576. „Dumnezeul” de la Pucioasa strigă după ajutor
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
576. „Dumnezeul” de la Pucioasa strigă după
ajutor
Liderii
sectei „Noul Ierusalim” de la
Pucioasa continuă să contrarieze prin afirmaţii stridente, inconsistente şi demagogice. În dorinţa de a-şi reconfirma, sistematic, în
faţa supuşilor lor legitimitatea şi supremaţia pretins divină, liderii sectei
se zugrăvesc pe ei înşişi ca o pereche de „indispensabili” pentru succesul la
public al „Dumnezeului” lor. Astfel,
ei îşi arogă rolul de „fii veghetori”,
adică „aleşii” care păzesc comoara inovaţiilor pucioşeşti. Mai precis, ei au ca
preocupare permanentă să facă atât administrarea după bunul lor plac a bunurilor
pământeşti, cât şi jongleriile savante cu „bunurile cereşti” (adică, atenta chivernisire
a scamatoriilor sectei, adunate într-o colecţie de mistere intitulată „Cuvântul”). Îşi arogă şi dreptul suveran
de a dispune de adepţii lor, tot aşa cum
în antichitate stăpânii de sclavi aveau drepturi absolute şi inalienabile
asupra supuşilor lor. În fine (dar nu în ultimul rînd, ci în primul), se
definesc pe ei înşişi: fie ca nişte „telefoane duhovniceşti” prin care „Dumnezeul” lor comunică periodic şi
locvace dulcegării cu muritorii de rând, fie ca un fel de „curele de transmisie
între cer şi pământ” prin care se transmit dispoziţii, ordine şi restricţii din
cele mai caraghioase şi absurde. Adică, ei ar fi, chipurile, un soi de dregători indispensabili ai „Dumnezeului” lor, care ajunge, Săracul, de-a dreptul dependent de (bună)voinţa,
puterea, şi hachiţele liderilor „pucioşi”, exercitate discreţionar în sânul „chibuţului”
de la Pucioasa.
Adesea,
liderii „pucioşi” se contrazic „de la mână pân’la gură”. Spre exemplu, o „descoperire”
proaspătă lansată de ei spune că, deşi „facerea
de acum a lumii” este totuna cu „naşterea din nou a lumii” (ele fiind, la
prima vedere a lor, echipotenţiale), totuşi... totuşi... „naşterea este mai mare decât facerea”:
« Mă aplec cu recunoștință și vă am în dragostea Mea și vă
mulțumesc vouă, fiilor veghetori, căci voi Îmi
deschideți când vin, iar Eu așa vin, și vin că este scris să vin și să lucrez la facerea cea acum de lucrat, la nașterea din nou a lumii, și lucrez
după Scripturi, căci și nașterea este o mare, mare lucrare, fiilor, mai mare decât facerea
este nașterea [...]»[1] (citat din predica leliţei Mihaela din 19 mai
2019)
Liderii
„pucioşi” se reclamă singuri a fi atât de speciali, atât de unici, atât de
valoroşi şi de neînlocuit, aşa încât chiar pe „Dumnezeul” lor Îl apucă uneori
disperarea la gândul că s-ar putea cândva, cumva, să fie nevoit să se
dispenseze de ei, ceea ce ar fi literalmente un dezastru, căci ei sunt singurii
care Îl poartă în cârcă pe El, cu sarcinile Lui cu tot, şi Îl ajută pe El să poată ceea ce singur n-ar putea în ruptul capului:
« O, am spus, fiilor, ce M-aș face dacă nu v-aș avea pe voi?
Am rămas cu multe taine întru Mine [...] iar voi, iată, Mă întâmpinați iar și iar. Voi iubiți
ascultarea, fiilor, și purtați pe Domnul cu sarcinile Sale, și am spus: Cetatea aceasta, și voi slujind în ea pentru
Mine, aceasta este toată mângâierea Mea, căci voi Mă ajutați să pot, fiilor. »[2]
(citat din predica leliţei Mihaela din
19 mai 2019)
Pentru
a nu se întâmpla o aşa mare şi ireparabilă nenorocire, „Dumnezeul” de la Pucioasa e prevăzător, ba chiar uzează de ceva
diplomaţie. El se dă cu binişorul pe
lângă liderii „pucioşi”, şi-i roagă, si-i perie, şi-i linguşeşte promiţându-le o soartă măreaţă (predestinarea, bat-o
vina!), şi-i tocmeşte să rămână pe fază
cu ajutorul lor până la sfârşit, ca nu cumva să-i apuce bâzdâcul şi să plece
ducându-se pe pustii, şi să-L lase de
izbelişte, singur şi descoperit, cu toate sarcinile grămădite în spinare:
« Fiilor, să nu vă treacă zilele fără de lucrare cu folos. Ajutați pe Domnul până la sfârșit, o, fiilor. Iată ce soartă măreață v-a fost să aveți voi
pe pământ: să ajutați pe Domnul, fiilor! O, cereți
Mie duhul înțelegerii, duhul sfatului și stați în sfat cu el, și vine duhul
înțelegerii, vine de la Domnul la voi, fiilor. »[3]
(citat din predica leliţei Mihaela din
19 mai 2019)
Linguşirea parcă n-ar fi de ajuns fără
niscaiva laude pe deasupra, care să le gâdile amorul propriu celor doi satrapi.
