553. Liderii sectei „Noul Ierusalim de la Pucioasa” insistă cu propovăduirea poruncii necreştineşti a „neiubirii aproapelui”
553. Liderii sectei „Noul Ierusalim de la
Pucioasa” insistă cu propovăduirea poruncii necreştineşti a „neiubirii
aproapelui”
După ce, prin predicile lor, şi-au convins supuşii că a venit vremea
desfiinţării celei de-a doua porunci creştineşti („să-l
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”) liderii sectei „Noul
Ierusalim de la Pucioasa” au considerat că „indiferenţa faţă de
aproapele” ar fi ceva prea puţin, ceva ce seamănă mai degrabă cu nelucrarea
sau cu lenevia cugetului. De aceea, ei au inventat o poruncă nouă prin care le
propun acum supuşilor lor să aibă o atitudine proactivă: să treacă de la
indiferenţa neutră la „neiubirea aproapelui” şi chiar la „ura
acestuia”. Concomitent, ei au trecut la punerea în practică a acestei
porunci şi la elaborarea unor argumentaţii fanteziste, menite să o susţină din
punct de vedere doctrinar.
În acest scop, liderii sectei au găsit pentru invenţia lor şi o acoperire,
o „motivaţie” susţinută puternic cu citate din Sfânta Scriptură, cărora
au avut grijă să le răstălmăcească sensul ca să pară că însăşi Biblia le dă
dreptate. Argumentaţia lor a fost simplă şi simplistă, dar întru totul falsă,
şi poate fi descrisă cam aşa: „Dacă lui Dumnezeu trebuie să-i oferi toată
dragostea ta, atunci pentru cel de lângă tine ce mai rămâne, ca să-i mai dai şi
lui? Nimic. Nu mai rămâne nimic, dar nimic, şi pentru aproapele tău, aşa încât,
dacă citeşti cu atenţie, poţi observa că din cele două porunci creştineşti ale
iubirii rămâne valabilă doar prima. Căci prima poruncă a înghiţit-o pe a doua.”
În consecinţă, în opinia liderilor „pucioşi”, toţi aceia care se vor
dovedi incapabili de a-şi canaliza sentimentele de iubire exclusiv către „Dumnezeul
Noului Ierusalim”, în Împărăţia Sa de pe pământul Pucioasei (dăruindu-şi
Lui iubirea toată şi ignorând complet iubirea de aproapele), nu
se vor putea califica pentru vrednicia de a sta alături de Acest „Dumnezeu”
şi în promisa Împărăţie a Lui cea din ceruri:
« O, dacă pe pământ n-ai dat să fii și să rămâi
lângă Mine ca un vrednic de Mine prin iubirea ta cea cu credincioșie, crezi tu
că în cer vei fi vrednic să fii lângă Mine și cu Mine dacă iubirea ta n-a fost toată pentru Mine pe pământ? » [1] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
22 aprilie 2018)
Confruntaţi în ultima vreme cu tot mai multe evadări spectaculoase ale unor
supuşi care au mai găsit refugiu pe la rude sau pe la prieteni, liderii
sectei declară că vor pune un zid de neiubire şi chiar de ură între adepţii lor
(închinoviaţi în lagărele de „muncă şi rugăciune” de la Pucioasa şi Târgovişte)
şi părinţii, rudele sau prietenii pe care i-au părăsit. „Delictul” şi totodată
teama de a fi găsit „nevrednic pentru Domnul Pucioasei” ar urma să le
paralizeze acestora orice tentativă de a mai a fugi la rudele lor, sau chiar de
a mai comunica în vreun fel cu ele:
« O, creștine, [...] O, stați lângă Domnul, numai lângă El, voi, cei ce sunteți
crescuți cu slava cuvântului Său, căci cel ce
mai are ce iubi după ce se dă Lui, o,
acela își pierde vrednicia de a sta lângă El până la sfârșit, căci El a spus: «Cel ce nu urăște totul, chiar tată și mamă, frați și surori, soție și copii, rude
și prieteni, averi și ranguri, nu este vrednic de Mine». [...] Iată, nu este vrednic de
Domnul cel ce mai are ce iubi. [...]
