deosebire între a mânca lapte de la văcuța care mănâncă
iarbă, sau ouă de la găinuța care mănâncă boabe și viermișori, sau hrana de la
albinuțele care mănâncă din flori, căci toată
această hrană trece prin trupuri, fiilor, iar pe voi vă pregătesc prin viață de
rai pentru rai, că voi ați văzut cum a căzut din rai omul, și cât de greu
muncește Domnul să-l facă vrednic pe om de raiul din care a căzut la început. »[5]
(citat din predica leliţei Mihaela din 26 mai 2019)
Cât
priveşte pe cei întristaţi, care din necunoaştere s-au spurcat ani de zile cu
miere, cu polen, păstură, ceară, lăptişor de matcă, lăptişor de trântore şi
alte produse de defecaţie ale albinelor, ei sunt acum mângâiaţi cu promisiunea
că li se va ierta faptul că au păcătuit din neştiinţă şi li se va şterge
apăsarea din inimi. Curăţirea lor însă va începe de la zero: ce-a fost până
acum, strădania lor anterioară, nu se
pune: ea a fost zbucium zadarnic, şi asta numai din vina lor; „cum de n-au ştiut ei să se păzească singuri de
ceea ce nu li s-a spus”? Căci „Stăpânul
Pucioşilor” oricum n-ar fi putut aduce vestea aceasta „sfântă” (ca de
altfel şi alte „taine coborâte din rai”, care vor mai veni şi pe care le va
aşeza cu anasâna peste om), îndată ce omul neprimitor are atât de puţină
credinţă în El:
«
Vă făgăduiesc să deslușesc mai departe cu voi aceste taine
sfinte, coborâte din rai pentru voi, dar
acum, fiilor, dau să vă liniștesc apăsarea și să vă făgăduiesc iertarea și să vă șterg apăsarea din inimi, o, și vă iau de la
început cu creșterea cea curată, că mereu omul trebuie să înceapă și să nu
stea. Dar și voi, fiilor, să iertați răbdarea Mea, că pe Mine M-a durut că n-am putut aduce
vestea împlinirii multora care au mai rămas
să le așez, dar iată, nu poate cel ce crede în venirea Mea cuvânt pe pământ, nu
poate ca în rai, când el de atâta vreme este pe pământ și ca pe pământ. »[6]
(citat din predica leliţei Mihaela din 26 mai 2019)
Interdicţia,
odată instituită, se anunţă acum cu surle şi trâmbiţe pucioşeşti: ea nu este nicidecum
un moft, ci este „lege sfântă” pentru
cei care vor cu adevărat să adere la noua învăţătură pseudocreştină şi să facă
parte cu adevărat (cu toată fiinţa, nu doar declarativ) din „poporul pucios”. Prin
similitudine, ca să înţeleagă mai bine cu mintea lui puţină, „puciosul” de rând
obedient şi practicant nu va mai mânca aşadar în veac hrană ieşită din trupul
vietăţilor mişcătoare. Nu va mai mânca deci mieruţă
de la albinuţă, exact aşa cum nu mănâncă nici băleguţă de la văcuţă, nici găinaţ
de la găinuţă:
« Așadar, adevăratul popor al cuvântului Meu nu este să mănânce hrana
cea făcută de trupul albinuțelor, așa cum
nici de la văcuță, nici de la găinuță nu mănâncă, iar această lege sfântă este
pentru cei ce iubesc și ascultă pe Domnul și venirea Lui cea de acum cu taina
raiului pe pământ la om. »[7]
(citat din predica leliţei Mihaela din 26 mai 2019)
Mulţi
dintre supuşii „pucioşi” nu s-au lăsat însă păcăliţi cu una, cu două, în faţa
acestei inovaţii năstruşnice, şi au făcut gălăgie. Ei ştiu că sunt acum învinovăţiţi
pe nedrept de „necurăţie” şi asta îi revoltă şi-i întristează de le plânge
sufletul în ei. Şi mai ştiu că ei s-au străduit din răsputeri să păstreze
ireproşabil în trup „curăţia”, exact aşa cum li se cerea – efort care, acum, se
dovedeşte a fi fost zadarnic, îndată ce au ratat „perfecţiunea” din neştiinţă şi dintr-o ticăloasă omisiune care, în mod normal, nu le pot fi făcute lor imputabile (dar iată
că le sunt!). Aceştia sunt avertizaţi că nu le va fi bine dacă îşi vor dezavua
liderii, adică nu vor avea „împărtăşire de suflet cu ei” şi nu-i vor bucura prin
ascultare oarbă în continuare. Măcar de nu s-ar răzvrăti, aşa cum au mai făcut
şi alţii:
« Fiilor care-Mi așezați pe pământ cuvântul, o, fiilor, nu este cu
voi cel ce nu are împărtășire de suflet cu voi, dar măcar să nu fie împotriva
voastră unul ca acela. O, măi fiilor, cu voi sunt cei cu care voi vă bucurați,
și care vă bucură și ei și se bucură cu voi și de voi. Iar ceea ce mai este de
deslușit lăsăm acum pentru iarăși venirea Mea la voi în cuvânt, dar acum vă las
spre odihnă pe voi, dar și pe cei pe care îi liniștesc cu deslușirea Mea acum,
căci sunt triști
și plânși cu sufletul din ei pentru timpul de până acum, al neștiinței acestei
taine din rai coborâtă acum la voi. O,
strângeți-vă în pacea Mea și nădăjduiți în Dumnezeu și în toate ale Lui prin
voi, căci El vă dă ca să purtați și ca să fiți, El, fiilor, El. »[8]
(citat din predica leliţei Mihaela din 26 mai 2019)
Ce
zice însă Biblia (adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu) despre miere? Este ea mierea bună, sau rea?
În
Vechiul Testament, referinţele la miere
sunt numeroase şi amănunţite, dovedind că mierea era un dar preţios de la
Dumnezeu, chivernisit cu grijă şi nelipsit din
hrana omului.
Când
îi pregătea pe fiii săi pentru a doua lor călătorie în Egipt, Iacov i-a
îndemnat să ia cu ei ca daruri pentru fratele lor, Iosif: puţin balsam, puţină miere, tămâie, smirnă, migdale şi fistic. Mierea era aşadar considerată pe atunci un dar folositor şi de mare
preţ, chiar în cantităţi mici:
„
Zis-a Israel, tatăl lor, către ei: "Dacă este
aşa, iată ce să faceţi: luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia
şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic. "” [9]
Dumnezeu
îi promite lui Moise că va izbăvi poporul său de abuzurile lui Faraon, îl va
ocroti şi-l va călăuzi spre o ţară minunată, descrisă ca fiind „ţara unde curge
lapte şi miere”. Mierea era, aşadar, alături de lapte, un simbol al siguranţei
vieţii, sănătăţii şi bunăstării materiale:
„
M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna
Egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi
larg, în ţara unde curge miere şi lapte, în
ţinutul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al
Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor. [...] Şi mi-a mai zis: "Vă voi scoate din împilarea
Egiptului şi vă voi duce în pământul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al
Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor, în pământul unde
curge miere şi lapte".” [10]
Promisiunea
cu „ţara unde curge lapte şi miere”
se repetă apoi în mai multe rânduri
pentru a deveni un motiv atractiv pentru poporul „ales”, ca să nu mai fie
îndărătnic, ci să fie credincios şi recunoscător:
„
Şi te voi duce în ţara unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu voi merge în mijlocul vostru, ca să nu vă
pierd pe cale, pentru că sunteţi popor îndărătnic!” [11]
Atunci
când sunt anunţate şi alte daruri minunate, care urmează să aducă înlesnire
unei vieţi liniştite şi lipsite de griji, mierea
este adăugată din nou în enumerarea acestora (spre deosebire de lapte, care
nu mai apare):
„
Într-o ţară unde sunt măslini, untdelemn şi miere, în care fără lipsă vei mânca pâinea ta şi nu vei duce
lipsă de nimic; în care pietrele au fier şi din munţii căreia vei scoate aramă.”
[12]
Mierea
sălbatică, găsită din belşug în păduri, îndulcea sufletul şi lumina ochii celor
care o gustau. Mierea era aşadar ceva
foarte bun, iar Biblia relatează despre o asemenea experienţă trăită de
Ionatan:
„
Ci s-a dus tot poporul în pădure, şi acolo intr-o
poiană era miere. Şi a intrat poporul în pădure şi a zis: "Iată curge miere". Dar nimeni nu şi-a dus mâna spre gura sa, căci
poporul se temea de blestem. Ionatan însă nu auzise de jurământul pe care-l
pusese tatăl său pe popor; şi, întinzând vârful toiagului ce-l avea în mână,
l-a muiat într-un fagure de miere şi,
întorcându-l cu mâna spre gura sa, i s-au luminat ochii. Dar Ionatan a zis:
"Tatăl meu a tulburat ţara. Iată mie mi s-au luminat ochii când am gustat puţin din
această miere.” [13]
Regele
David şi oştenii lui osteniţi şi flămânziţi şi însetaţi sunt întăriţi pe cale
cu daruri de alimente alese, printre care pe primul loc se află mierea:
„
Miere, unt, oi şi brânză de vaci şi le-au dat lui David şi
oamenilor care erau cu el, căci zicea: "Poporul este flămând şi ostenit şi
a suferit de sete în pustie".” [14]
Ieroboam
pregăteşte pentru Ahia daruri bune de hrană sănătoasă şi simplă, la care adaugă
şi un ulcior de miere:
„
Şi a zis Ieroboam către femeia lui: "Scoală-te
şi ia în mâna ta pentru omul lui Dumnezeu pâini şi turte pentru copiii lui şi
struguri şi un ulcior cu miere". şi s-a
sculat femeia şi a luat în mâna ei pâini şi două turte, struguri şi un ulcior
cu miere pentru Ahia. [...] Şi
i-a zis Ahia: Pentru ce mi-ai adus pâinile, strugurii şi ulciorul cu miere? [...] Ia cu tine
pentru omul lui Dumnezeu: zece pâini, turte şi un ulcior cu miere şi du-te la el, că el îţi va spune ce se va întâmpla cu
copilul acesta".” [15]
Lista
prinoaselor aduse de fiii lui Israel cuprinde la loc de cinste pâinea, vinul,
untdelemnul şi mierea:
„
Când s-a adus la cunoştinţă tuturor această
poruncă, atunci fiii lui Israel au adus prinoase de pâine, de vin, de
untdelemn, de miere şi din toate
roadele ţarinii, din belşug; au adus de asemenea din belşug şi zeciuieli din toate.”
