526. De ce dau bir cu fugiţii tot mai mulţi dintre cei care au gustat ani de zile “dulceaţa” vieţii din “raiul” pucios?

Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.

526. De ce dau bir cu fugiţii tot mai mulţi dintre cei care au gustat ani de zile “dulceaţa” vieţii din “raiul” pucios?

          Unul după altul, tot mai mulţi dintre adepţii sectei de la Pucioasa aleg să părăsească traiul de garnizoană mistică, oferit lor cu generozitate de liderii sectei, şi să se întoarcă în “întunericul şi vârtejul lumii”. Acest lucru este cu atât mai straniu şi de neînţeles, cu cât liderii “pucioşi” trâmbiţează în stânga şi-n dreapta că la ei este totul perfect, e bine şi frumos, iar “Noul Ierusalim” inventat de ei este “raiul de pe lume” şi că numai de la ei şi prin ei se va face mântuirea tuturor bipedelor vorbitoare şi gânditoare. Care să fie resorturile interioare care au răsturnat la modul scandalos şi definitiv toate acele valori şi promisiuni în care foştii adepţi (deveniţi, acum, “dezertori”) au crezut cu pioşenie şi în care şi-au investit toate speranţele, tinereţea (şi unii dintre ei întreaga viaţă)? Niciunul dintre cei care au fugit în ultimii ani de la Pucioasa, încotro au văzut cu ochii, nu a avut încă acel curaj de a face o mărturisire completă şi sinceră: să spună de ce, dacă acolo era “Dumnezeu - Cuvântul” şi dacă acolo era atât de bine, de ce atunci n-a rămas mai departe la acel bine, cu acel “Dumnezeu” milostiv şi iubitor, dar şi sub ocrotirea liderilor sectei, acei stăpâni de sclavi pe care i-au alintat ani de zile cu titlul de linguşire “Fraţii” (“pucioşi”)? De ce li s-a stins “dragostea cea dintâi”, de ce n-au rămas în “starea cea dintâi”, de copil naiv şi neştiutor şi neajutorat, gata să soarbă cu nesaţ, ca pe laptele matern,  cuvintele sforăitoare ale liderilor sectei şi toată învăţătura lor otrăvită? Căci de asta se plâng acum şi liderii “pucioşi”, cu lacrimi de crocodil:

« O, dacă ar rămâne creștinul venit la Domnul, dacă ar căuta el în toată clipa să rămână în starea cea dintâi, în sfiala cea de la început o bună bucată de vreme după venirea lui la Mine, când inima lui e blândă, e caldă, e jertfitoare, e plină de bucurie, de pace, de iubire, de Domnul și de frați, de aplecare, de credință lucrătoare, de duioșia care înnobilează inima și purtarea, o, dacă toate acestea ar fi păstrate să nu se strice, să nu cadă, să nu piară, să nu se schimbe, ar rămâne frumos creștinul, ar rămâne copil cu simțirea, cu statura, cu iubirea și cu purtarea, cu dăruirea, cu credincioșia, și ce frumoasă ar fi fața lui, viața lui și purtarea lui dintre frați mereu! »^[1] (citat din predica leliţei Mihaela din 19 august 2017)

Să nu credem însă că aceste vorbe sunt aruncate la plezneală, adică ipotetic, preventiv şi generic, ca să-i sperie pe alţi eventuali adepţi, nehotărâţi cu viitorul din viaţa lor. Ele izvorăsc dintr-o nemulţumire concretă şi adâncă a liderilor sectei, petrecută cu vreo trei săptămâni în urmă, când alţi doi tineri adepţi i-au părăsit pe neaşteptate, „trădând lucrarea”: ei nu au mai suportat „bunăstarea materială” şi mai ales „cea spirituală” de la Pucioasa şi au dat bir cu fugiţii. Fuga lor i-a făcut dintr-o dată „urâţi” în ochii Mihaelei, pe motiv că au trădat „dragostea cea dintâi”; ea îi dă exemplu negativ, ca să nu mai aibă şi alţii curajul să repete gestul lor:

« Fiți ca la început când ați venit la Domnul, în dragostea dintâi, că dacă părăsiți aceasta vă faceți urâți, și nu mai sunteți frumoși, iar iubirea dintre frați se face grea, la fel și viața împreună, și se duce dulceața inimii și a purtării și tot începutul ei cel frumos. »^[2] (citat din predica leliţei Mihaela din 19 august 2017)

