574. Noi tautologii pucioşeşti
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
574. Noi tautologii
pucioşeşti
Scrierile
pucioşeşti, fiind atribuite unui „Dumnezeu”
de către sectanţii de la „Noul Ierusalim”, ar trebui să fie expresia perfecţiunii
din toate punctele de vedere: şi lingvistic, şi gramatical, şi semantic, dar
mai ales, logic. Surprinde însă la aceste texte nu numai inconsistenţa în înlănţuirea
ideilor şi diversitatea limbajului ( ceea ce trădează existenţa mai multor
autori, care vorbesc fiecare dintre ei ca din partea lui Dumnezeu, sau ca şi când
ar fi vorbit chiar Dumnezeu, şi nu ei), dar mai ales logica sărăcăcioasă,
adesea şchioapă, care se promovează însă cu multă siguranţă de sine.
Pe
vremea Verginicăi, erau ridicole unele definiţii care se pretindeau deţinătoare
ale unei adânci filosofii, dar care se dovedeau a fi doar nişte simple
tautologii, cu entropie informaţională zero.
Spre exemplu, în viziunea liderului absolut al sectei, definiţia focului se
circumscrie exclusiv afirmaţiei că focul este foc, în timp ce ciorile, la rândul lor, sunt definite că...
sunt ciori:
«
Această lumânare este făcută din ceară, dar focul care arde este
foc. »[1] (citat din predica lelicăi Verginica
din 15 mai 1963)
«
Şi Domnul a zis: aşa mănâncă, că ciorile sunt ciori.
»[2]
(citat
din predica lelicăi Verginica din 16
aprilie 1975)
Alte
definiţii, în schimb, înlocuiesc ridicolul cu şocantul. Virtuţi creştine
clasice, care în mod firesc sunt descrise prin însuşiri pozitive, dătătoare de speranţă
şi de viaţă, sunt estompate în mod iresponsabil în favoarea unor însuşiri
negative, dătătoare de moarte. Astfel, o definiţie a postului şi rugăciunii
stârneşte cel puţin stupoarea prin asocierea ei cu un vector al morţii, care
este otrava:
«
Omizile sunt poftele care le pofteşte creştinul în
viaţa sa. Stropiţi cu otravă, adică cu post şi rugăciune…»[3]
(citat
din predica lelicăi Verginica din 14
februarie 1974)
Tautologiile
nu se rezumă la platitudini care privesc focul şi ciorile, ci abordează şi
subiecte cu profunzime eshatologică, pentru a le expedia apoi, într-un derapaj
de dărnicie, în derizoriu. Descoperim astfel o descriere a morţii care de fapt
nu spune nimic. Pasă-mi-te, cică (o mare, adâncă filozofie, aici!), moartea este sfârşitul vieţii:
«
Căci Domnul îţi va lua tot ce ai avut de la Sine, până
ce şi moartea se va lua de la tine, că moartea e sfârşitul
vieţii, tată. »[4] (citat din
predica lelicăi Verginica din 24
ianuarie 1977)
Ar
fi de crezut că simplitatea Verginicăi şi puţinătatea instrucţiei sale şcolare pot
să justifice aceste platitudini verbale. Iată însă că schimbarea de garnitură de
la conducerea sectei nu a adus o evoluţie notabilă în stilul deşuchiat al mesajelor.
Noii lideri ai sectei promovează aceeaşi inconsistenţă arogantă, aceleaşi
contradicţii interne, aceeaşi superficialitate a limbajului, mascate de o demagogie
pseudo-creştină care încearcă să poleiască impostura eretică. Tautologiile îşi
schimbă doar subiectele, dar nu schimbă şi găunoasa infatuare a celor care le
izvodesc.