[16]
Mierea
era un aliment apreciat, comercializat din belşug. Într-o enumerare, alături de
„pâraie de untdelemn proaspăt” şi „valuri de smântână”, mierea apare şi ea tot „în valuri”:
„
El nu va mai vedea pâraiele de proaspăt untdelemn,
valurile de miere şi de smântână.”
[17]
Recunoştinţa
poporului „ales” pentru Dumnezeu nu omite şi referirea expresă la miere:
„
Că Domnul i-a hrănit pe ei din grâul cel mai ales
şi cu miere din stâncă i-a săturat pe ei".” [18]
Mierea
era văzută ca un simbol potrivit pentru învăţătura folositoare, luându-se ca argument faptul că ea este dulceaţă pentru suflet
şi leac tămăduitor pentru neputinţele trupului:
„
Cuvintele frumoase sunt un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase.”
[19]
Consumul
de miere era recomandat de părinţi, care îşi îndemnau fiii prin pilde să nu o
neglijeze sau să o ocolească în alimentaţie:
„
Fiul meu,
mănâncă miere, căci e bună şi un fagure de miere este dulce gurii tale.” [20]
Totodată,
mierea era atât de concentrată în însuşiri bune şi tămăduitoare, încât era
propice doar consumului moderat. Şi astăzi, în popor se spune că „ce-i mult, strică”. Orice exces era
aşadar condamnat nu numai ca o risipă, dar şi ca un dispreţ la adresa
înţelepciunii şi iconomiei Creatorului:
„
Dacă ai găsit miere, mănâncă atât cât îţi trebuie,
ca nu cumva să te saturi şi s-o verşi. [...]
Precum celui care mănâncă multă miere nu-i merge bine, tot aşa şi celui care se lasă copleşit
de cuvinte de laudă.” [21]
Cartea
„Cântarea Cântărilor” include în
darurile dragostei câteva alimente esenţiale, printre care şi mierea:
„
Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea!
Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri,
vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii
mei!” [22]
Proorocul
Isaia prooroceşte depre Pruncul Iisus că se va hrăni cu lapte şi cu miere:
„
El se va hrăni cu lapte
şi cu
miere până în vremea când va şti să
arunce răul şi să aleagă binele.” [23]
Tot
proorocul Isaia enumeră printre darurile de hrană şi de belşug lăsate de Dumnezeu
pentru om laptele, untul, smântâna şi mierea:
„Va avea belşug de unt din pricina mulţimii laptelui şi
cei ce vor fi rămas în ţară se vor hrăni cu
smântână şi cu miere.”[24]
Proorocul
Ieremia evocă o întâmplare care arată că mierea
era folosită ca rezervă esenţială de hrană pentru popor, iar în cazuri extreme
ca valoroasă monedă de schimb pentru libertatea şi chiar pentru viaţa celor
aflaţi în primejdie:
„
Dar s-au găsit printre aceştia zece oameni care au
zis lui Ismael: "Nu ne ucide, căci noi avem agoniseli
de grâu, de orz, de untdelemn şi de miere, ascunse la
câmp". Şi el s-a oprit şi nu i-a omorât pe aceia împreună cu ceilalţi
fraţi ai lor.” [25]
Proorocul
Iezechiel include mierea printre
darurile de hrană regeşti care aduc frumuseţe şi vrednicie monarhilor:
„
Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi
îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit
cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi
untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină.” [26]
Tot
proorocul Iezechiel dezvăluie faptul că mierea
era un articol nelipsit şi de mare preţ printre mărfurile neguţătorilor:
„
Iuda şi ţinuturile lui Israel făceau negoţ cu tine
şi pe mărfurile tale dădeau grâu de Minit şi turte, miere,
ulei şi balsam.” [27]
În
Noul Testament, referinţele la miere ca aliment esenţial în hrana omului sunt
şi mai substanţiale şi mai convingătoare. Din Evanghelia după Matei aflăm că Sfântul
Ioan Botezătorul avea o alimentaţie extrem de sărăcăcioasă, dar din care nu
lipsea mierea:
„
Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă,
şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era
lăcuste şi miere sălbatică.”
[28]
Amănuntul
acesta este consemnat aproape identic şi de Sfântul Evanghelist Marcu:
„
Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă,
avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste
şi miere sălbatică.” [29]
În
fine, dar poate cel mai important, Sfântul Evanghelist Luca relatează că Însuşi
Mântuitorul Iisus a mâncat miere şi
peşte în faţa ucenicilor Săi:
„
Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un
fagure de miere.” [30]
Vin
liderii „pucioşi” acum şi spun că Acel
„Iisus” propovăduit de ei la
Pucioasa, pe de o parte ar fi acelaşi cu Iisus întrupat în istorie (despre care
propovăduieşte Biblia şi Biserica), dar pe de altă parte Se dezice de El Însuşi,
anunţând că peştele şi mierea nu trebuie mâncate pentru că sunt spurcate. Un „Dumnezeu” inconsecvent cu Sine Însuşi nu poate fi însă Dumnezeul
Cel Adevărat, ci doar o biată Invenţie
omenească.
Paradoxal
este faptul că înşişi liderii „pucioşi” au susţinut zeci de ani la rând că
mierea este bună până ce, ajungând în anul 2019, au constatat dintr-o dată că e
„spurcată”. Pe vremea mămicăi Verginica,
albina era dată ca exemplu de hărnicie, de curăţenie şi binecuvântare. Albina
era declarată un simbol al fermităţii împotriva răului iar mierea albinei era considerată hrană de mare preţ, care trebuie
păzită cu grijă:
«
Atâta deosebire este între creştini şi lume: lumea nu
face ce face albina. Băgaţi de seamă, fraţi şi surori, de ce nu se duc
celelalte muşte să strice mierea albinei? Fiindcă
este binecuvântată, îngrădită cu binecuvântare să n-o strice; al doilea, are
armă şi omoară pe muşte. Nu te teme că tu n-ai armă să te potriveşti cu lumea. Poartă-te ca albina. Albina nu-şi lasă arma acasă, ci o ia cu ea. V-am dat
acest simbol. Mare preţ are albina, mare preţ are creştinul. »[31]
(citat din predica Verginicăi din 9
noiembrie 1964)
Tot mămica Verginica spunea că mierea
este un simbol al sfinţeniei şi al cuvintelor de învăţătură ziditoare de
suflet. Chiar mesajele transmise prin Verginica erau comparate cu mierea:
«
O, Verginico, să ştii că pomul pe care l-ai văzut este
Domnul, şi fructele pe care le-ai văzut sunt cuvintele Lui care se vorbesc prin
gura ta. Este încărcat Domnul de cuvinte sfinte, de miere.»[32]
(citat din predica Verginicăi din 19
decembrie 1965)
La fel cu făgăduinţele făcute de Moise către popor,
mămica Verginica îşi încredinţează „poporul ei” că îl va călăuzi spre
tărâmul făgăduinţei, dar de data aceasta chiar el, „poporul”, va fi izvorul de
lapte şi de miere din care se vor adăpa toate neamurile pământului:
«
... Popor numit, încredinţează-te, căci din tine voi
scoate pâraie şi izvoare mari, din care va curge miere şi
lapte, care vor adăpa toată seminţia Mea. »[33]
(citat din predica Verginicăi din 14
ianuarie 1966)
Verginica declara deschis că mierea
este ceva bun şi că putea fi văzută şi ca o
măsură a bunătăţii:
« Copilaşii Mei, fiţi
buni, căci bunătatea îndulceşte fierea, iar fierea amărăşte mierea. »[34]
(citat din predica Verginicăi din 21
aprilie 1966)
Încă de pe vremea Verginicăi, pe „pucioşi” îi
încearcă şi primele efuziuni protocroniste. Pământul românesc este asemuit cu
pământul făgăduinţei lui Moise, din care curgea lapte şi miere, iar
regelui Mihai i se face făgăduinţa mincinoasă că va reveni pe tron, după ce va
parcurge până la capăt o binevenită
„reciclare” pe meleaguri străine:
«
Măi creştinilor tată, aici e vatra românească, unde va
curge miere şi lapte. Nu veţi mai merge în altă parte, şi aici veţi
face casă. Aşteptaţi-l pe cel înstrăinat (regele Mihai, n.r.), care acum
e în formare, departe, că Domnul îl aduce pe pământul său. »[35]
(citat din predica Verginicăi din 25 septembrie 1973)
Este adevărat că regele Mihai a revenit în ţară, pe
pământul său, dar nu ca rege, ci ca simplu turist. Iar la prima vizită
ca turist, a fost imediat expulzat de noii stăpâni ai României, rivalii săi
neomarxişti, pentru a doua oară. De fapt, şi ca rege a revenit, dar nu cum i-au
proorocit „pucioşii”: nu pe pământul său, ci în pământul său, în
mausoleul mortuar de la Curtea de Argeş. Abia atunci toţi l-au recunoscut ca
„rege”, după ce murise şi nu mai putea domni pe tron. „Pucioşii” de rând
au aşteptat degeaba, ani de zile, aşa cum le-au promis stăpânii lor, ca să fie
conduşi iarăşi de regele Mihai, până ce acesta a trecut la cele veşnice, iar ei
au înţeles că au fost păcăliţi încă o dată de liderii lor.
