562. Noile baliverne pucioşeşti, lansate pe internet, cheamă la statornicie pe cei amăgiţi
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
562. Noile baliverne
pucioşeşti, lansate pe internet, cheamă la statornicie pe cei amăgiţi
E binecunoscută adânca
stare de nemulţumire, de tulburare şi de dezamăgire care bântuie printre cei
care au ajuns sclavii plantaţiilor de suflete ale sectei „Noul Ierusalim”
la Pucioasa, stare care i-a adus pe unii adepţi la deznădejde şi la hotărârea
radicală de a dezerta pentru totdeauna, după ce se vor fi dezlegat din laţul în
care au fost agăţaţi. Pentru a stopa sau măcar a limita această hemoragie de
captivi care aleg, unul după altul, să fugă spre libertate, liderii „pucioşi”
lansează în serie mesaje sforăitoare, în care promisiunile languroase alternează
cu ameninţările fetide la adresa celor
care ar mai îndrăzni vreodată să năzuiască la eliberarea de sub jugul
pucios. Mâncarea fiind cam puţină, adesea raţionalizată, supuşii-sclavi sunt îndemnaţi
să se hrănească mai ales cu „Cuvântul” (primit de la liderii sectei,
acum şi pe post de bucătari care servesc iluzii prăjite); dar mai ales sunt
îndemnaţi spre statornicie în robia lor şi la efortul suprem de a închide ochii
la toate nedreptăţile pe care le suferă, zi de zi şi noapte de noapte, de la aşa-zişii
„păstori” care le numără paşii, le iscodesc gândurile şi le cântăresc suspinele:
« O,
câtă statornicie
le trebuie și acum celor ce și-au ales să
creadă și să poată pune peste ei cuvântul Meu de facere a omului și de
păstorire mereu apoi peste pașii lor mereu, mereu!»[1] (citat din
mesajul leliţei Mihaela din 11 septembrie 2018)
Mai mult, liderii „pucioşi” mai adaugă la cele
nouă fericiri promise de Domnul Hristos încă una (una creaţă – adică,
inventată de ei) : „fericirea de a nu se sminti” de toate minciunile,
nedreptăţile, răutăţile şi îngâmfările pe care le vor descoperi la cei doi
dictatori sectanţi, liderii care se pretind „păstori”, dar care în realitate
„taie şi spânzură” după bunul lor plac în chibuţurile pucioşeşti. Chipurile,
această „fericire” îi va ajuta, pe cei amăgiţi cu promisiunea că vor
gusta „raiul” pucios, ca să scape de gândurile negre care acum îi apasă şi
care-i îndeamnă să fugă cât mai repede şi cât mai departe, unde vor vedea cu
ochii, chiar de această „fericire” pucioşească:
« Fiilor,
fiilor, la fel și azi spun, că-i vreau fericiți pe cei ce au crezut și cred
venirii Mele cuvânt pe pământ și statul lor lângă Mine și lângă voi ca să le
fiu Păstor, dar și voi să le fiți, mereu, mereu să le fiți, de lângă Mine,
fiilor. E zi de sărbătoare și vin Păstor la voi, și la poporul cel credincios
ca și voi, și spun ca și atunci: Fericiți cei ce nu se smintesc întru voi, iar cei ce nu se smintesc rămân până la sfârșit, iar cei
care rămân sunt cei fericiți dintre cei care vin și nu rămân până la sfârșit cu
Mine și cu voi. »[2]
(citat din mesajul leliţei Mihaela din
11 septembrie 2018)
Oare
prilejurile de sminteală sunt doar fumuri în mintea acestor răzvrătiţi? Din
felul cum reacţionează, căutând să fugă în lume ca potârnichile, pare-se că acest „Cuvânt” propovăduit la Pucioasa nu este suficient de limpede şi lămuritor
pentru ei cum că ar fi „de la Dumnezeu” şi că „Îl reprezintă pe Dumnezeu”. Dacă ar fi convinşi că „este de la Dumnezeu”, ar fi pătrunşi de credinţă,
de ascultare, de respect şi de pace interioară şi n-ar mai căuta să scape ca
şoarecii din cursă.
Să
ne întoarcem în timp şi să vedem cum se descrie singur acest „Cuvânt”, ca să vedem dacă el este sublim
şi dumnezeiesc sau este tern şi omenesc sau – (să nu fie!) – este doar o înşiruire
de baliverne drăceşti. Este „Dumnezeul”
de la Pucioasa în stare ca, prin statura Sa
morală, să sădească în supuşii sectei de la Pucioasa admiraţia, respectul şi
dragostea care să-i facă pe aceştia recunoscători, împăcaţi cu starea lor,
supuşi şi statornici?