Cum
defineşte aşadar Mihaela, urmaşa Verginicăi la tronul sectei, neascultarea,
sau păcatul, sau iubirea? Simplu, simplu de tot, fără nicio contorsionare a materiei
cenuşii şi a circumvoluţiunilor cerebrale. Neascultarea
este... atunci când cel care o practică nu
ascultă. Căderea în neascultare se face... din pricina neascultării. Păcatul este... păcat. Iubirea este... iubire. Lumina este... lumină. Întunericul este, desigur,... întuneric.
Şi aşa mai departe:
«
O, [...] cine cade în neascultare nu mai ascultă, ci se obrăzniceşte cu
îndrăzneală împotriva cuvintelor rostite de
Domnul. »[5]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 iunie 2009)
«
Omul cade în
neascultare din pricina neascultării, cade
din una în alta când cade [...] »[6]
(citat din predica leliţei Mihaela din 26 mai 2019)
«
O, păcatul este păcat, iar iubirea este iubire, dar pier oamenii din lipsă de știință și de înțelepciune, o,
fiilor.»[7]
(citat din predica leliţei Mihaela din 31 martie 2019)
«
E haina slavei acest veșmînt, așa cum haina trufiei este haina rușinii
vieții omului, căci lumina e lumină, și întunericul e întuneric [...]»[8]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14
aprilie 2019)
Logic, nu? E, he,
he ! La mintea cocoşului.
Mai puţin logic
însă e opusul tautologiei, când albul este declarat de liderii „pucioşi” negru,
şi invers. De exemplu, atunci când ei
declară cu convingere că Maria Egipteanca trăia în mijlocul pustiului
Iordanului, dar nu printre nisipuri mişcătoare, ci în codri adânci:
« O, [...] ca
Maria Egipteanca, sfînta pustiului Iordanului,
fiilor, cea care și-a petrecut viața ei cu Domnul între viețuitoarele codrilor adînci, cum nimeni nu știa taina vieții ei acolo, și era ea
acoperită de taina dintre ea și Dumnezeu. »[9]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 aprilie 2019)
Asta da,
logică! Logică de cămilă, vieţuitoare statornică a codrilor adânci.
Dar ia
s-o vedeţi pe-asta. Asta e şi mai şi. Cică peştii pescuiţi de ucenicii lui
Iisus, la început erau cruzi, dar îndată după ce erau fripţi pe jar nu mai erau
peşti, ci deveneau altceva ( probabil, ceva asemănător cu mana
care cădea în pustie pe vremea lui Moise). Acest mentalism de Dâmboviţa îi
poate face pe naivi să creadă că, neapărat, şi cei doi peşti împărţiţi de Iisus
mulţimilor erau cruzi, pentru că dacă ar fi fost prăjiţi ar fi devenit
instantaneu altceva, tot „hrană de sus” (deşi ei, ca şi cele
cinci pâini, proveneau din coşul unui copil):
« Fiilor, fiilor, nu vă
fie frică de lipsuri sau de sărăcie, că iar și iar vă spun: învățați-vă cu
sărăcia și cu puținul din toate, așa cum le stă bine la creștini, că iată, e
mare vorba spusă cu înțelepciune cum că sărăcia se sfîrșește cînd omul își
strînge bogăție, dar vine apoi altă sărăcie, sărăcia de Dumnezeu și de dragoste
de Dumnezeu, iar voi hrăniți-vă, fiilor, cu cele cinci pîini și doi pești, și
care nu mai erau pîine și pește, ci hrana celor
credincioși, hrană de sus, așa cum nici peștii fripți pe jar după învierea Mea nu mai erau pești, și erau aceștia hrană de sus, cu care am hrănit pe
ucenici după învierea Mea, și era totul ca mana din cer, după plăcerea Domnului
pentru hrana omului, așa cum nu vrea omul să mănînce pe pămînt, căci iată, și
cerul poate să pună masă mare dacă omul vrea și el aceasta. »[10]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 aprilie 2019)
Acest
număr de iluzionism pucios (peştii nu mai erau peşti, şi nici pâinile pâini;
dar după ce au mâncat din ele mii de oameni, au mai rămas şi douăsprezece
coşuri pline de firimituri de pâine şi de oase de peşte) are însă şi alte
resorturi ascunse. În condiţiile unei austerităţi tot mai acute, liderii „pucioşi”
vor să-i înveţe din scurt pe supuşii lor cu sărăcia şi cu lipsurile care au venit,
şi care vor mai veni şi mai mult de acum, după ce toţi iconarii care aduceau
venituri consistente sectei i-au părăsit. După ce i-a obligat pe supuşi să
renunţe la peşte, acum îi pregăteşte să renunţe şi la miere, cu care îşi mai
îndulceau şi ei sufletul pe la sărbători.