Verginica punea în antiteză mierea, simbolul
dulceţii absolute, cu fierea, simbolul amărelii absolute. Ea spunea că mierea
este pentru şi din zidirea lui Dumnezeu, în timp ce fierea este
lucrarea duhului necurat :
«
... Nu te mai înşela, că a făcut duhul necurat fierea miere, şi mănâncă omul fiere şi zice că e miere. Copilaşii Mei, zidirea lui Dumnezeu, nu mai mânca din
fiere şi din plăcere, că e fiere. »[36]
(citat din predica Verginicăi din 12 iulie 1974)
Mămica
Verginica şi admiratorii ei credeau în soartă
(predestinare) – controlată, ce-i drept, de „Dumnezeul” lor, Care
făcea ca soarta lor să fie mereu bună: hrănitoare ca laptele şi dulce ca mierea.
La rândul ei, mierea (ca şi laptele, de altfel) definea locul şi timpul
în care soarta lucrează inexorabil asupra omului:
«
Nu, creştine. Soarta ta e bună şi e în mâna Mea. Unde
curge miere şi lapte, acolo e soarta ta. »[37]
(citat din predica Verginicăi din 23
februarie 1975)
Supuşii „pucioşi” erau încurajaţi de mămica Verginica
să creadă că învăţătura pe care ea le-o administrează şi care-i călăuzeşte este
bogată şi ocrotitoare pentru viaţă şi sănătate, ca un stup plin cu miere.
Această „miere” din care ei se hrăneau zilnic îi apără, şi-i dirijează,
şi-i luminează, şi-i învaţă să facă întotdeauna alegeri bune:
«
Dar tu, care ai stupul plin de miere de albine, nu te vei amăgi, ci vei cunoaşte ce e pentru Mine, ce e
pentru tine şi ce e pentru moarte. »[38]
(citat din predica Verginicăi din 3 septembrie 1980)
După
moartea Verginicăi, a venit rândul lelicăi
Maria să conducă secta şi să administreze pentru ea „stupul plin cu miere”. Lelica Maria îi învăţa pe supuşi că mierea este dulce şi bună, iar toţi cei care o mănâncă se
desăvârşesc pe sine prin propria lor îndulcire. Motiv pentru care şi ei vor trebui
să fie uniţi şi muncitori şi rodnici de miere,
ca albinele în stup:
«
Ştiţi cum să vă fie cuvintele? Dulci ca mierea, şi să vă uniţi şi să vă iubiţi ca albinele în stup; cum
lucrează ele şi muncesc şi aleargă toată ziulica, din floare în floare, şi din
munca lor iese numai unire şi dragoste şi miere
dulce, de se îndulcesc toţi care mănâncă. »[39]
(citat din predica lelicăi Maria din
1 august 1982)
După părerea lelicăi Maria, mierea
este atât de bună, încât devine irezistibilă pentru oricine:
« …Tată, nu poate pune omul mâna pe miere şi să nu bage în gură. »[40]
(citat din predica lelicăi Maria din
2 octombrie 1989)
Fiind
ceva bun şi de dorit, mierea devine
în viziunea lelicăi un scop, un
obiectiv. Creştinii „pucioşi” sunt îndemnaţi să se înarmeze cu răbdare şi
tăcere, pentru a deveni ei înşişi izvoare de miere:
«
[...], dar încetul cu încetul se fabrică oţetul. Cu
răbdare şi tăcere se face agurida miere. »[41]
(citat din predica lelicăi Maria din
5 martie 1990)
Prin anul 1990 la cârma sectei a ajuns leliţa
Mihaela, după o serie de manevre dibace
şi oculte care au marginalizat-o rapid pe lelica Maria. Mihaela a avut de
la început (şi încă vreo 29 de ani care au urmat) aceeaşi atitudine de elogiere
a mierii şi a însuşirilor ei minunate. Ea vedea în miere şi lapte
simboluri care descriu perfect bogăţia darurilor primite de „pucioşi” de la „Dumnezeul”
lor, aşa cum descriau ele şi pe vremea lui Moise darurile făgăduite de
Dumnezeul lui Israel „poporului ales”:
«
Am venit după tine aşa cum s-a dus Moise după poporul
lui Dumnezeu ca să-l scoată din robie, şi acum am venit să te trec Iordanul şi
să te aşez în ţara Canaanului ca să mănânci lapte şi miere de la Dumnezeu, [...] »[42]
(citat din predica leliţei Mihaela din 15 octombrie 1990)
Ajunsă la cârma sectei, leliţa Mihaela era
pusă pe fapte mari. În afară de eforturile ei de a o minimiza pe lelica
Maria şi a-i scoate pe tuşă pe „păstorii” Cristea şi Daniel, ea trebuia să-şi câştige
cumva, măcar în parte, „poporul pucios”.
Aşa se explică şi episodul în care „poporul pucios” este îndemnat de
proaspăta lui stăpână să se mobilizeze cumva, ca de acum încolo să curgă numai miere
de pe limba lui, ca dintr-o fântână, şi nu venin ca până acum (adică, pe
vremea lelicăi Maria, sau, cine ştie, chiar şi a mămicăi Verginica)
«
Să nu mai curgă venin, şi să curgă miere de pe limba ta, ca să nu mai răneşti cu ea şi să nu-L mai
înţepi pe Dumnezeu cu ea, şi cu ea să-L binecuvintezi, poporule al meu. Iată,
cel mai mic mădular al tău, care poate ucide totul în faţa ta! Să nu mai faci
aşa ceva, copilul meu. Ajunge, mămică! Foloseşte, de acum, acest mădular al tău
şi fă din el o fântână de miere din care
să scoţi şi să vindeci toate ranele pe care ştii că le-ai făcut, iar urechea ta
să fie un organ al ascultării cea plăcută lui Dumnezeu, şi nu mai asculta cu ea
la apostolii rătăcirii, care n-au cuvânt din cer. »[43]
(citat din predica leliţei Mihaela din 16 noiembrie 1990)
Odată trasată această sarcină
„poporului pucios”, Mihaela înţelege să se dea pe sine şi echipa sa de ciraci
(„servii Domnului”), drept cel mai bun exemplu de „fântână de miere”.