Am spus că nu este vrednic de Mine cel ce mai are încă să-și împartă iubirea, după ce vine și bate ca să intre și să meargă după Mine.
» [2] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
22 aprilie 2018)
În realitate, legăturile dintre pucioşii de rând şi familiile lor fuseseră
rupte de mult şi definitiv, aşa că zidul de ură proiectat de liderii
"pucioşi" urmează a fi înălţat chiar între adepţii pucioşi, atâţia
câţi au mai rămas în chibuţurile de la Pucioasa şi de la Târgovişte. Ei nu mai
trebuie să se iubească între ei, nici măcar să discute sau să se plimbe doi
câte doi, ci să se urască unii pe alţii "în numele şi în beneficiul Domnului
lor"; sau, măcar să se suspecteze şi să se pârască stăpânilor lor pentru
tot soiul de "neîmpliniri" închipuite sau exagerate. Această
stratagemă a fost ticluită de liderii "pucioşi" cu scopul de a
preveni şi alte "iubiri interzise" între adepţii lor, după ce, în
ultima vreme, mai mulţi tineri şi tinere au preferat să se însoţească unii cu
alţii şi să părăsească "raiul" de la Pucioasa, cu gândul de a-şi
întemeia familii normale, după tradiţia strămoşească.
Interesantă argumentaţia găsită de liderii „pucioşi”, care susţin cu citate
că au găsit ei în Sfânta Scriptură o acoperire perfectă pentru inovaţiile lor.
Oare aşa să fie?
Sunt cunoscute limitele traducerilor făcute Sfintei Scripturi (datorită în
parte şi limbajului sărăcăcios folosit în textele originale) care nu o dată
creează confuzii. Să ne amintim doar de expresia „fraţii Domnului”[3]
care ar trebui înţeleasă de fapt „verii Domnului”, sau expresia „nu
vă îngrijiţi”[4]
care ar trebui înţeleasă „nu vă îngrijoraţi”). Este de presupus că
exprimarea „cel ce nu urăşte totul...” (de care se agaţă şi „pucioşii”,
pentru a-i exploata înţelesul) nu este nici pe departe cea mai fericită, îndată
ce Dumnezeu nu Se poate contrazice pe Sine, propovăduind deopotrivă iubirea şi
ura ( şi încă, în mod deplin pentru amândouă, ceea ce este imposibil, căci una
o exclude pe cealaltă). Dumnezul iubirii nu poate fi şi Dumnezeul urii (deşi „Dumnezeul”
Pucioasei pretinde că El poate fi). Este aceeaşi confuzie pe care unii o
fac, interpretând greşit Atotputernicia lui Dumnezeu, atunci când spun că
uneori Dumnezeu aduce moartea unora, ca pe o pedeapsă binemeritată. Dumnezeu nu
Îşi manifestă Atotputernicia nici prin semănarea urii, nici prin semănarea
morţii, ci doar prin îngăduirea lor, atunci când ele sunt aduse omului de către
diavol, căci numai diavolul seamănă ura şi moartea printre oameni. Tot Sfânta
Scriptură ne spune, şi încă în mai multe rânduri, că ura este inacceptabilă:
„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de
oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică,
dăinuitoare în El.”[5]
Or, „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie
viu.”[6]
Deci El nu poate propovădui ura, îndată ce ura aduce cu sine moartea.
Atunci, care este înţelesul adevărat al textului scripturistic care
vorbeşte despre „ură” (şi la care fac „pucioşii” trimitere, ca la un temei
inflexibil şi avantajos pentru ei)? Despre ce „ură” poate fi vorba?
