558. Liderii “pucioşi” au pierdut orice speranţă că-l vor putea “recupera” vreodată pe arhiereul Irineu
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
558. Liderii “pucioşi” au pierdut orice
speranţă că-l vor putea
“recupera” vreodată pe arhiereul Irineu
Poziţia liderilor sectei “Noul
Ierusalim” de la Pucioasa (NIP) faţă de arhiereul Irineu a fost permanent
schimbătoare, “după cum bătea vântul”.
La început, ei erau curtenitori şi mieroşi
cu el, prezentându-i “fenomenul Pucioasa” în culorile cele mai vii şi atrăgătoare
ale “ortodoxiei neprihănite”, dar ascunzându-i cu abilitate orice amănunt care
i-ar fi putut stârni vreo bănuială că de
fapt aici este vorba de o mistificare. Pretinzând că Dumnezeu le vorbeşte
direct prin mesaje trimise din cer, ei afirmau totodată că voinţa lui
Dumnezeu este ca Irineu Pop (fost superior
al Aşezămintelor ortodoxe româneşti de la Ierusalim şi Iordan şi reprezentant al Bisericii Ortodoxe
Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului) să fie făcut “cap al Bisericii”, ca
din această poziţie să-i promoveze şi pe ei, cu acoperirea că va trebui să
lucreze cu autoritate şi fermitate la curăţirea imaginii Bisericii de pretinsa
ei colaborare subterană cu fostul regim comunist:
« Iată
stau cu tine de vorbă fiule slujitor şi vreau să te pun la înălţime cerească.
Voinţa Mea este să fii la înălţime şi pe pământ, să-Mi conduci biserica pe voia Mea. (…) Fiule slujitor care ai fost trimis la Ierusalimul patimilor Mele, de aceea ai mers
pe unde ai mers, ca să capeţi ce trebuie să ai şi să ştii, ca să te pun
conducător peste tot cultul bisericesc. » [1] (citat din
mesajul leliţei Mihaela din 10 octombrie 1990)
De fapt era vorba de un complot ascuns
împotriva patriarhului Teoctist, pus la cale de către liderii sectei şi atribuit
“Dumnezeului de la Noul
Ierusalim-Pucioasa”. Arhiereului Irineu i se flutura pe la ochi avertismentul
fin ca nu cumva să-L trădeze pe “Dumnezeul de la Noul Ierusalim” (dar şi răsplata fidelităţii asteptărilor
de la el, care va consta tocmai în înlocuirea lui Teoctist, prin
preluarea jeţului patriarhal):
« Fiule,
să nu Mă scoţi afară din inimioară, să nu te desparţi de lucrarea Mea, că vei
fi la înălţime cu ea, dar aşa cum ştie Dumnezeu să lucreze. Eu voiesc să iei locul patriarhului şi ce voiesc Eu, se va împlini…» [2] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
10 octombrie 1990)
“Proorocia” aceasta îndrăzneaţă până la
insolenţă nu s-a mai împlinit niciodată, pentru simplul motiv că era şi profund
mincinoasă. Patriarhul Teoctist a mai trăit vreo 17 ani buni după aceea, apoi a
murit de bătrâneţe înaintată şi de boală, fiind înlocuit însă de arhiereul Daniel, şi nu
de arhiereul Irineu, aşa cum îl amăgiseră pucioşii pe acesta.
Anul 1992 a fost însă anul de cotitură în
care, după o matură chibzuinţă, arhiereul Irineu a decis că nu mai poate
continua să susţină şi să fie alături de o comunitate de creştini care se
pretinde a fi ortodoxă, dar dă semne tot mai clare că nu este.