După anihilarea lelicăi Maria şi scoaterea ei pe tuşă, din rangul de
„proorociţă”, Mihaela şi aghiotanţii ei sunt singurii care vor aduce de acum încolo
„poporul pucios” pe calea „credinţei”, prin predicile denumite de ei „Cuvântul
lui Dumnezeu”, care luminează şi îndulceşte „poporul” ca o „fântână de
miere”:
«
Ridică-te pe temelia credinţei, ridică-te şi acum,
căci acum vin spre tine şi îţi vestesc început de lucru văzut, fiindcă am spus
că voi scoate deasupra această fântână de miere, această
începătură de lumină văzută, că vine ziua slavei, copil al acestei slave. […] Am pe servii Mei prin
care Eu lucrez cuvântul Meu prin acest izvor, şi voiesc să scot deasupra
această fântână
de miere, că vine ziua împlinirilor vestite
prin acest izvor; […] »[44]
(citat din predica leliţei Mihaela din 4 iunie 1991)
După
primele victorii împotriva vechii garnituri de conducători ai sectei, leliţa Mihaela şi sfetnicii ei se şi vedeau
biruitori peste „popor”, care va putea fi negreşit adus la noua „credinţă” după
ce va fi îndopat cu dulceaţa care curge din „fântâna de miere”:
«
Şi va ridica Domnul piatră de mărturie în vremea
aceasta şi va lucra cu grabă, ca să scoată apoi deasupra această fântână de miere, iar copiii mei de aici vor fi ridicaţi biruitori, ca să
ştie şi cei care i-au împuns pe ei că Domnul a binevoit în cei credincioşi. »[45]
(citat din predica leliţei Mihaela din 6 iunie 1991)
După o primă victorie locală peste
„poporul pucios” (anihilarea prin „lovitură de palat” a tuturor prerogativelor
de lider ale lelicăi Maria), poftele noilor „lideri pucioşi” se
îndreaptă „peste toate înălţimile”, adică spre ceilalţi creştini: mai întâi
spre cei ai sectei, moşteniţi de la lelica Maria, apoi spre creştinii
din toată Biserica şi din toată ţara. Toţi vor trebui să primească un căpăstru
nou şi un stăpân nou şi să se supună noilor învăţături „pucioşeşti” care vor
izvorî din „fântâna de miere” de la Pucioasa:
«
O, voiesc să vin din nou spre tine, şi de aceea, iată,
te vestesc că sunt în lucru ca să ies deasupra şi să ies peste toate înălţimile
cu această fântână de miere, cu
acest izvor ceresc, [...]»[46]
(citat din predica leliţei Mihaela din 4 septembrie 1991)
Zis şi făcut. Peste un an şi ceva,
liderii „pucioşi” anunţau triumfător că cerbicia celor care declaraseră că vor
rămâne adepţi devotaţi doar pentru vechea cârmuire a sectei (lelica
Maria şi „păstorii”) a fost înfrântă şi că „fântâna de miere” de la
Pucioasa (un „Eden mititel”, o fabrică de minciuni împachetate în poleială pe
care scrie „Cuvântul lui Dumnezeu”) e gata şi funcţionează din plin, ca o
uzină de împachetat fum, în care duduie toate motoarele:
«
O, şi Eu ştiam, Sionule, ştiam că eşti nepregătit şi că
eşti tare la cerbice şi n-am bătut prea mult ca să-Mi deschizi, dar am scos
deasupra această fântână de miere şi am făcut gard
în jurul acestei vii, ca să fie sfânt pământul acestei grădini şi să am în
această grădiniţă un Eden mititel, din care să încep o înviere de la Mine […]»[47]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 ianuarie 1993)
Odată
ce noua garnitură de lideri ai sectei, în frunte cu leliţa Mihaela, s-a impus în faţa adepţilor, trebuia consolidată şi
învăţătura ei. Valuri de „mesaje din cer”, unele mai contradictorii decât
altele, au început să curgă din pântecele ei, stabilind pentru adepţii sectei o
nouă linie deviaţionistă, clară şi energică. Duhul schismei şi al ereziei a început să-şi facă de cap: învăţătura
Bisericii tradiţionale nu mai era bună, pentru că „nu toate muştele fac miere”. Singura „fântână de miere” era acum la Pucioasa, unde popii idoleşti munceau de
zor, ca albinele în stup, ca să zidească o nouă învăţătură, cea mai de soi din
toate timpurile:
«
Iată, tată, Eu vă spun vouă: nu toate muştele fac miere. Miere fac numai
albinuţele, şi aceasta este pildă şi răspuns când toate cele făptuite se vor
socoti cu Dumnezeu. Miere fac numai
albinuţele, tată, şi voi nu vă temeţi, căci Stăpânul viei va lucra împlinirea
pildei pentru salvarea viei Sale. »[48]
(citat din predica leliţei Mihaela din 1 mai 1994)
Desigur că nu toţi adepţii s-au
încolonat în noua garnitură de şoc. Unii au rămas fideli lelicăi Maria,
acuzându-i deschis pe aventurierii care cotropiseră secta că sunt carierişti,
mincinoşi şi demagogi. Alţii au acceptat noua linie şi noua învăţătură
cu îndoială, cu nepăsare sau cu lene, ca nişte trântori care mănâncă degeaba
mierea albinuţelor. Pentru aceştia se punea serios problema ce va fi să se
întâmple cu ei – ori se dau pe brazdă, ori vor fi expulzaţi din sânul
sectei ca nişte măsele stricate şi lăsaţi să se descurce singuri:
«
Eu la oi în zadar le cânt, că până nu iau
toiagul să le mân, ele nu se lasă purtate la păşunea Mea.[…] mănâncă mierea Mea în
zadar şi dorm la vremea lucrului. Mănâncă mierea albinuţelor care se
sârguiesc în stupul lucrării Mele, aşa cum trântorii între albine mănâncă
binecuvântarea albinuţelor, truda albinuţelor, tată, mănâncă degeaba.
Albinuţele umblă cu rost, umblă după strânsul mierii, şi de altceva nu umblă;
umblă şi vin înapoi în stup, şi lucrează din zori în zori. Ce să facem noi cu
trântorii acestei lucrări, ai acestui stup ceresc pe pământ? Ei nu fac miere, măi copii, şi ei sunt mulţi şi mănâncă degeaba, mănâncă degeaba,
tată. Dacă le-aş lua mierea de la gură, ce s-ar întâmpla
cu ei? »[49]
(citat din predica leliţei Mihaela din 13 iunie 1994)
Ruperea legăturilor cu „lumea” devenea acum un
obiectiv primordial, căci „lumea” era considerată coruptă, primejdioasă şi
irecuperabilă, chiar dacă promitea avantaje atractive şi dulci ca mierea. Toţi adepţii fidelizaţi noii conduceri a sectei
trebuiau să rupă orice legătură cu rudele, să părăsească serviciile, să iasă
din şcoli şi în general să refuze orice implicare socială:
«
Lumea, tată, îţi promite aur, şi când să-ţi dea, îţi
dă noroi; ea îţi promite pâine, şi îţi dă piatră; ea te încântă că-ţi dă miere, şi când să-ţi dea, îţi dă oţet şi fiere. »[50]
(citat din predica leliţei Mihaela din 16
octombrie 1994)
Chiar şi „păstorii” Cristea şi Daniel, sfetnici fideli ai mămicăi Verginica şi apoi ai lelicăi Maria, au fost încet, încet,
daţi pe brazdă şi fidelizaţi. Când mai aveau îndoieli sau nemulţumiri manifeste
că „ehei, acum nu mai este cum era odată, pe vremea noastră şi a mămicăi”, ei
primeau direct "din cer" mesaje – via Mihaela – prin care erau asiguraţi că nu toate muştele fac miere, ci numai Una, care se deghizează în albină binecuvântată
şi se crede Regina Muştelor, singura care face miere din tot ce mănâncă:
«
Daniele fiule, fii tare cum erai tu odată, şi să nu
uiţi niciodată că muştele nu fac miere. Muştele zboară
turbate după loc murdar şi numai din murdărie mănâncă, numai din cele străine
de sfinţenie. Dar albinuţele sunt cele ce stau în stup şi culeg hrană din flori
şi o dau oamenilor, şi albinuţele sunt
binecuvântatele cerului. »[51]
(citat din predica leliţei Mihaela din 18 noiembrie 1994)
Leliţa Mihaela nu putea conduce totul singură, fără
un cerc de lachei credincioşi care urmau să facă toate treburile murdare ale
„lucrării” şi să fie interfaţa sectei cu lumea largă. Ursitoarea de la Oneşti a ales câţiva fraieri pe care i-a
îmbrobodit că dacă îşi vor părăsi serviciul şi o vor asculta pe ea, îi va hrăni
cu lapte şi cu miere şi că le va ursi
ranguri pe pământ în această „lucrare”, dar şi răsplăţi bogate în cer, în Lumea
de Apoi; iar fraierii s-au lăsat amăgiţi şi au acceptat să se facă popi
idoleşti pe moşiile pucioşeşti. Iată cum decurgea o astfel de racolare:
«
Iată ce am început Eu cu poporul Meu, că am ales un copil curat din poporul Meu şi l-am făcut
începătură nouă de preoţie sfântă şi l-am
dat spre creştere duhovnicească pe acest copil, ca să-l deprind să fie sfânt şi
credincios şi aplecat înaintea Mea şi a cuvântului Meu, şi i-am ursit hăinuţa
pe care o poartă acum, şi nimeni din afara acestei lucrări nu poate să se
fălească cu lucrul Meu din această lucrare. L-am luat şi l-am scuturat de cea
mai mică urmă de lumea în care a fost ţinut până la naşterea lui de sus; l-am
trecut prin suferinţă şi prin încercări, şi apoi l-am luat şi l-am numit prin
cuvântul Meu şi l-am hrănit cu lapte şi miere, şi după creşterea lui cea întru Mine l-am pus înaintea Mea
şi l-am învăluit în cămaşa harului Meu, că altfel nu se poate lucra în această grădină,
în această lucrare. »[52]
(citat din predica leliţei Mihaela din 13 decembrie 1994)
Începea un proces de ample
răstălmăciri, prin care secta îşi construia o identitate proprie. Pentru
aceasta trebuia ca supuşii să se înarmeze cu o credinţă oarbă, care să-i
asigure că albul poate fi făcut negru şi invers, doar printr-o simplă
scamatorie numită „poruncă”. După porunca interzicerii cărnii şi a peştelui
în alimentaţie, a venit rândul laptelui şi a mierii. Mai întâi
s-a început cu laptele, iar mierea a fost lăsată pentru mai târziu. Pentru
aceasta, s-au inventat porunci noi, sentinţe noi, definiţii noi. De exemplu: „nu
vaca dă lapte, ci pământul, care este o vacă mai mare, mai grasă şi mai lăptoasă”;
„fructele pământului nu sunt fructe, ci lapte”; „nici legumele nu
sunt legume, ci tot lapte, lapte adevărat (lapte dulce, lapte bătut sau lapte
gros); în timp ce laptele de la animale
nu e lapte adevărat, ci falsificat”:
«
Îmbrăcaţi-vă cu straie creştineşti şi hrăniţi-vă cu lapte
şi miere, aşa cum v-am făgăduit, şi fiţi
sfinţi, precum Eu sunt sfânt. Nu vă smintiţi de cuvântul lapte, căci sânul cu
lapte este pământul. Fructele şi legumele sunt lapte; lapte este numele lor,
căci toate au lapte în ele, lapte dulce şi sănătos şi dat omului de Mine.