Cât priveşte lumina care este lumină, cu aceasta e o „taină” mai specială aici, la Pucioasa. Lumina lui Hristos luminează tuturor,
dar nu oricum, nu aşa, bibicilor. Ea nu vine direct din cer, ca de la Soare, aşa
cum s-ar putea crede, ci vine prin cei doi stâlpi de telegraf şi de nădejde care
sunt Mihaela şi Nicuşor. Ei doi, numai ei doi sunt sfeşnicele, luminoforii,
purtătorii de lumină care luminează calea. Cei care au dat cu piatra în ei până
acum să facă bine şi să nu mai dea, ca
nu cumva să le spargă becul şi pe urmă să rămână toţi pe întuneric:
« O, fiilor, iubiți
taina prin care vin la voi. Nu dați cu piatra, nu dați cu vină în lumina care vă luminează prin stîlpii care au
lumină de la Mine pentru ca să vedeți
voi calea, fiilor. »[11]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 aprilie 2019)
Dar nu numai atât. Cei doi n-au rămas doar stâlpi electrici care dau lumină,
ci au fost avansaţi şi au devenit ei înşişi Lumina care luminează tuturor
şi-i veghează şi le dau învăţătură "pucioşilor de rând", luându-I astfel ei locul lui
Hristos, Cel care fusese cândva Lumina lumii:
« O, dacă nu v-aș învăța
mereu ați fi și voi dornici de cele vremelnice și atît de vinovate în oameni,
dar Eu nu vă las, numai să nu vă lăsați voi spre clătinare, fiilor. Iar cînd
vedeți pe careva clătinîndu-se, voi să știți că acela a aruncat înspre lumina
pusă pe cale ca să lumineze calea și mersul pe ea, că i-am făcut lumină pentru voi pe cei ce vă
veghează și vă învață de la Mine, dar
dacă ridicați dispreț asupra lor, voi pierdeți și ați pierdut mintea cea de la
Mine și o luați pe a voastră, care vă duce în lături de nu mai știți de voi.
»[12]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 aprilie 2019)
Dacă tot I-au luat locul lui
Hristos, liderii pucioşi Îi vor lua de îndată, evident, şi funcţiile de bază.
Este El Uşa? Ei bine, atunci ei sunt Cheile Uşii, iar o uşă fără chei
potrivite nu se poate folosi:
« O, Eu sunt ușa,
fiilor, iar voi sunteți cheia
pentru cei ce vor să fie cu Mine și cu voi, cînd
Eu, Domnul, vă fac cunoscută voia Mea, căci Eu sunt Cel ce știu, Cel ce văd și
Cel Care deschid celui ce bate ca să intre și ca să fie al Meu, sau nu-i
deschid lui, după ce îi văd statornicia sau șovăiala, dragostea sau nedragostea
lui cea pentru Mine, o, fiilor. »[13]
(citat din predica leliţei Mihaela din 14 aprilie 2019)
Şi cum nu Cheile depind de Uşă, ci Uşa depinde de Chei, cerându-le ea acestora respectuos
să o închidă şi să o deschidă pentru cei ce bat, iată cum a ajuns „Hristosul”
Pucioasei dependent de liderii „pucioşi”, aceste dubluri de chei ale „Împărăţiei
Cererilor”.
………………....
Anca Ionescu-Târgovişte
9 iulie 2019
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.