Evoluţia “fenomenului pucios”
de la pretinsa “mănăstire ortodoxă”
la acela de pretinsă “cetate sfântă”
este o dovadă grăitoare că arhiereul
Irineu a avut motive temeinice să se lepede de “pucioşi” in anul 1992. Dacă
starea de erezie latentă era atunci abia bănuită, fiind aproape imposibil de
dovedit pe vremea în care arhiereul Irineu încă mai credea in ortodoxia lor
bigotă, apoi după 15-20-25 ani ea s-a generalizat treptat, devenind deosebit de
făţişă, de insolentă şi de agresivă. Iată mai departe enumerate nu mai puţin de
11 “capete de acuzare” la adresa liderilor sectei “pucioşilor” (care nici măcar
nu sunt singurele), care pot defini statutul actual de biserică eretică pentru Biserica “Noul Ierusalim” (NIP):
- au consacrat “preoţi” şi
“diaconi” fără punerea mânilor episcopului, adică fără a avea hirotonie validă;
- au inventat coexistenţa
demnităţii de preot şi episcop, simultan la aceeaşi persoană;
- au instituit o preoţie “nouă”
sau “înnoită”, zisă “preoţie de Nou
Ierusalim”, sau “după rânduiala lui
Melchisedec”;
- au instituit o Biserică “nouă”,
cu circuit închis şi sever controlat, zisă “Biserica
Noul Ierusalim”; este definită ca o biserică privată, care o neagă pe cea obştească,
tradiţională;
- au promovat o “evanghelie”
nouă, necanonică, zisă şi “ Evanghelia după sfânta Virginia”;
- au ieşit definitiv şi irevocabil
de sub ascultarea episcopului locului;
- au înfiinţat o mănăstire
mixtă, dar fără stareţ (sau stareţă), fără vieţuitori tunşi în monahism, fără veşmintele
monahale consacrate;
- au impus adepţilor lor
inovaţia “spovedaniei colective” în locul celei auriculare;
- au inventat trepte
ierarhice noi: profeţi, predicatori, păstori, călăuze, trâmbiţe apocaliptice, “porţi ale Cuvântului lui Dumnezeu”, etc., dintre care o parte au fost
abandonate odată cu trecerea timpului;
- au făcut consacrări de “sfinţi” noi, fără ştiinţa şi implicarea Bisericii cu
autoritatea ei canonică;
- au inventat reguli, rânduieli
şi interdicţii de tot felul, nerecunoscute şi nevalidate de Biserică.
Pe vremea în care episcopul
Irineu făcea declaraţii publice favorabile evlaviei afişate de către pucioşi
(vezi articolul său intitulat “Fenomenul de la Pucioasa nu este o erezie”), el
nu avea cunoştintă de faptul că unele dintre aceste abateri existau acolo deja în
germene. Mai mult decât atât, multe alte “mesaje” şi isprăvi mai grave şi mai
scandaloase ale membrilor sectei erau ţinute ascunse în mod intenţionat faţă de
episcopul Irineu, ca acesta “să nu se smintească” înainte de a apuca sa le dea
lor arhiereasca binecuvântare pentru planurile lor de a construi o biserică
“ultra-ortodoxă”. În istoria sectei au mai existat însă şi astfel de abateri,
cum ar fi:
- existenţa unei pleiade de
“prooroci” ambulanţi care vorbeau tot ce le trecea prin minte şi pe unde apucau
(“proorociile” lor au ramas însă cvasi-necunoscute, nefiind publicată niciuna
(deşi se spune că liderii “pucioşi” au o arhivă secretă, foarte bogată, plină
cu astfel de elucubraţii). Există chiar în “Cuvântul”
oficial al “pucioşilor” o consemnare care relatează că au fost odată cinci “prooroci”, veniţi la
o nuntă ca “să o binecuvinteze” )
- existenţa unor situaţii de femei care au săvârşit liturghii, prin
case particulare ale “pucioşilor”, ca şi când ar fi avut demnitatea de preoţi;
- existenţa mai multor caiete
de “proorocii” ale Verginicăi care au
fost ascunse deliberat de către liderii sectei, deoarece ele conţineau nişte
mesaje ale “trambiţei” atât de haotice şi incongruente, încât dezvăluirea lor publică
ar zdruncina definitiv credinţa că cine le-a rostit era întreg la minte.
Pus în faţa unei încercări
cruciale, episcopul Irineu s-a dovedit a fi un om extrem de responsabil. Iniţial,
hotărârea lui era de a-i susţine şi promova pe “pucioşi” în faţa mai-marilor Bisericii
ca pe o comunitate creştină autentică, plină de evlavie sfăntă, deoarece el aşa îi percepuse atunci. Convingerea sa părea a fi nestrămutată, deoarece se baza pe
anumite argumente pe care le considera atunci deosebit de solide. De aceea era
gata ca în cazul în care s-ar dovedi că ar fi greşit să accepte orice sancţiune
din partea Bisericii, convins fiind însă în acelaşi timp că totul este în regulă
şi că nimic nu-l va putea face să retracteze. Cu toate acestea, faptul că la
foarte scurt timp el s-a lepădat de toată mascarada de la Pucioasa într-un chip
magistral, dovedeşte că toate contraargumentele care i s-au adus în Sinodul din
1992 de către confraţii săi episcopi au fost mai solide şi mai fundamentate decat
părerile personale. Dacă n-ar fi fost aşa, Irineu ar fi fost în stare să
suporte orice, chiar şi excomunicarea, aşa cum de altfel a şi declarat mai înainte.