Laptele de la animale l-a luat omul, dar laptele adevărat Eu vi l-am dat spre hrană. »[53]
(citat din predica leliţei Mihaela din 9 ianuarie 1995)
Îndată a început şi pregătirea pentru
scoaterea mierii din alimentaţie. Deocamdată li se sugerează adepţilor
„pucioşi” că atât laptele cât şi mierea stau ascunse în seminţele
pământului. Totuşi nu se trece încă la eliminarea mierii din alimentaţie, ba
dimpotrivă, cei care au renunţat la ştiubeie (căsuţele cu miere) sunt
mustraţi:
«
Vin să te pregătesc bine şi să te învăţ să mănânci
sămânţa de grâu şi sămânţa de untdelemn, lapte şi miere din cele crescute de Mine pentru cel sfânt de pe pământ. [...]
Mă înţeleg cu tine ca la începutul tău, românule,
poporul Meu? O, te-ai băgat şi tu în cutie, tată, şi nu mai ai ogradă şi iarbă
şi pomi şi pădure şi poiană şi căsuţe cu miere şi sapă şi grapă, şi nu mai eşti român. »[54]
(citat din predica leliţei Mihaela din 4 martie 1995)
Dacă
mierea este un lucru bun, atunci şi
albina care o face este un exemplu bun de urmat. Liderii „pucioşi” dădeau
adeseori albina ca pildă bună pentru supuşii lor:
«
Aşa cum albinuţa din trupul ei dă întocmire mierii care e culeasă, aşa cum ea dă înfăţişare culesului ei şi
face miere
din culesul ei cu ceea ce pune ea din
trupul ei peste culesul ei, aşa şi tu, fiule, să ştii ce gust şi ce fruct să
pui pentru hrana pe care o vei mânca din trăistuţa pe care Eu astăzi ţi-o dau.
»[55]
(citat din predica leliţei Mihaela din 6 mai 1995)
Faptul că mierea era considerată,
la vremea aceea, ca un lucru bun şi folositor se vede şi din unele enumerări,
în care ea apare alături de alte lucruri bune care întreţin viaţa şi care duc
spre viaţa veşnică:
«
Eu trebuie să
fiu în tine, Israele, în tine, copile din Israel, şi din tine să rostesc
cuvânt, şi să pun masă prin cuvânt, şi să fac din nimic peşte şi pâine şi vin,
apă şi răcoare şi vindecare, lapte şi miere, cer
şi pământ, înviere şi viaţă fără de sfârşit. »[56]
(citat din predica leliţei Mihaela din 3 iunie 1995)
Cei
încă şovăielnici erau atraşi cu promisiuni că vor fi ca apostolii, împărţitori
de învăţătură bună şi dulce ca mierea,
ceea ce îi va face chiar şi pe ei dulci ca mierea:
«
Binecuvântat să fii, Israele. Eu, Domnul, [...] voi face din tine fântână de miere, şi te vei împărţi şi vei fi ca mierea, Ierusalime, căci Eu întru tine binevoiesc. Luminează-te şi
vino, căci cărarea Mea vine spre tine. »[57]
(citat din predica leliţei Mihaela din 3 iunie 1995)
Ca şi laptele, mierea era
recunoscută ca hrană bună nu numai pentru trup, ci mai ales pentru suflet,
căruia îi aduce iubire şi pace. Adepţii „pucioşi” sunt îndemnaţi spre ascultare
oarbă şi slujire necondiţionată, şi să nu neglijeze mierea, ci să se
îndoape cu miere şi cu lapte şi le va fi tare bine după aceea, căci se
vor umple de iubire:
«
Am trecut şi cu tine Iordanul, dar rămâi, tată, în
hrana Mea şi în slujirea Mea cea cu sfinţenie, şi ia şi mănâncă şi te îngraşă cu mierea şi cu laptele iubirii. Nu sta cu mierea şi cu laptele pe masă. Mănâncă, tată, şi cheamă-l şi pe fratele tău la masă [...] Mănâncă, Israele, miere şi lapte, ca să te cunoşti că mănânci, şi să iubeşti pe cel ce-ţi
dă, ca să fii iubire, că numai cu iubirea Mea vei putea vindeca pe Dumnezeu. »[58]
(citat din predica leliţei Mihaela din 12
iulie 1995)
Alteori era rememorată experienţa lui Moise, care şi el primise ca
răsplată pentru ascultare şi supunere darul grădinii Canaanului, în care curgea
laptele şi mierea:
«
Mergi, Israele, mergi, poporul Meu, mergi, tată, cum a
mers Israel cu Moise, dar mergi ascultător spre Canaan, şi intră viu în grădina
cea cu lapte şi cu miere. »[59]
(citat din predica leliţei Mihaela din 2 august 1995)
În
1995, noii lideri „pucioşi” declarau că mierea şi laptele (căzute din
cer, ca mana în pustie pentru israeliţi) ar fi trebuit de mult să
înlocuiască radical şi definitiv carnea, dar pentru că nu toţi adepţii
sectei au fost încântaţi de această restricţie, unii au devenit nesupuşi şi
s-au întors la carne:
«
Să mănânci lapte şi miere din cer,
căci cele ce nu se văd sunt nestricăcioase. [...] Am voit să-l fac pe Israel om nou şi să-l deprind să mănânce
mană, şi apoi lapte şi miere. Da’ de unde, tată!
că el n-a vrut, şi s-a întors iar la carne.
»[60]
(citat din predica leliţei Mihaela din 27 septembrie 1995)
Nesupunerea
unora trebuia vădită şi sancţionată exemplar. Aceştia n-au înţeles că sunt
slugi şi slujitori pe pământ, nu stăpâni, nu domni, şi nici măcar oameni
liberi, aşa cum pământul le-a fost dat ca să le fie slujitor şi să le dea
gratis lapte şi miere hrănitoare,
spre întreţinerea vieţii lor:
«
Mai bine era să facă omul ce i-am spus Eu să facă. [...] Avraam n-a fost domn, Moise n-a fost domn, ucenicii Mei
n-au fost domni pe pământ, şi erau apostoli şi slujitori, erau slugile
Domnului, şi Domnul le slujea lor, şi lucra cer pentru pământ, şi pământ pentru
cer, şi îşi dădea pământul rodul său, că de aceea a fost pământul făcut, ca să aibă omul
lapte şi miere, mamă hrănitoare pentru om.
»[61]
(citat din predica leliţei Mihaela din 12
iulie 1996)
Laptele şi mierea nu
trebuie să lipsească din viaţa de zi cu zi a omului. Până şi în rugăciune
trebuie să pună omul lapte şi miere:
«
O, Israele, îndulceşte, tată, rugăciunea ta spre Mine.
Pune în
ea miere şi lapte, ca să mănânc şi Eu din
fructul tău, Ierusalime, pământ al doririlor Mele. »[62]
(citat din predica leliţei Mihaela din 20
octombrie 1996)
În
1996, liderii „pucioşi” declarau că laptele şi mierea sunt atât de bune şi de
indispensabile, încât nu lipsesc nici măcar din cer. (Ei nu dau şi alte
amănunte lămuritoare: despre albinele din cer, despre vacile din cer, sau depre
cine le stoarce sau le mulge, dar le cer supuşilor lor să fie crezuţi pe cuvânt
şi să nu mai pună întrebări iscoditoare despre „tainele lui Dumnezeu”):
«
Mă las cu pacea Mea în mijlocul tău şi te îndulcesc cu lapte şi cu miere din cer, ca o mamă pe copilul său.
»[63]
(citat din predica leliţei Mihaela din 11
septembrie 1996)
Atitudinea faţă de miere
era pe vremea aceea atît de favorabilă, încât se făceau îndemnuri directe ca,
aşa cum mierea nu lipseşte din hrana
omului, să nu lipsească nici noua învăţătură pucioşească, despre care se spunea
că este dulce şi hrănitoare ca mierea:
«
– O, vom veni, Verginico, mereu, că dulce este învăţătura
ta, şi Îmi place să mănânc din ea. Cu tot cerul mănânc din hrana pe care o pui
tu înaintea lui Israel. Miere pe pâine este hrana ta. O, de-ar vrea să înveţe să mănânce Israel, Verginico, că
nădejdea noastră Israel este. »[64]
(citat din predica leliţei Mihaela din 8 noiembrie 1996)
În
1997, liderii „pucioşi” declarau că laptele şi mierea sunt un
etalon, un simbol al perfecţiunii darului pucioşesc care este „Cuvântul”,
alcătuit din predicile liderilor sectei care se constituie într-o nouă „Evanghelie” după cele patru
evangheliste care erau trei: Verginica şi Mihaela (căci lelica Maria
nu se pune, ea cică a fost doar o „punte” de trecere între Verginica şi
Mihaela):
«
Omule muncit de voia ta, am pe
pământ o bucăţică de pământ, un Canaan, în care vin şi Mă fac cuvânt, lapte şi miere Mă fac prin cuvânt ca să strig la tine, omule rătăcit. Vino
şi ia lapte şi miere din grădina cuvântului Meu! [...]