Aşadar, ce spune „Hristosul”
Pucioasei despre Sine Însuşi? Spune că, dintr-un motiv greu de înţeles
(suferinţă omenească, udată de lacrimi) a ajuns într-o stare precară a
raţiunii, adică ... nu se mai poate auto-controla la modul rezonabil:
« O, tată,
tată, sunt beat, tată! O, Maica Mea, sunt beat, M-am îmbătat, M-am îmbătat
ca omul care bea vin! N-am băut cu ceaşca, nici cu cana, nici cu găleata, nici
cu vadra, că aceste măsuri Îmi sunt prea mici, căci sunt fără măsură lacrimile
pe care le-am băut. »[3]
(citat din mesajul Verginicăi din 16
mai 1965)
Dar
ce mai spune „Hristosul” Pucioasei despre Sine Însuşi? Mai spune
că, dintr-un alt motiv greu de înţeles (foame omenească, dar nu foame de
mâncare, ci de articole de lege) a ajuns mai
rău decât lupul când îi este foame, adică ... iar nu se mai poate auto-controla:
« Fiilor, sunt mai rău decât lupul cand îi este foame. Mi-e foame, creştine, sunt plin de foame.
Dă-Mi să mănânc. Mi-e foame, poporul Meu. Creştine, dă-Mi să mănânc ce este
scris în legea Mea şi nu ce ai tu în legea ta! »[4]
(citat din mesajul Verginicăi din 14
ianuarie 1966)
Şi
ce mai spune „Hristosul” Pucioasei despre Sine Însuşi? Mai spune
că, dintr-un alt motiv (de data aceasta imposibil de înţeles: o frică omenească, bolnăvicioasă, dusă până la
paroxism, adică laşitate) obişnuieşte să se pitească după alţii, odată ajuns în
faţa inamicului. Departe deci de a fi Atotputernic, atunci când ajunge
să nu se mai poate piti ca de obicei, face din asta o adevărată tragedie. Presupunând
că „inamicul” este însuşi diavolul, imaginea aceasta de laşitate ordinară nu
poate creea în adepţii pucioşi decât un sentiment de dezamăgire şi de dezgust:
« …Fiilor, voi
veni iarăşi pe pământul acesta, dar nu-l veţi mai cunoaşte…Nu mai pot să mă pitesc
după nimeni, că se dă la o parte si Mă
lasă. E vreme de război, tată, fiţi atenţi în această armată să nu cădeţi în
mana călăilor. Pentru aceasta am venit Eu la voi, că nu ştiţi clipa cand va sta
inamicul înaintea voastră…»[5]
(citat din mesajul Verginicăi din 4
septembrie 1966)
Cât priveşte modul în care este perceput de
restul creştinilor (care Îl
caracterizează cu apelativul „escroc”,
ca de altfel şi pe „pucioşii” care Îl
slujesc în secta „Noul Ierusalim” de la Pucioasa) „Hristosul”
Pucioasei atribuie acest apelativ (la modul exclusiv) supuşilor Săi
„pucioşi”, mai precis felului superficial în care aceşti sectanţi se fac
ascultători şi împlinitori ai noilor precepte cuprinse în „Cuvântul” de
la Pucioasa:
« …Poporul Meu,
pentru tine sunt batjocorit şi sunt numit escroc. Aşa zic
unii credincioşi, că voi sunteţi escroci şi lucrarea Mea. Cine zice aşa? Toţi
care nu sunt în acest loc. Pentru tine poporul Meu care nu asculţi cuvântul Meu, Mi-au pus nume de escroc…»[6]
(citat din mesajul Verginicăi din 21 aprilie 1974)
Dar
ce mai spune „Hristosul” Pucioasei despre Sine Însuşi? Mai spune
că nu este nemuritor, căci se teme de ziua în care nu va mai trăi
ca să apuce să vadă că „poporul pucios” s-a transformat din rău în bun:
« Poporul Meu şi
bun şi rău, Mă uit din slăvile senine când îţi schimbi firea din creştin în păgân.
Mă uit la tine, şi de aceea îţi spun popor bun
si rău. Poporul Meu, când vine timpul să-ţi zic: poporul Meu bun? Oi mai trăi să zic că sunteţi numai buni? Oi mai fi lângă voi ca să văd pe Maria
şi Marta şi Lazăr, cel înviat din morţi? Oi mai trăi lângă voi? Ia spuneţi.
»[7]
(citat din mesajul Verginicăi din 29 aprilie 1974)
Dar ce mai spune „Hristosul”
Pucioasei despre Sine Însuşi? Mai spune că nu este iubit omeneşte pe pământ deoarece nu s-a întrupat
într-o domnişoară; ceea ce Îi creează totodată şi regretul neputinţei, că
nu va putea face dragoste liberă aşa cum ar face o domnişoară sau o femeie
naturală:
« Dacă aş fi o
domnişoară, toţi M-aţi iubi, căci işi lasă omul o casă de copii pentru o domnişoară
şi pentru o femeie naturală. Nu am venit nici domnişoară, nici femeie, ci v-am
spus cine sunt, şi nimeni nu face dragoste cu Mine. »[8]
(citat din mesajul Verginicăi din 19
octombrie 1975)
Dar ce
spune „Hristosul” Pucioasei că ar vrea să se întâmple cu desfrânaţii şi
cu beţivii? Iată ce spune. Cică vrea să se declanşeze un război total, cu
flinte, cu plumbi şi cu pulbere, în care
toţi aceşti nenorociţi de păcătoşi să fie împuşcaţi până la unul:
« …Fiilor,
primul război care se va face întâi, e împotriva curviei şi al doilea împotriva
beţiei". Pe unde se va afla curvă sau curvar se va împuşca. Şi pe unde
se va afla beţiv sau fabrică de alcool, se va împuşca.