De aceea, „Dumnezeul” Pucioasei Se
apucă să-i laude pe cei doi „fii veghetori”, Mihaela şi Nicuşor, arătându-le
veşnică recunoştinţă şi cât de mult I-au
fost Lui de folos până acum, căci
fără ei, El n-ar fi putut
-
nici să lucreze (pentru că ei erau
lucrătorii şi mâinile Lui),
-
nici să poată (pentru că ei erau
potentaţii şi potenţii),
-
nici să ştie ( căci nu El era Atotştiutorul, nu, ci ei erau,
şi-I mai spuneau şi Lui din când în când, din secretele pe
care le ştiau ei),
-
nici să vadă ( căci ei erau ochii şi urechile Lui),
-
nici să voiască (pentru că la
Pucioasa nu se face voia Lui ci voia
lor). De aceea, la Pucioasa ei sunt percepuţi ca interfaţa dintre „Dumnezeu” şi om, iar supuşii („poporul
pucios”) să ia aminte şi să le fie cu adevărat supuşi, dacă vor să primească
puteri de la ei, aşa cum Însuşi „Dumnezeul” Pucioasei a primit puteri de
la ei şi speră că va mai primi puteri şi ajutor de la ei până la sfârşit:
« Sunt recunoscător, Mă aplec cu recunoștință, că voi, fiilor, Îmi
deschideți să lucrez, să pot, să știu, să văd, să voiesc. Sunt recunoscător pentru tot ajutorul cel de la voi pentru Mine. Îl
îndemn pe poporul cuvântului Meu să facă și el ca Mine, aplecare să facă. Voi
nu uitați, iată, nici o clipă nu uitați cu nici un chip că el este poporul Meu,
poporul cuvântului Meu, o, dar nici el să nu uite că voi sunteți așezați de Mine între Mine și ei, între ei
și Mine, și vă trebuie putere de la ei pentru
această slujire a voastră înaintea Mea și a lor, și ca să Mă ajutați voi până la
sfârșit, fiilor. »[4]
(citat din predica leliţei Mihaela din
19 mai 2019)
Deşi
mândria este în mod esenţial un păcat
(şi încă unul dintre cele şapte păcate capitale), liderii sectei găsesc (în
propensiunea lor către un protocronism dâmboviţeano-valah), argumente false de
a o transforma într-o „virtute”. Ei îşi îndeamnă supuşii să se mândrească cu ţara în care trăiesc (definită printr-un
teritoriu mereu schimbător, printr-o naţie şi printr-o limbă comună) şi să
simtă din plin „eroismul” acestei
opţiuni necreştineşti (creştinismul autentic nu cunoaşte favoritisme de naţie
şi de limbă, căci toţi credincioşii creştini sunt „una întru Hristos”):
« O, fiilor, așa cum haina călugărească te obligă să fii al lui
Dumnezeu, tot așa și costumul cel sfânt al patriei tale, cel dinăuntru și cel
din afară, te obligă să-ți iubești țara, să te mândrești cu ea, și te scoate în
față, și îți cere aceasta uneori la greu, mai mult decât în celelalte clipe sau
stări sau simțăminte, căci la greu te îndeamnă să fii erou. O, tot așa este și
cu iubirea de Dumnezeu, ea te obligă la jertfă, și numai ea, dacă este, e în
stare de jertfire pentru ceea ce iubește. Cei ce sunt ai Mei și ai lucrului Meu
cu ei, au
datoria jertfei de fiecare zi și sunt ei cei
care se bucură de zilele lor în fiecare zi, căci le dau viață și lucrare și și
le scriu în cer și rămân ele rod adunat. »[5]
(citat din predica leliţei Mihaela din
19 mai 2019)
Presupunând prin absurd că mândria ar fi o virtute
şi nu un păcat, tot n-ar exista motive sincere de mândrie, aşa cum reclamă „pucioşii”.
Demagogia demersului pucioşesc ignoră faptul că ţara, frumoasă şi bogată pe
vremea străbunilor noştri, a ajuns lada de gunoi a Europei unde ajung cele mai
proaste mărfuri, cele mai periculoase deşeuri, cele mai toxice alimente
procesate, cele mai poluante maşini; în schimb „băieţii deştepţi” au distrus şi
au furat din ea tot ce se putea fura, cu concursul unor venetici ajunşi în
fruntea bucatelor: uzine, fabrici, vapoare, armament, sisteme de irigaţie, utilaje
vechi şi noi trecute de-a valma la „fier vechi”, zăcăminte, păduri, energie
electrică, etc, etc, etc.
……………....
Anca Ionescu-Târgovişte
15 iulie 2019
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.