Iar tu, Israele, poporul Meu,
Canaanul Meu în care vin şi Mă fac hrană de cuvânt, lapte şi miere din cer ca să mănânci şi să frângi şi să dai mulţimilor ca să se
înveţe cu venirea Mea, [...] şi voi veni cu ziua când voi clătina cerul şi pământul la
glasul Meu, care va grăi din nori peste tot omul aşa cum grăiesc peste
grădiniţa Mea, peste Canaanul Meu în care Mă fac lapte şi miere din cer pe pământ.»[65]
(citat din predica leliţei Mihaela din 16 martie 1997)
După
cum mierea pământească este sănătate şi dulceaţă pentru trup, tot aşa şi
mierea cerească este sănătate şi dulceaţă şi mângâiere pentru suflet şi
pentru minte:
«
[...] dar poruncile Mele sunt dulci şi sfinte
pentru sufletul omului cel curat cu inima şi cu mintea, că nu poate un aşa om
să le dea de la el, că ele sunt miere cerească şi sănătate de suflet şi
de minte şi mângâiere pentru omul cel curat prin ele. »[66]
(citat din predica leliţei Mihaela din 21
noiembrie 1997)
Nu se poate spune că liderii „pucioşi” n-aveau habar că în Biblie
scrie negru pe alb că mierea a fost
preţuită deschis şi la vedere de Domnul Iisus Hristos, prin simplul fapt că El
Însuşi a mâncat miere de când era
copil până chiar şi după Învierea Sa. În predicile lor ei îl citează corect pe
Isaia care prooroceşte că hrana lui Iisus-copil a fost laptele şi mierea:
«
[...] şi a împlinit
Domnul prin ea Scriptura proorocului Isaia care spune: „Iată, Fecioara va
zămisli şi va naşte Fiu, şi I se va pune numele Emanuel; şi Fiul Se va hrăni cu
lapte şi cu miere până în vremea
când va şti să pedepsească răul şi să arate binele”. »[67]
(citat din predica leliţei Mihaela din 4
decembrie 1997)
Dulceaţa mierei şi
albeaţa laptelui sunt luate ca simbol pentru curăţia „lucrării” de la Pucioasa
şi pentru viaţa dulce pe care se pretinde că o duc adepţii „pucioşi”:
«
Neamul lui
Israel cel după trup s-a împietrit prin nesfinţenie, şi apoi prin necredinţă,
iar neamurile care nu auziseră de lucrul cerului pe pământ, s-au născut din
Duhul Sfânt, Care a venit peste pământ, şi s-au făcut popor al făgăduinţei cea
peste Avraam, şi din acest aluat am crescut lucrarea cuvântului Meu în mijlocul
neamului român, muntele cel înalt, din care curge
laptele şi mierea cuvântului Meu peste neamuri ca să le hrănească şi să le adape din râul
vieţii, căci cuvântul Meu este râu de viaţă veşnică peste făpturi. [...] Vă cheamă Domnul la viaţă dulce, la miere şi
lapte, la cer nou şi la pământ nou peste
pământ. »[68]
(citat din predica leliţei Mihaela din 12
decembrie 1997)
Apoi se extinde la nivelul întregii Românii această fantezie a vieţii dulci ca mierea pe care se pretinde
că o duc creştinii care aderă la secta de la Pucioasa. Pur şi simplu, în toată
România va curge curând, foarte curând, numai lapte şi miere şi va fi viaţă veşnică, nimeni nu va mai muri:
«
O, ce dulce este o viaţă fără de păcat, căci numai
aceasta înseamnă viaţă, iar viaţa e dulce, viaţa e miere şi lapte, viaţa e hrana sufletului, iar păcatul e moartea
sufletului. Viaţa este ţara din care curge lapte şi miere pentru viaţă din viaţă. »[69]
(citat din predica leliţei Mihaela din 13-14
decembrie 1997)
Însuşi „Cuvântul” de la
Pucioasa are gustul dulce ca mierea
pentru cei din cer şi pentru cei de pe
pământ care-l cred şi se conformează lui:
«
Cuvântul Meu să-ţi rămână pe limbă ca mierea cea mai
dulce, şi să îndulceşti cerul cu mana
cuvântului tău, care curge din Mine peste tine, poporule, cuvântul Meu cel
împlinit. »[70]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 ianuarie 1998)
Întrucât „Cuvântul” de
la Pucioasa este considerat de către liderii „pucioşi” că are gust dulce ca mierea, ba chiar că el
însuşi este mierea cea dulce, înseamnă că întreaga Românie (în care se
adăposteşte „Cuvântul”) va fi, ba
chiar acum este, nici mai mult nici mai puţin decât... „Împărăţia Cerurilor” în care curge doar lapte şi miere:
«
Eu fac din ea împărăţie a cerurilor, dar am şi făcut, căci cuvântul Meu este mereu în ea şi am în ea ţară cu miere şi cu lapte, am cuvântul Meu hrană dulce în ea, şi cine gustă din
această hrană, se îndulceşte şi se sfinţeşte şi doreşte după împărăţia
cerurilor, care este cu tine, poporul Meu. Eu fac din România împărăţia
cerurilor, [...]
Cuvântul Meu
este miere şi lapte, care creşte omul pentru
nestricăciune de trup şi de suflet şi de duh,[...] »[71]
(citat din predica leliţei Mihaela din 8
februarie 1998)
În
1998, liderii „pucioşi” declarau că predicile lor adunate în „Cuvântul pucios” sunt dulci ca mierea şi ca laptele, însă nu orice miere, ci o „miere cerească” (defecată de albine sfinte din cer) şi nu orice
lapte, ci un „lapte ceresc” (muls
proaspăt de la văcuţe sfinte din cer, care pasc mai mult ca sigur doar iarbă sfântă din Calea
Lactee):
«
Miere cerească şi lapte ceresc este cuvântul
Meu peste tine. Se miră lumea, tată, de felul cum grăiesc Eu cu tine, Israele
român, de dulceaţa cuvântului Meu dat ţie din cer. »[72]
(citat din predica leliţei Mihaela din 5 aprilie 1998)
Apoi liderii sectei „Noul Ierusalim”
merg şi mai departe. În 1999, liderii „pucioşi” declarau că şi „Iisus-Dumnezeul”
lor a fost răstignit, dar din coasta Lui n-a curs sânge şi apă,
ci lapte şi miere. La rândul lui, „cuvântul Dumnezeului” lor este
când pâine şi peşte din cer, când lapte şi miere din cer, când apă
de izvor dintr-o stâncă pitită undeva în cer:
«
O, nu fi surd, nu fi orb, nu fi mut înaintea
cuvântului Meu care te cheamă la izvorul cel ţâşnit din coasta Mea cea împunsă,
din
trupul Meu cel dumnezeiesc din care curge lapte şi miere pentru hrana ta, căci sângele Meu este cel ce mărturiseşte pentru
Mine şi pentru tine, omule, căci pentru tine am murit.[...] Pâine şi peşte de la Mine
este
cuvântul Meu; lapte şi miere în pustiu fără hrană; apă din stâncă, izvor în veci nesecat. [...] veniţi şi prânziţi pâine şi peşte din
cer, lapte şi miere în pustiu fără hrană, apă din stâncă şi izvor în veci nesecat! »[73]
(citat din predica leliţei Mihaela din 18 aprilie 1999)
De fapt, „Cuvântul Dumnezeului”
pucioşilor nu este mereu lapte
şi miere din cer. Când este, când nu este. Pentru „pucioşi” este, dar
pentru nepucioşi nu este. Pentru nepucioşi, „Cuvântul Dumnezeului”
pucioşilor este foc şi pucioasă:
«
Foc şi pucioasă este cuvântul Meu pentru cei ce nu vor
cu Dumnezeu, iar pentru voi este miere şi lapte, este împlinirea făgăduinţelor
Mele peste voi, Ierusalim nou în cer şi pe pământ, [...] »[74]
(citat din predica leliţei Mihaela din 25
aprilie 1999)
Mierea şi laptele din cer sunt
culese şi mulse din grădinile cereşti de către albinuţele şi văcuţele pucioşeşti, iar albinuţele şi văcuţele pucioşeşti
nu sunt altcineva decât liderii sectei.
