556. Noi bufonerii pucioşeşti născocite de liderii sectei „Noul Ierusalim”
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
556.
Noi bufonerii pucioşeşti născocite de liderii sectei „Noul Ierusalim”
Liderii sectei „Noul Ierusalim” se încurcă din nou
în propriile lor născociri. Una dintre născocirile clasice, mai vechi, era
aceea că „Dumnezeul” Pucioasei îi
apasă până la strivire pe "bieţii" „purtători ai Cuvântului”, Mihaela şi Nicuşor, încât aceştia sunt copleşiţi de responsabilitate, de greu şi de apăsare, încât abia Îl
mai pot duce şi aduce (pe „Cuvânt”).
Uneori se plâng că această osteneală este atât de mare şi de epuizantă, încât
îi sleieşte complet de puteri pe "bieţii" de ei şi îi aduce la starea de
neputinţă şi de deznădejde. Această stare se suprapune adesea şi peste
neîncetatele lor nemulţumiri care vin spre ei de la supuşii lor, căci nu-i găsesc
pe aceştia suficient de râvnitori, de devotaţi şi de iscusiţi, pe cât ar dori
cei doi stăpâni de suflete de la Pucioasa. Colac peste pupăză, nici supuşii nu
mai intră în trepidaţii văzând prin ce trec (sau pretind că trec) liderii lor,
căci s-au obişnuit de mult cu „figurile” invocate de cei doi bufoni. Când
nemulţumirea şi starea de lehamite a Mihaelei atinge paroxismul, îi dispare până
şi cheful de a mai fabrica noi „Cuvinte ale lui Dumnezeu”, aşa că pe perioade bune (de săptămâni, sau chiar luni
întregi) nu mai apare nici o predică nouă care să actualizeze „Cuvântul de la Pucioasa”. Dar după ce
Mihaelei îi trec ifosele, iar cheful de născociri teologice îi reapare cu forţe
proaspete, e rândul „Dumnezeului” de
la Pucioasa să Se scuze cu tristeţe
şi cu îndurerare că „a întârziat să le vorbească supuşilor pucioşi”, pe motiv
că a respectat neputinţele celor doi „fii plăpânzi” ( denumiţi şi „porţile de
venire a Cuvântului” care „Îi poartă venirea”):
« Mă apropii ca să intru cuvânt în cartea Mea cea de azi, și
trebuie să-Mi întăresc intrarea, că iată, găsesc la porți stare plăpândă,
tristețe, neputință. O, cum să fie altfel, când Eu, Domnul, sunt trist, sunt
îndurerat? Dau să rostesc cuvânt de pace peste pământ, că nu e pace pe nicăieri
pe pământ, iar cuvântul Meu a tăcut și n-a mai grăit de o vreme, că milă Îmi
este de neputința voastră, fiilor care-Mi purtați venirea, iar Eu sunt mare și sunt îndurerat, și mici sunteți voi pentru o sarcină așa mare, dar
puterea Mea v-a întărit mereu ca să-Mi pot săvârși venirea cea scrisă în
Scripturi să se împlinească, în vreme ce oamenii de pe pământ sunt tot mai
străini de voia Mea în ei și între ei. »
[1] (citat din
mesajul leliţei Mihaela din 7 iulie 2018)
Dar neputinţele celor doi „guguştiuci”,
de unde veneau oare? Citim mai sus: ele veneau de la „sarcina aşa de mare”
pusă în cârca lor aşa de plăpândă şi de mică, aşa încât această înlănţuire
cauzală nu putea avea, obiectiv vorbind, vreun alt deznodământ. Deci... de ce-ar
fi de mirare, dacă într-adevăr ar fi aşa? „Cum îţi aşterni, aşa dormi, zice
un proverb românesc”.
Totuşi, se pretinde că liderii sectei, cei
doi fii mici şi istoviţi şi întristaţi sub sarcina purtării „Cuvântului”
, n-ar fi fost ei chiar aşa de trişti,
dar ar fi avut nevoie totuşi şi de niscaiva bucurii ca să le treacă tristeţea. O contradicţie mică, dar
consistentă:
« [...] voi
aveți sarcini de purtat, măi fiilor. V-am sortit să-Mi purtați venirea și
cuvântul, pe Domnul, fiilor. Nu
sunteți triști sub sarcina aceasta, dar sunteți mici și
vă istovește, și
de aceea vă trebuie vouă bucurii. [...] de cei mici, de
ucenicii Mei cei de acum, mult osteniți
și ei sub sarcina Mea, sub crucea venirii Mele de azi sub care
trudesc și Îmi zidesc pentru vecii biserică frumos gătită în mijlocul unui neam
mincinos și viclean » [2] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
12 iulie 2018)
După o contradicţie mică urmează însă o
contradicţie mare cât casa. Dacă până acum „Cuvântul” era pentru cei doi
„fii purtători” o sarcină atât de mare încât îi cocoşa şi îi băga în tristeţe
adâncă, dintr-o dată el se face uşor ca fulgul şi dătător de vlagă şi de
bucurii pentru ei:
« O, se cunoaște că n-am mai grăit de mult ca
să Mă așez în carte cuvânt fiilor. Cuvântul Meu are putere când vine, când poate să se așeze,
și dau mereu să vă fac tari, să vă dau vlagă, să vă dau bucurii, fiilor, [...] » [3] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
7 iulie 2018)
Îndată vine însă o altă
contradicţie, mare cât muntele. Deşi tocmai au primit asigurări că vor căpăta
putere reparatorie suficientă de la „Cuvânt”,
ca să scape de orice lipsă, neputinţă şi întristare, cei doi corifei ai sectei
sunt avertizaţi să nu-şi facă totuşi iluzii prea mari, ci să se bazeze tot pe
forţele proprii, că e mai sănătos şi mai sigur aşa. Li se reaminteşte, aşadar (de
data asta cu sinceritate), că au primit din timp avertismentul că totuşi va
trebui să se descurce singuri aşa cum vor putea. Suplimentar, le va fi promis
şi un „sprijin de sus”, desigur, dar
se pare că acesta va fi mai mult
mobilizator şi simbolic, decât întăritor,
îndată ce expresia „v-am povăţuit
să vă întăriţi singuri” pare destul de clară pentru cine ştie să scrie şi
să citească româneşte:
« Voi însă sunteți lipsiți de mângâierea care
v-ar da putere pentru Dumnezeu și pentru oameni, și v-am povățuit să
vă întăriți singuri și să lucrați cum puteți tot ce mai
este de lucrat aici, în cetatea Mea cu voi, iar Eu să vă dau sprijin de sus,
fiilor. » [4] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
7 iulie 2018)
Rămâne de văzut care
promisiune-lozincă va avea prioritate: aceea că Liderii Pucioşi vor
primi ajutor şi întărire de sus în lucrările, apăsările şi întristările lor,
sau aceea că vor fi ajutaţi să-şi aducă aminte la timp că trebuie să se întărească
singuri şi să lucreze şi ei cum vor putea.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
18 iulie 2018
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.