» [9]
(citat din mesajul Verginicăi din 27
august 1973)
Dar ce zice pe acest subiect adevăratul
Hristos, Cel milostiv, care nu voieşte moartea păcătosului, ci să se îndrepteze,
să se întoarcă şi să fie viu? Iată ce zice:
« Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi
desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.
» [10]
Diferenţa de viziune care transpare din
vorbirea falsului „Dumnezeu” al sectanţilor de la Pucioasa şi cea din
vorbirea adevăratului Dumnezeu al creştinilor este indubitabilă.
Poate proorociile „Dumnezeului” de la Pucioasa
să stârnească în mintea şi inima celor
care îl urmăresc un sentiment de admiraţie şi de respect? E suficient să
citim câteva aserţiuni dintr-o asemenea „proorocie”, ca să înţelegem câtă
admiraţie şi cât respect merită:
« ...Fiule, uite în
noaptea aceasta ce i-a arătat Dumnezeu, că nici mintea nu-i mai este întreagă
să înţeleagă lucrurile sfinte, că nu e ajutată de acest popor. A văzut în casa aceasta
nouă că venea la ea armată, militari şi se rugau de ea, că ei parcă vedeau ce
este la ea şi se rugau. Unul ţinea una: „Mă, duceţi-vă voi acasă, că vă spun
eu ce aud, că poate se teme de voi“. Nu ştia cum s-o mai mângâie ca să
înţeleagă. Dar cum şedea ea cu faţa plecată, şi-a rupt hainele, le-a făcut zdrenţe,
că nu ştia ce să facă, să spună sau să nu spună. Şi cerea la Mine, rugătoare,
şi Mă întreba: „Ce voieşte ostaşul acela? Binele, sau răul meu?“. Şi înger a venit şi i-a spus: „Ceea ce e la tine şi ce trebuie,
Dumnezeu va împlini“. Şi îngerul a luat-o şi a ţinut-o pe braţul său şi a
adormit-o, şi era vânătă de frică. Şi venea armata din batalionul 22 şi a făcut
Dumnezeu lucrare grăită, şi veneau şi civili, îmbrăcaţi şi ei tot militari, dar
Dumnezeu îi cunoştea şi punea soldaţi şi îi întorcea înapoi, şi nu intra decât
armata. Şi erau cu grade mari, ofiţeri şi comandanţi, şi plângeau şi suspinau
şi aduceau mulţumire acelui soldat care a descoperit această lucrare a Mea. Şi o
mângâiau toţi şi nu ştiau cum să stea şi să mulţumească vasului Meu. Şi atât de
bine îi părea vasului Meu! Dar era mâhnită că nu ştia ce să răspundă. Şi a
venit îngerul din cer şi a luat-o pe braţele sale. Şi nu mult va dura şi se va
împlini, şi mulţi civili vor veni, dar Dumnezeu nu-i va primi.
»[11] (citat din mesajul Verginicăi din 27
septembrie 1973)
O
asemenea înlănţuire de fantasmagorii schizofrenice şi gogomănii sfertodocte nu
poate stârni nici solemnitate, nici respect, nici măcar curiozitate. Rămâne o
înşiruire de baliverne ieşită dintr-o minte rătăcită, răvăşită de delir
religios.
Poate, măcar, „pucioşii” să fie consecvenţi
cu propriile lor născociri? Iată un nou exemplu, care se alătură altora de
acelaşi fel, în care liderii „pucioşi” se contrazic pe sine copios. Deşi au
declarat „căsătoria” ca fiind o instituţie omenească (şi nu o Sfântă Taină, aşa
cum o declară Biserica Ortodoxă), tot ei pretind că tinerii peste 17 ani vor fi
căsătoriţi cu forţa:
« Fiule, tot
ce e necăsătorit, de la vârsta de şaisprezece ani, va fi obligat să se căsătorească, nu
de Mine, ci de împăratul drac. »[12]
(citat din mesajul Verginicăi din 27 septembrie 1973)
Au trecut de atunci 45 (!) de ani, iar
această „proorocie” a fost dată uitării. Nu numai că nimeni n-a fost forţat să
se căsătorească de atunci încoace, dar se apreciază că numărul căsătoriilor (şi
implicit, a naşterilor de prunci) a suferit o scădere, ceea ce a sporit neliniştea
pentru viitor şi în legătură cu scăderea accentuată a natalităţii generale,
respectiv a sporului demografic (care nu mai este de mult spor, ci declin).
………………....
Anca Ionescu-Târgovişte
12 septembrie 2018
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.