Ei proclamă că mierea lor nu se vinde
pe bani, ci se dă în dar, ca un prinos preţios al muncii lor. Darul albinuţelor,
mierea, este mult apreciată şi aduce
mare bucurie atît donatorilor, cât şi primitorilor:
«
Voi sunteţi albinuţele Mele, care
culegeţi miere şi lapte din cer, din grădinile cereşti, fiilor.Iată, taină vă spun vouă: mierea nu se vinde pe bani, căci este
munca albinuţelor. Ea se dă în dar celor ce iubesc dulceaţa ei. Bucuraţi-vă ca
albinuţele când culeg ca să aibă şi ca să dea celor ce iubesc hrana agoniselii lor. »[75]
(citat din predica leliţei Mihaela din 2 mai 1999)
Tot
în 1999, liderii „pucioşi” declarau că mierea nu este încă „spurcată”. „Dumnezeul pucioşilor” recunoaşte că
El are pe pământ vie şi ogor şi stupină, la care îl invită pe om ca să
le lucreze. El promite că pe masa de ospăţ din „împărăţia cerurilor” Lui
nu va lipsi mierea, alături de pâine, vin, lapte şi untdelemn:
«
Omule, nu este Dumnezeu afară de Mine. [...] Hai să-ţi dau de lucru în via Mea, în ogorul Meu, în stupul Meu. Hai, omule fără căpătâi. Pâine şi vin, miere şi lapte, untdelemn
pentru rane am pe masa împărăţiei Mele. »[76]
(citat din predica leliţei Mihaela din 30 mai 1999)
Pentru că s-au hrănit sistematic cu mierea
şi cu laptele învăţăturii celei noi de la Pucioasa, liderii „pucioşi” se
legitimează pe sine ca singurii îndrituiţi a vorbi în numele „Dumnezeului”
lor:
«
– O, copilaşi hrăniţi
cu laptele şi cu mierea învăţăturii sfinte,
aş voi să
vorbiţi mult în numele Meu, ca să Mă vadă
lumea slăvindu-Mă în voi prin filele cărţii Mele cu voi, cartea care grăieşte
despre timpul Meu cu voi. »[77]
(citat din predica leliţei Mihaela din 28 august 1999)
În
anul 2000, liderii „pucioşi” declarau că mierea şi laptele învăţăturii
de la Pucioasa sunt taină pentru cei din cer şi lumină pentru cei
de pe pământ:
«
Taina Mea cu voi e taină dulce, miere şi lapte pentru cei din cer, iar pe pământ este lumină din
lumina Mea taina Mea cu voi. »[78]
(citat din predica leliţei Mihaela din 8 ianuarie 2000)
În
2001, liderii „pucioşi” declarau că mierea nu era considerată de ei ca produs
al albinei, ci produs al florilor, iar albina era doar cărăuşul care
adună mierea şi o aşează în faguri:
«
Înviere multă peste voi, măi fiilor, căci viaţa de
creştin e dulce şi face dulceaţă aşa cum fac albinuţele în căsuţele lor adunând
numai miere din tot ceea ce face
miere, din
toate florile care au dulce în ele.
»[79]
(citat din predica leliţei Mihaela din 15 aprilie
2001)
Tot
în vremea aceea, viaţa creştinilor „pucioşi” era încă dulce pentru că
liderii lor încă nu le interziseseră unele bucate esenţiale din alimentaţie.
După cum singuri mărturisesc, sarea, mierea, pâinea, laptele
şi apa se înfrăţeau unele pe altele pe masa lor. Creştinii „pucioşi”
erau îndemnaţi să se facă şi ei miere, sare, pâine şi lapte
pentru semenii lor:
«
Se ţin după voi creştini care vin după miere la voi. [...] Eu, şi aşa voiesc Eu
de câte ori voiesc să Mă mângâi cu voi, cu creşterea Mea în voi înaintea
oamenilor care vin şi iau miere de la voi. O, să aveţi sare între
voi, fiilor frumoşi. Să aveţi miere
între voi, măi fiilor. Să aveţi pâine şi
lapte, căci Eu vă dau să aveţi hrană şi
pentru mari, şi pentru mici, şi pentru sugari, căci voiesc să ridic din voi
neam împărătesc între pământ şi cer. [...] O, să aveţi sare şi
miere şi pâine şi lapte şi apă şi har între voi, copii frumoşi, şi să fiţi frumoşi pe veci. »[80]
(citat din predica leliţei Mihaela din 15
aprilie 2001)
Evocând
un pasaj biblic, liderii
sectei „Noul Ierusalim” pretind (fără a dovedi nimic sigur) că „Iisus-Dumnezeul”
lor ar fi tot Acela despre care Cartea Sfântă relatează că a mâncat peşte
şi miere după Învierea Sa. Ce se
ştie în mod sigur este că Acesta este „Dumnezeul” Care le-a
interzis aderenţilor Lui „pucioşi” să mănânce peşte, iar acum le
interzice să mănânce şi miere:
«
Apoi le-am arătat mâinile şi picioarele Mele şi le-am zis:
„Aveţi voi aici ceva de mâncare?”, şi ei Mi-au dat peşte şi faguri cu miere, şi
am mâncat înaintea lor ca cel ce are trup, şi
ca să-i învăţ să creadă în taina răscumpărării trupurilor [...] »[81]
(citat din predica leliţei Mihaela din 22
aprilie 2001)
Poate Cel
care a mâncat peşte şi miere să interzică altora să facă la
fel, spunând că pentru El au fost bune, dar pentru ei nu sunt bune? Liderii
„pucioşi” zic că da.
Tot
în 2001, Duhul pucioşesc care îşi
atribuie identitatea „Verginicăi” Îşi propune în mod public să facă miere de soi împreună cu toţi adepţii
sectei:
«
Numai miere de soi să facem în
această casă nouă, că aici Tu Ţi-ai aşezat Paştele Tău cel nou, şi la masa lui
stau sfinţii cu Tine, o, Mieluţul Tatălui! »[82]
(citat din predica leliţei Mihaela din 25
decembrie 2001)
Munca albinelor şi roadele lor dulci sunt în continuare date ca
exemplu bun pentru adepţii „pucioşi”, de unde oricine poate deduce că mierea este bună şi folositoare. În
2003, liderii „pucioşi” declarau solemn că mierea
este nu numai pentru hrana albinelor, ci şi pentru hrana omului:
«
Luaţi pilda lucrului albinuţelor şi uitaţi-vă cum adună ele miere pentru ele şi
pentru om. Luaţi Duh Sfânt, fiilor, şi din
toate cele de la Mine peste voi luaţi Duh Sfânt, aşa cum albinuţele iau din
flori miere şi o duc în căsuţa lor. »[83]
(citat din predica leliţei Mihaela din 5 iunie
2003)
Aşa cum mierea albinelor
este bună pentru hrana oamenilor, tot aşa şi mierea „Cuvântului”
pucioşesc este bună să hrănească sufletele „pucioşilor” cu iluzii:
«
O, aveţi grijă mare cum vă hrăniţi cu mierea cuvântului Meu, aveţi grijă să vă hrăniţi cu el, tată, [...]»[84]
(citat din predica leliţei Mihaela din 15 februarie 2011)
Mai
mult, pentru ca unii să aibă lapte dulce şi miere
dulce pe masă ca hrană, alţii trebuie să le facă şi apoi să le dăruiască:
«
Trebuie să fim dulci şi să facem miere, tată, lapte şi miere să gătim pentru sfinţi şi pentru îngeri, ca
să se împlinească Scripturile care mai sunt de împlinit şi pe care să le cerem
să vină şi să se aşeze pe pământ prin rugăciune, fiilor. »[85]
(citat din predica leliţei Mihaela din 6 martie 2011)
În
2013, liderii „pucioşi” declarau că mierea
destinată sufletului este la fel
de dulce şi de preţioasă ca şi mierea care
hrăneşte trupul:
«
Să intre şi să iasă din voi cuvinte dulci ca mierea şi să vă hrăniţi şi să
hrăniţi aşa, şi veţi avea putere multă
pentru toate cele pentru cer lucrate, şi pe pământ aşezate de voi, iar Duhul
Meu stă cu voi mereu şi vă veghează mereu, şi daţi-vă veghii Lui, măi fiilor. »[86]
(citat din predica leliţei Mihaela din 10 martie 2013)
În
2014, liderii „pucioşi” declarau că hrana omului sănătos, chiar dacă este
sărac, conţine neapărat miere alături
de grâu, legume, fructe şi verdeţuri:
«
O, e mai bine să fie sărac omul, şi
să nu fugă de sărăcie e bine. Cel sărac mănâncă într-o zi fasole, în alta
cartofi, în alta varză, în alta verdeţuri, în alta grâu şi miere, iar în alta seminţe sau rădăcini,
şi e sănătos un aşa om şi are el grijă de suflet ca şi de trup, de amândouă
odată are grijă şi înţelepciune pentru această grijă, [...] »[87]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 ianuarie 2014)
Tot
în 2014, liderii „pucioşi” declarau că mierea
este nu numai pentru îndulcirea (la propriu!) oamenilor, ci şi pentru
tămăduirea lor. Măcar pentru această însuşire minunată, care păstrează sau stimulează
sănătatea omului, liderii „pucioşi” ar fi trebuit să se abţină de a elimina
mierea din alimentaţia supuşilor lor. De aceea ei ziceau atunci că, tocmai din
acest motiv, nu este exagerat să se spună că „lucrul albinuţelor este sfânt”:
«
O, iată ce dulce este iubirea
sfinților Mei, a celor ce au știut să aleagă așa cum albinuțele aleg miere din florile cele dulci, și rodul lor este dulce lor și
oamenilor și este tămăduitor prin hărnicia cea mucenicească a gospodinelor albinuțe,
iar lucrul lor este sfânt și este minunat prin iubire.»[88]
(citat din predica leliţei Mihaela din 6 mai 2014)
În
2016, liderii „pucioşi” comparau mierea cea
dulce cu o mare virtute: pocăinţa.
Având în vedere că actul comparaţiei este reflexiv, putem spune că ei plasau
involuntar şi mierea în panoplia bunătăţilor
şi a virtuţilor:
«
[...] Tu suferi și ești disprețuit de păcătoșii care nu știu ce miere dulce este
pocăința pentru sufletul lor și sfințenia
cea lucrată de duhul pocăinței [...]