Este deci deplasată şi mincinoasă explicaţia lansată ulterior de liderii
“pucioşi”, cum că asupra lui Irineu s-ar
fi făcut presiuni infernale în Sinod, “cu pistolul la tâmplă”, pentru ca să
cedeze. Dacă ar fi fost convins că, rămânând consecvent, doar aşa Îl serveşte
pe Dumnezeu, Irineu s-ar fi lăsat mai degrabă terfelit, degradat sau chiar omorât,
decât să-L trădeze pe Domnul.
Sinodul B.O.R. a avut asupra
lui Irineu puterea de convingere a Duhului Sfânt, sub oblăduirea nevăzută sub
care şi lucra, de altfel. Duhul Sfânt a fost mai convingător decât duhul
omului. Irineu a fost nevoit să se încline în faţa puterii de convingere a lui
Dumnezeu şi să accepte că ar fi la un pas de o mare greşeală, dacă ar continua
să-i susţină pe “pucioşi” ca fiind “autentic ortodocşi”. A avut înţelepciunea şi
puterea interioară de a alege între umilinţa renegării propriilor convingeri anterioare (insuficient
fundamentate de altfel şi, mai ales, viciate de dezinformări viclene) şi
mândria susţinerii unei cauze fără acoperire. A ales, cuminte, normalitatea.
Apoi a dat declaraţii publice repetate, în scris, întărind faptul că se
desolidarizează de “fenomenul de la Pucioasa”. S-a prezentat în persoană,
însoţit de episcopul Vasile al Târgoviştei, în faţa porţilor aşa-zisei
“mănăstiri” pucioase de la Glodeni-Vale, în faţa cărora a citit încă o dată
declaraţia sa de desolidarizare, pentru le arăta cu sinceritate şi “pucioşilor”
ce poziţie are el acum. Irineu s-a retras apoi la Cluj, unde a păstorit cu
răbdare şi cu roade frumoase, în spiritul ortodoxiei autentice, dovedind o
fidelitate ireproşabilă faţă de Biserică. A rupt de atunci orice legături, de
orice fel, cu liderii “mişcării” de la Pucioasa şi cu adepţii ei, cu riscul de
a fi perceput ca autorul unui act de “trădare” faţă de cei pe care deunăzi îi
ridica în slăvi ca pe nişte “îngeri în trup”.
Ei
bine, această “trădare”, de care a tot fost acuzat Irineu de către unii observatori
neutri, îi incomoda foarte tare tocmai pe liderii “pucioşi”. Ei ar fi vrut ca
episodul “trădării” să fie acoperit repede de uitare, iar lui Irineu să i se şteargă
percepţia de “trădător”, ci să fie văzut mai degrabă ca un biet om învins de
slăbiciune şi de mecanismul birocratic al unui “sistem” ocult care conspiră şi aranjează
mersul lucrurilor în Biserica oficială. Adică, să ne înţelegem: chipurile, nu Irineu ar fi de vină pentru tot ce
s-a întâmplat, ci “sistemul ticăloşit” din sânul conducerii supreme a Bisericii
este de vină. Irineu nu trebuia să mai apară aşadar ca un “trădător al sectei”,
care s-a dezis singur de Noul Ierusalim
de la Pucioasa, cu deplina convingere a conştiinţei de sine, ci ca un biet
învins al episcopilor adunaţi în conclavul pe care “pucioşii” îl denumesc maliţios,
de atunci încoace, “Sinodul Tâlhăresc
din 1992”.