În primul rând, contextul arată că este vorba de o chemare specială şi
particulară, adresată celor care urmau să devină ucenicii lui Iisus şi
consemnată aşa de către sfântul evanghelist Luca:
„Dacă vine cineva la
Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi
şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu
poate să fie ucenicul Meu.[7]
Apoi, aici este vorba tot de o slăbiciune a traducerii. Cuvântul
„ură” din textul original este un ebraism care îmbracă mai multe
nuanţe, dar care este preluat la modul grosier în limba greacă
veche şi, prin ea, de limbile moderne. Sensul lui real nu impunea ca viitorii
ucenici să fie în stare de a urî în înţelesul propriu al
cuvântului (căci Iisus nu a îndemnat niciodată la ură), ci sugerează o condiţie
aparte, necesară ucenicilor, cărora li se cerea să aibă capacitatea de a se
despărţi imediat şi total de cei apropiaţi şi dragi spre a putea deveni adepţi
apropiaţi ai Domnului şi disponibili fără rezerve la toate încercările şi
privaţiunile care vor urma. Dovadă stă faptul că acelaşi îndemn, adresat
ucenicilor, apare cu totul altfel formulat în evanghelia sfântului Matei:
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine
nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine
nu este vrednic de Mine.”[8]
Aşadar, spre deosebire de sfântul Luca, sfântul Matei (care şi-a scris
Evanghelia sa mai întâi în limba aramaică şi apoi în limba greacă) a fost
perfect conştient de riscul folosirii neşlefuite a acestui cuvânt care trimite
la „ură” şi atunci a formulat aceeaşi chemare altfel, în termeni
prioritari şi în mod repetat, ca să capete putere de convingere: " Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine
[...] pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine [...]" . În
acest fel, expresia „...mai mult decât...” nu mai este exclusivistă
(sunt compatibile aşadar ambele iubiri, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru
rude, deşi prima rămâne întotdeauna prioritară) iar despre ură nici nu
mai poate fi vorba.
Or, tocmai aici au insistat liderii setei: pe ură, motivând ca ea
vine de la „Dumnezeul” lor şi că Acela le-o cere acum
„pucioşilor” ca să o aplice imperios, sistematic şi necondiţionat, ca ei să-şi
poată păstra toată iubirea neştirbită, întreagă doar pentru El.
Supuşii „pucioşi” s-au pomenit peste noapte ţintele vii ale unor rele
tratamente venite de la stăpânii lor, deghizate sub numele generic de „dojană
arhierească”, în numele noii porunci pucioşeşti a „neiubirii aproapelui”.
Priviri îngheţate, vorbe biciuitoare, porunci împovărătoare, nemulţumiri
manifeste, reproşuri cu bruftuluieli, acuze nefondate şi mai ales judecăţi
aspre şi nedrepte, bazate pe acuzaţii fanteziste prin care li se puneau în
cârcă fapte închipuite (menite, chipurile, să verifice umilinţa şi supunerea
necondiţionată a celui acuzat) toate acestea veneau de acum potop pe capul lor
de la stăpânii „pucioşi”, hotărâţi ca ei să fie primii care să aplice, în
ţarcul lor, noua lege a neiubirii. Iubirea proverbială şi căldura mămicăi
Verginica şi lelicăi Maria, despre care povesteau cu duioşie
bătrânii „pucioşi”, a rămas doar o dulce amintire de poveste.