»[89]
(citat din predica leliţei Mihaela din 21 septembrie 2016)
În
2017, liderii „pucioşi” îşi lăudau propriile
predici, descriindu-le ca fiind „mierea
îngerilor”:
«
O, fiilor, deschideți acum Scripturile și grăiți cu
ele și din ele, căci cuvântul Meu este dulce de tot, este mierea
îngerilor, măi fiilor. »[90]
(citat din predica leliţei Mihaela din 5 februarie 2017)
În fine, tot în anul 2017, liderii „pucioşi”
îşi lăudau din nou panegiricele şi poliloghiile teologice, descriindu-le
emfatic ca fiind „lapte şi miere din cer”.
«
Lapte și miere din cer pentru voi
este glasul Meu. »[91]
(citat din predica leliţei Mihaela din 16 iunie 2019)
Ce va mai urma? Oare ce interdicţii vor mai născoci
acum liderii “pucioşi”, ca să le facă supuşilor lor viaţa mai uşoară, mai
plăcută şi mai interesantă?
O interdicţie de mult discutabilă în sânul sectei este
legată de consumul de vin. Liderii pucioşi afirmă pe de o parte că vinul ar
trebui consumat exclusiv la Taina Împărtăşaniei, iar consumul vinului în orice
altă împrejurare este “de la diavolul”. Motivaţia este dată de posibilitatea de
a deveni din băutură înveselitoare, băutură ameţitoare şi apoi îmbătătoare. De
aceea, “pucioşii” au fost tentaţi în mai multe rânduri chiar să includă vinul
în categoria băuturilor blestemate, dar îi încurca faptul că el trebuie să
rămână şi materie de bază pentru taina
Euharistiei. Încă pe vremea Verginicăi, plutea în aer dorinţa liderilor
sectei de a blestema vinul şi astfel a-l
declara inacceptabil pentru consum:
« Să ştiţi că Dumnezeu a blestemat toată băutura, în afară de
vin, şi era
gata să cadă şi vinul în blestem, dar Maica
s-a rugat. Aşa să spuneţi, că Dumnezeu S-a supărat pe beţivi şi a blestemat, şi
a rămas neblestemat numai vinul şi apa. »[92] (citat
din predica Verginicăi din 21 iulie 1974)
Pentru că a pune această anatemă peste vin, pe vremea
aceea, era totuşi prea mult, au pus în aşteptare această
dorinţă de a blestema vinul. Mai târziu, noii lideri ai sectei s-au mulţumit doar
să proclame în numele “Învăţătorului”
lor că “omul care mănâncă carne şi bea
vin, acela nu are înţelepciune din cer şi nu are sfinţenie în cuget şi în trup
şi în inimă”:
“Voiesc să las prin voi o taină înţeleasă
peste pământ: cine mănâncă carne bea şi vin, iar cine nu mănâncă carne nu bea
nici vin. Aceasta este deosebirea între cei sfinţi şi cei păcătoşi. Fiilor,
luaţi în voi sfinţenia întreagă, căci cine nu mănâncă carne nu bea nici vin.
Vinul este sângele Meu numai în potir, fiilor, amin, iar ce este în afară de aceasta este de la diavolul. Toată băutura ameţitoare este
de Mine blestemată, că Mi-a nimicit neamul oamenilor. Sunt plin de durere, că vinul a rămas neblestemat, şi omul se îmbată de vin, şi
se îmbată şi cei ce cred în cuvântul Meu, şi se îmbată de vin slujitorii
bisericii, nu numai de alte băuturi. Fiilor, e plagă mare peste oameni carnea
şi vinul, dar Eu, Domnul, voi lua acestea de la oameni, căci acestea trag pe om
la despărţirea de Dumnezeu. Omul care mănâncă
carne şi bea vin, acela nu are înţelepciune din cer şi nu are sfinţenie în
cuget şi în trup şi în inimă. »[93] (citat
din predica leliţei Mihaela din 16-8-1998)
Aşadar ei, care pretind că sunt sfinţi pentru că nu
mănâncă bucate cu carne, ar trebui să nu bea nici vin, pentru a-şi respecta
propriile reguli. Ceea ce însă nu fac (deocamdată). Interesant ar fi de aflat
ce impresie fac ei pentru vizitatorii de ocazie care, pe de o parte îi aud
vorbind patetic că „acela care bea vin nu este nici înţelept de la cer, nici
sfânt”, dar pe de alta îi văd cu vinul pe masă în sticle şi în pahare, la
fiecare sărbătoare pucioşească la care se lasă cu mese întinse.
Aşadar putem concluziona că, întrucât „pucioşii”
ascultă orbeşte de „Tatăl” lor în ce priveşte consumul de carne, dar în
schimb beau vin la mese, rezultă că nu au înţelepciune din cer, nici
sfinţenia cu care se laudă. Asta contrazice flagrant ceea ce s-a spus mai
înainte, cum că la ei, “cine
nu mănâncă carne, acela nu bea nici vin”. În plus, rezultă că şi pucioşii sunt de la diavolul,
îndată ce ei sunt băutori de vin de masă, iar mai înainte s-a spus limpede (cităm):
“vinul este sângele Meu
numai în potir, fiilor, amin, iar ce este în afară de aceasta este de la
diavolul”.
Poţi să crezi că Acesta care îi învaţă este
tot Acela, Adevăratul Învăţător, despre care s-a dat mărturie scrisă în Biblie că
a mâncat peşte şi miere şi a băut vin în faţa ucenicilor
Lui? Iar acum, după ce mai bine de 2000 de ani ucenicii ucenicilor Lui s-au
învăţat unii pe alţii şi au făcut la fel, vine El cu un aer atotştiutor
şi spune că de fapt aceste bucate erau spurcate şi blestemate, dar pe cei care
„au păcătuit” pentru că au consumat miere prin tradiţie şi „din
necunoaştere”, îi anunţă generos că „îi iartă de păcatul pe care l-au
săvârşit”?
Nu, Acesta este un fals „Învăţător”
care Se contrazice pe Sine, un Antihrist inventat de liderii
„pucioşi” pentru gâdilarea urechilor lor şi a admiratorilor lor cu baliverne
măiestrite cu lustru.
Desigur
că după carne, peşte, sare, măsline, miere şi vin, o altă
ţintă pentru liderii sectei „Noul Ierusalim”, în vederea unei viitoare
interdicţii, ar putea fi apa de izvor,
pe motiv că singura apă curată şi sfântă se mai află doar în fântânile
„pucioşilor”, iar restul apei de pe pămînt e toată spurcată de spurcăciunile
oamenilor.
O
altă ţintă plauzibilă ar putea fi, eventual, lăcustele. Ştim că lăcustele şi mierea sălbatică erau merindele
preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Printr-un raţionament logic, putem
presupune că „sfinţii lideri pucioşi” pot fi deja destul de motivaţi ca, după interzicerea mierei, să se orienteze
acum şi spre interzicerea lăcustelor din
hrana supuşilor lor.
………………....
Anca Ionescu-Târgovişte
1 august 2019
…………………
[1] 1 Tim
4,1-11
[2] www.noul-ierusalim.ro
[3] Ibid.
[4] Ibid.
[5] Ibid.
[6] Ibid.
[7] Ibid.
[8] Ibid.
[9] Fac.
43:11
[10] Ieş. 3:
8,17
[11] Ieş.
33:3
[12] Deut.
8:9
[13] 1
Regi 14: 25-29
[14] 2 Regi
17:29
[15] 3 Regi
12:24;14:3
[16] 1 Par.
31.5
[17] Iov
20:17
[18] Ps.80:15
[19] Pilde 16:24
[20] Pilde
24:13
[21] Pilde 25: 16,27
[22] Cântarea Cântărilor 5:1
[23] Isaia
7: 15
[24] Isaia
7: 22
[25] Ier.
41:8
[26]
Iezechiel 16:13
[27]
Iezechiel 27:17
[28] Mat.
3:4
[29] Marcu
1:6
[30] Luca 24:42
[31] www.noul-ierusalim.ro
[32] Ibid.
[33] Ibid.
[34] Ibid.
[35] Ibid.
[36] Ibid.
[37] Ibid.
[38] Ibid.
[39] Ibid.
[40] Ibid.
[41] Ibid.
[42] Ibid.
[43] Ibid.
[44] Ibid.
[45] Ibid.
[46] Ibid.
[47] Ibid.
[48] Ibid.
[49] Ibid.
[50] Ibid.
[51] Ibid.
[52] Ibid.
[53] Ibid.
[54] Ibid.
[55] Ibid.
[56] Ibid.
[57] Ibid.
[58] Ibid.
[59] Ibid.
[60] Ibid.
[61] Ibid.
[62] Ibid.
[63] Ibid.
[64] Ibid.
[65] Ibid.
[66] Ibid.
[67] Ibid.
[68] Ibid.
[69] Ibid.
[70] Ibid.
[71] Ibid.
[72] Ibid.
[73] Ibid.
[74] Ibid.
[75] Ibid.
[76] Ibid.
[77] Ibid.
[78] Ibid.
[79] Ibid.
[80] Ibid.
[81] Ibid.
[82] Ibid.
[83] Ibid.
[84] Ibid.
[85] Ibid.
[86] Ibid.
[87] Ibid.
[88] Ibid.
[89] Ibid.
[90] Ibid.
[91] Ibid.
[92] Ibid.
[93] Ibid.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.