Dar tocmai această poziţie
intransigentă a Bisericii, care a avut curajul de a clasa încă din anul 1992 “fenomenul de la Pucioasa” ca fiind “străin de
Ortodoxie” (deci, eretic), a fost şi
punctul de cotitură în atitudinea sectei faţă de Biserică. Anul următor, 1993,
este anul în care secta îşi dă arama pe faţă, procedând apoi la o diabolizare
publică a ierarhiei Bisericii. De acum
lucrurile scapă de sub control şi liderii sectei nu mai au motive să se mai
ascundă sau să “umble cu mănuşi”: ei ripostează cu tot mai mult tupeu, apelând
la noi şi noi invenţii doctrinare, menite să-i confere sectei o personalitate şi
o individualizare aparte. Din acest moment, secta de la Pucioasa glisează rapid
către o ruptură vizibilă şi iremediabilă faţă de Biserica-mamă, ruptură care
s-a devoalat odată cu proclamarea existenţei unei biserici pucioşeşti distincte
(“Biserica Noului Ierusalim”) precum şi în mai multe poziţii belicoase postate prin
următoarele mesaje pucioşeşti.
Până la urmă, “Fenomenul de
la Pucioasa” s-a definit singur ca sectar, scăpându-i de incertitudini pe cei
aflaţi încă în febra iscodirilor, cei care căutau argumente ca să ştie cât este
ortodoxie şi cât nu este la Pucioasa. Auto-proclamarea aşa numitei “Biserici a
Noului Ierusalim”, precum şi “alegerea” ridicolă (doar “pe hârtie” – unilaterală
şi fără consimţământul persoanei respective) a unui alt patriarh decît cel
autentic, oficial şi canonic, cel al B.O.R., au pecetluit auto-definirea
cracterului sectar al “Fenomenului de la Pucioasa”.
Astăzi, chiar dacă ar mai
vrea, episcopul Irineu n-ar mai putea susţine acelaşi lucru, pe care îl spunea în
acel articol, că “Fenomenul de la
Pucioasa nu este o erezie”. În primul rând că acum la Pucioasa sunt deja mai
multe erezii, care se concurează cu succes, şi nu doar una – căci liderii
“pucioşi” au dovedit o inconsecvenţă crasă şi au schimbat în mai multe rânduri
propriile lor principii şi reguli doctrinare; şi în al doilea rând, deoarece
i-ar sta împotrivă şi l-ar convinge chiar aceste inovaţii, dezvăluite astăzi pe
larg în mass-media, dar care îi erau lui
necunoscute atunci (căci unele erau bine dosite de liderii sectei, iar cele mai
multe nu se născociseră încă) şi care păreau de neconceput.
Ani de zile după aceea, “liderii
pucioşi” au tot sperat că, printr-o minune, episcopul Irineu se va întoarce la
ei şi va accepta titlul de patriarh de
carton pe care ei i l-au pregătit. De aceea, ei l-au curtat sistematic în
“Cuvânt” pe episcopul Irineu, sperând că, odată şi odată, el “îşi va rupe
lanţurile cu care l-au legat colegii lui, arhiereii din B.O.R.” şi că “se va
ridica ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, spre o nouă mărturisire, mai
viguroasă decât cea dintâi”. În unele mesaje ticluite de secta “Noul
Ierusalim”, liderii “pucioşi” încearcă să construiască o teză mincinoasă
şi răsuflată: aceea că arhiereul Irineu de la Cluj “ar dori nespus să li se alăture”, dar “este ţinut legat cu lanţuri” nevăzute de către ceilalţi arhierei,
“cerberii” Bisericii Ortodoxe Române. Ba mai mult, ei chiar au dat un iz de
“proorocie” faptului că se lucrează din toate puterile pământeşti şi cereşti la
“ridicarea din nelucrare” a
arhiereului Irineu, adică la întoarcerea lui la slujba de păstorire a “oiţelor”
Noului Ierusalim:
« O, Mi-e tare, tare dor de arhiereul Meu cel
de azi! L-aş vrea să-Mi pască oiţele şi să
le păşuneze de-a dreapta Mea. Îmi voi pune poporul la veghe sfântă pentru
învierea lui, pentru ridicarea lui din nelucrare, căci stă închis cu paşii lui cei pentru slava Mea de azi şi nu are cine
să-i rupă piedica şi să meargă el apoi pentru viaţa oilor Mele cele atât de