Desigur că au apărut şi reacţii îndreptăţite de nemulţumire şi de reproşuri
la adresa nedreptăţilor şi abuzurilor care veneau acum dinspre stăpânii
„pucioşi” înspre sclavii lor, iar unii supuşi, mai îndrăzneţi, chiar şi-au
prelungit revolta cu scandaluri şi cu câte o dezertare răsunătoare. Tărăboiul
fiind deja prea mare şi repetat de prea multe ori, liderii „pucioşi” au găsit
cu cale să se disculpe, mistificând adevărul. Astfel, ei îşi redefinesc
propriile asprimi, nemulţumiri, acuze nedrepte şi „judecăţi” părtinitoare, pe
care le descriu acum ca simple „dojeniri părinteşti pentru purtarea vinovată”
a supuşilor, (care meritau de fapt mult mai mult decât dojana, meritau „mulțime de răsplată pentru greșeli” şi „mulțime de bătaie”). Acestor „dojeni arhiereşti”,
tot ei le atribuie o listă întreagă de urmări benefice (păreri de rău,
căinţă, pocăinţă, lămuriri, curăţirea de vină şi... mai ales, ispăşirea
vinei, desigur, care este cea mai importantă realizare a acestor „dojeni”
prezentate ca „acte de dreptate”):
« O, Mă îndur de cine voiesc, și tot așa și voi
voiți și vă îndurați de cei greșiți când ei își strâng greșeli, și când voi îi dojeniți pentru purtarea lor vinovată, ca să le fie ea îndreptată în bine, fiilor, o, și de câte
ori ați risipit voi prin dojana aceasta mulțime
de răsplată pentru greșeli, mulțime de bătaie, o, fiilor. La mulți le pare rău, și se căiesc pentru cele rele ale lor,
iar pocăința și lămurirea îi curăță pe ei mai înainte de cele ce-și lucrează ei
ca vină, și apoi ca ispășire a vinei.» [9] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
22 aprilie 2018)
Cei ce au fost salvaţi de la „mulţimea de bătaie”
tocmai prin această "dojană binefăcătoare" (care a reprimat pofta de
bătaie a stăpânilor lor) trebuie însă să nu uite că dorinţa lor de dreptate şi
de adevăr venea „din mintea lor cea bolnavă” şi din „mărirea de sine” care
„îi împiedica de la smerenie”, iar la Pucioasa nu se îngăduie aşa ceva. La
Pucioasa eşti smerit dacă şi numai dacă primeşti orice acuzaţie nedreaptă şi
mincinoasă ca pe un balsam binefăcător care te unge pe suflet. Iar greşelile să
nu care cumva să cauţi să ţi le micşorezi, ci eventual să ţi le sporeşti şi să
le pui în cârcă, să-ţi asumi şi ce n-ai făcut, şi ce n-ai gândit măcar, căci
acesta este „duhul pocăinţei şi al supunerii sfinte”:
« [...] că iată, omul caută să aibă el dreptate, și
aceasta din pricina măririi de sine, fiilor, și mult s-a înrădăcinat în om mintea cea bolnavă, care
nu-i dă smerenie și îndreptare celui greșit și pedepsit apoi pentru greșeli. De
aceea îndemnați spre pocăință mereu, mereu pe toți, mereu, fiilor, iar cei ce vor să-și micșoreze numărul greșalelor, o, aceia să nu uite să rămână în duhul pocăinței și al
supunerii sfinte [...] » [10] (citat din mesajul leliţei Mihaela din
22 aprilie 2018)
Sfânta Scriptură sancţionează a priori asemenea derapaje de bigotism
bolnav care face din ţânţar, armăsar şi din rahat, bici. Ea arată limpede
că iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele nu sunt şi
nu pot fi vreodată incompatibile, aşa cum pretind „pucioşii”, îndată ce una se
verifică şi se motivează prin cealaltă:
„Dacă zice cineva:
iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a
văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.”[11]
Noi am spus de mult că liderii sectei „Noul Ierusalim” sunt nişte mincinoşi
ordinari, dar iată, acum avem şi dovada, negru pe alb. Căci ei mărturisesc cu
gura lor că-L iubesc ca pe nimeni altul pe „Dumnezeul”
lor pe care nu L-au văzut, şi că nu
mai au ce iubi după ce s-au dat Lui, şi tocmai de aceea au ajuns să urască totul, inclusiv pe fratele lor pe care
l-au văzut.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
30 aprilie 2018
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.