527. Liderii “pucioşi” îşi auto-demască tactica folosită pentru înrobirea supuşilor lor

Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.

527. Liderii “pucioşi” îşi auto-demască tactica folosită pentru înrobirea supuşilor lor

 

Îndesirea din ultima vreme a cazurilor de evadare din lagărul de exterminare spirituală de la Pucioasa denotă faptul că acolo nu curge lapte şi miere, aşa cum se laudă liderii sectei “Noul Ierusalim” în predicile lor mieroase. Mai interesante sunt însă cazurile în care unii dintre cei care au evadat se întorc după o vreme la stăpânii lor, cu “coada între picioare” şi “punându-şi cenuşă în cap”, promiţându-le solemn că aventura evadării nu o să se mai repete. Pentru unii mai labili - cum ar fi Ady - încercarea de evadare a avut loc de mai multe ori, dar ei s-au întors de fiecare dată la jug, căci jugul pucios era însoţit şi de un blid de linte. În toate aceste cazuri, explicaţia întoarcerii este aceeaşi: ei nu s-au mai putut integra în societatea pe care o părăsiseră cu ani în urmă. Deoarece toţi care “au părăsit lumea” pentru a se ataşa la una dintre comunităţile sectare pucioşeşti de la Pucioasa sau de la Târgovişte nu mai lăsaseră în urmă nicio punte de întoarcere, n-au mai rămas cu nimic şi cu nimeni, căci şi puţinul care l-au avut l-au adus ca danie pentru sectă. Condiţiile impuse de către liderii sectei oricărui simpatizant care visa să devină un “pucios de nădejde”   erau: renunţarea la serviciu, renunţarea la şcoală sau la orice formă de studiu (asta, pentru copii şi tineri), renunţarea la averea personală, renunţarea la orice fel de contact cu rudele “rămase în lume”. Este evident că, în asemenea condiţii, după ce slugăreau cinci, zece sau mai mulţi ani în hambarele pucioşeşti, cei cărora li se făcea dorul de ducă nu mai aveau unde să se întoarcă şi cum să o ia de la capăt: pentru ei, oricare dintre punţile cu lumea normală la cap erau de mult retezate. Ei nu mai aveau nimic al lor și pe nimeni al lor, la care să se poată întoarce, după cum mărturisesc chiar liderii sectei, vorbind din dreptul “Dumnezeului de la Pucioasa”:

« O, și de ce n-ar putea să-Mi urmeze cel ce nu se leapădă de sine? Pentru că dacă mai are el ceva rămas lui, îl împinge diavolul spre ce are al lui și poate să-l scoată de pe cale și să-l ducă în lături. De aceea cei ce sunt ai Mei nu mai au nimic al lor și pe nimeni al lor, și nu sunt trași de lângă Mine prin cele ce ar mai avea ale lor, unde ar putea trage când diavolul ar da să-i trântească jos de lângă Dumnezeu și să-i aibă ai lui. »^[1] (citat din predica leliţei Mihaela din 28 august 2017)

Răstălmăcirea şi falsul pe care-l fac liderii „pucioşi” aici sunt foarte subtile. Mai întâi, la Pucioasa nu este Dumnezeul tuturor creştinilor, Care a promis că va fi cu toţi ai Săi şi în toată vremea. La Pucioasa este un „Dumnezeu” numai al „pucioşilor”, inventat de „pucioşi” abia din 1955 încoace şi păstrat de ei numai pentru ei, ca pe o proprietate privată misterioasă şi intangibilă. Apoi, liderii „pucioşi” mint spunând că dezertarea unora dintre supuşi nu ar fi apărut exclusiv din iniţiativa lor, ci pentru că ar fi fost „traşi la cele ale lor”, pe care le-ar fi păstrat ascunse în lume şi la care se întorc ei acum. Este adevărat că majoritatea dintre cei plecaţi mai aveau unde şi la cine să se întoarcă, dar nu asta i-a determinat să plece, căci dacă toate ar fi fost perfecte în sânul sectei, ei n-ar fi plecat de acolo nici în ruptul capului. Şi mai sunt şi câţiva supuşi (cum ar fi Ina) care au avut tăria să plece, deşi ei nu mai aveau nimic şi pe nimeni „în lume”.    