puţine, căci puţine oi sunt şi nu au păstor ca să le păstorească şi să le
înmulţească şi să le poarte spre izvor ca să ia din el viaţa lor. » [3] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
13 decembrie 2009)
Abia cu trecerea anilor s-au
convins şi “pucioşii” că realitatea crudă le-a îngropat orice nădejde:
arhiereul Irineu şi-a păstrat o poziţie nestrămutată, ca atare întoarcerea lui
la ei este lipsită de orice speranţă. Cu mare greu şi cu obidă au găsit cu cale
că a venit ceasul ca să recunoască public realitatea, deşi aceasta nu le
convine deloc: arhiereul Irineu s-a dovedit mai tenace decât ei, rămânând
irecuperabil pentru “pucioşi”. Dacă până acum liderii sectei îl periau pe toate
feţele pe Irineu cu cuvinte meşteşugite şi linguşitoare, iată că a venit vremea
acum să întoarcă foaia: Irineu este făcut, prin lepădarea sa de Satana, responsabil şi de toate celelalte dezertări
care au avut loc în ultimii 27 de ani (în mod incorect, desigur! – ca şi când
exemplul lui era obligatoriu de urmat pentru ceilalţi care au dezertat din “raiul
pucios”):
« [...] o, și așa am pierdut Eu
pe martorii Mei cei de acum douăzeci și șapte de ani, pe a căror credință s-a sprijinit Dumnezeu atunci și a
așezat începutul Noului Ierusalim și pecetluirea grădiniței cuvântului, locul
cel pentru cer, [...], măi, fiilor. Am avut o bucurie mare acum douăzeci și șapte
de ani. [...] iar în mijlocul lui am avut
atunci în taină mare un arhiereu al vremii și l-am luat la sân și i-am dat din
cer și l-am împodobit de sus și l-am avut martor și cuvânt sfințitor de
pecetluire a începutului cel nou în grădinița Mea cea aleasă Mie, și apoi
martor al zidirii și al sfințirii locului și pietricelei albe, ridicată la
vedere în grădină, simbol al bisericii de nou Ierusalim pe vatra neamului
român. O, s-au ridicat apoi arhiereii cei necredincioși și l-au slăbit apoi de
tot, iar
el a fost primul care s-a clătinat din statornicie și M-a părăsit, după ce îl ridicasem la rang de slujitor mare și Mie de
folos în vremea aceea, și iată, îi amintesc lui acum și-i spun să nu se mire cu
nici un chip, o, să nu se întrebe și să nu se mire de clătinarea multora apoi
dintre martorii Mei de atunci ai zidirii noului început, de vreme ce el a fost cel dintâi care a lepădat taina Mea, purtată de el atâta vreme [...] O, merge lucrarea Mea, merge înainte, că ea este din cer,
dar n-au
mai rămas credincioși ei cei de atunci ai legământului Meu cu ei. » [4] (citat din mesajul leliţei Mihaela din 22 iulie 2018)
Aşadar…
lucrurile cică merg înainte. Dar cum rămâne cu “proorociile” care îi ridicau în
slăvi:
- şi pe “martorul” Irineu, “patriarhul” închipuit al
pucioşilor,
- şi pe “cei 14
aleşi” care formau “poporul cel nou” (şi care s-au risipit în cele patru zări),
- şi pe “mânăstirea”
mixtă (despre care nu se mai suflă o vorbă, de când a fost înlocuit numele ei
cu acela de “cetate sfântă”),
- şi pe “troiţa
sfântă de arghierei”, cei trei “preoţi unşi” ai Noului Ierusalim
cu "preoţia lui Melchisedec" ("preoţie" şi “ungere” care n-au ajutat la nimic, îndată
ce “preoţii” s-au certat între ei şi s-au bătut ca chiorii, iar “troiţa” s-a făcut
ţăndări)?
Şi unde este
sfinţenia, dacă la baza acestei construcţii haotice de la Pucioasa stau doar “proorocii”
mincinoase? Unde sunt trâmbiţele, unde sunt străjerii, unde sunt predicatorii,
unde sunt păstorii, cei care dădeau definiţie şi culoare locală sectei?
Toate s-au risipit,
toate sunt amintire, cenuşă şi vânare de vânt, după cum se vor mai risipi şi
toate bazaconiile şi toţi epigonii care le-au luat locul şi care azi se împăunează
cu moştenirea înaintaşilor lor.
………………....
Anca Ionescu-Târgovişte
25 iulie 2018
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.