Pe liderii „pucioşi” însă îi mănâncă limba şi-i ia gura pe dinainte, atunci când (fără să vrea, desigur) mărturisesc singuri că tactica în doi paşi folosită de ei pentru înrobirea supuşilor lor tocmai aceasta a fost:

1. răstălmăcirea învăţăturilor Bibliei în numele unui „Hristos-privat” (dedicat numai sectei de la Pucioasa şi simpatizanţilor ei), pe care ei L-au inventat începând cu anul 1955, şi 

2. retezarea oricăror legături cu rudele şi cu lumea din care au venit, ca să nu mai aibă unde să se ducă dacă le va trece vreodată prin cap să scape din mocirla în care au intrat:

« Cel ce este vrednic de Hristos, de acela e și Domnul vrednic și poate Domnul prin el, numai să nu mai aibă acela ceva al său, prin care diavolul l-ar putea câștiga, că iată, când are unde să se ducă se duce de lângă Mine după ce Mă alege și merge cu Mine o vreme, până ce se dovedește nevrednic de Domnul. »^[2] (citat din predica leliţei Mihaela din 28 august 2017)

          Desigur că guguştiucilor, care şi-au părăsit serviciile remunerate şi s-au lăsat amăgiţi de “marea cu sarea” de la Pucioasa, li s-a promis că aici nu vor mai avea grija de mâine, ci “va fi trai pe vătrai”, pentru că ei şi-au ales “partea cea bună”:

« Toți oamenii sunt salariați la cei ce le dau bani pentru îngrijirea zilelor lor pe pământ, dar cei ce lucrează slava Mea nu se îngrijesc pentru ziua de mâine, căci și-au ales partea cea bună, care nu se va lua de la ei. »^[3] (citat din predica leliţei Mihaela din 28 august 2017)

În realitate, abia când au ajuns aici au băgat de seamă că partea cea bună era rezervată doar liderilor sectei. În timp ce liderii sectei aveau pe masă toate bunătăţile la care le tânjea inima şi se lăfăiau în tot felul de facilităţi gospodăreşti şi tehnice (maşini la scară, baie şi WC în incintă, încălzire în pardoseală, mese alese, timp liber la discreţie), supuşii lor erau înhămaţi la munci “voluntare” din zori şi până-n noapte, se încălzeau la soba cu lemne, iar până nu demult fetele aveau closetul în curte (ceea ce le creea senzaţii tari pe timp de iarnă).

Chiar şi tratamentul aplicat sclavilor pucioşi era puternic diferenţiat: dacă supuşii de la Pucioasa o duceau ceva mai bine, fetele din chibuţul lui nea’Didi de la Târgovişte s-au culcat nu o dată nemâncate, atunci când li se terminau cartofii, iar de lipsurile curente (inclusiv lenjeria intimă de pe dedesubt) nu au avut niciodată curajul să se plângă, zicând că aşa e mai bine, să nu-i tulbure pe Fraţi cu pretenţiile lor absurde.

          Interzicerea oricărei legături sau comunicări a supuşilor sectei cu exteriorul a avut  roadele ei: cei încarceraţi în “Raiul dela Pucioasa” n-au avut încă de la cine să afle că "fraţii" lor, Iliuţă, Marian şi Victoria, Tataia, care au evadat de mult, sunt acum bine-merci, au tot ce le trebuie şi duc o viaţă frumoasă, normală şi echilibrată. Mai mult, ei sunt deschişi şi dornici să-i primească, să-i găzduiască şi să le ofere un viitor la toţi cei care s-au săturat de jugul celor doi satrapi, dar încă se tem să plece, crezând că nu le-a mai rămas nicio şansă, nicio punte de întoarcere. 

          Poate află de acum încolo, de la cei care citesc ce scrie aici.

………………

Anca Ionescu-Târgovişte

3 septembrie 2017

…………………

---

[1] www.noul-ierusalim.ro

[2] Ibid.

[3] Ibid.