Este vorba de Gigel şi de Alina, doi porumbei care au scăpat pe neaşteptate din ghearele ulilor hrăpăreţi  de la Pucioasa. Iar Gigel nu era un oarecare, ci era „o piesă grea” din angrenajul sectei. Gigel era nepotul păstorului nea’Mişu, zis şi “păstorul Daniel” (Dănciucă Gheorghe, din comuna Măneşti) unul dintre “stâlpii lucrării”, exponent al vechiului val, de pe vremea Verginicăi. Ajuns la senectute, Mihaela l-a dezbrăcat cu abilitate pe nea’Mişu de prerogativele titlului de “păstor” şi l-a pus pe linie moartă, dar s-a bucurat să-i ia nepotul şi să-l crească pe lângă ea, ca pe un paj de curte, sau mai degrabă ca pe propriul copil. Copilul Gigel a crescut şi i s-au deschis ochii (e drept, cam târzior), lepădând duhul naiv de copil şi văzând lucrurile aşa cum sunt: minciuni peste minciuni şi nedreptăţi peste nedreptăţi, împletite toate într-o impostură urâtă şi puturoasă, poleită cu toanele şi nedreptăţile insuportabile ale Mihaelei. Gigel-copilul era blând şi supus, iubitor şi blajin, credincios şi isteţ, plin de îndemânări folositoare, fiind văzut de Mihaela ca îmbrăcat cu “frumuseţea de la început”. Dar iată că Gigel-tânărul a devenit justiţiar şi nesupus, suficient pentru Mihaela ca să-l declare “urât” şi să-l scoată de la inima ei, înlocuindu-l din postul de supus-favorit cu tânărul Andrei (provizoriu, desigur - simpatiile Mihaelei nu ţin prea mult).  Iar când paharul amărăciunii s-a umplut, Gigel a aruncat cât colo crucea strâmbă, pucioşească şi s-a eliberat, trăgând-o spre libertate şi pe Alina, sora lui Andrei (una dintre sclavele chibuţului pucioşesc de la Târgovişte), ceea ce a adus-o pe Mihaela la exasperare:

« Când creștinul vine la Mine și aude glasul Meu și iubirea lui, când vede el lucrul Meu ceresc între voi și cu voi, se umple inima lui de dor și de căutare și de această slavă și mângâiere și este atras spre iubirea cea frumoasă, cea de sus în om prin purtarea lui. Nu toți însă se păstrează așa cu inima și cu purtarea lor, iar când se aspresc acestea apare neaplecarea și neascultarea de Domnul și de frați, răcirea inimii și a iubirii, iar duhul de copil se depărtează pic cu pic de cel ce părăsește dragostea dintâi, frumusețea cea de la început, iubirea de Dumnezeu și de frați și crucea, fiilor, viața sub cruce, măi fiilor, și vai celor ce părăsesc purtarea crucii, că iată cum se duc și cum aruncă de la ei crucea, viața cu Domnul și cu frații, după ce se fac urâți în purtare, în iubire, în frăție, iar aceasta doare la Dumnezeu, doare cu rană grea și sângerândă, și în zadar am murit Eu pe cruce pentru acela care Mă aruncă și se duce de la Mine și uită ranele Mele, prin care a curs sângele lui Dumnezeu pe pământ pentru om, și totul e în zadar pentru mulți care M-au cunoscut prin acest cuvânt, cuvânt care Mă leagă cu jertfa Mea cea pentru om acum două mii de ani. »^[3] (citat din predica leliţei Mihaela din 19 august 2017)

 

Curajul de a se elibera al lui Gigel a creat multă supărare liderilor “pucioşi” şi a făcut multe valuri în urmă. O consecinţă imediată este ştergerea lui din catastiful pucioşesc al celor “aleşi” şi poleiţi cu demnităţi false, necanonice:

« Se stinge dragostea dintâi în cei ce vin la Mine, iar sfeșnicul Meu se ia de la ei dacă părăsesc mersul lor cu Mine, căci așa este scris. »^[4] (citat din predica leliţei Mihaela din 19 august 2017)

 

Dezertarea lui Gigel este o grea pierdere pentru Mihaela, nu atât pentru că Gigel fusese ca şi “copilul ei”, sau că avea o ascendenţă aleasă în sânul sectei “Noul Ierusalim”, ci pentru că gestul lui (indiferent de motivele concrete care l-au provocat) decredibilizează grav toată scamatoria de la Pucioasa. Cei rămaşi se vor întreba, cu amărăciune, în sinea lor: “Dacă până şi Gigel, nepotul lui nea’Mişu, n-a mai suportat nedreptatea şi a luat calea bejaniei (după ce plecaseră rând pe rând şi multe alte “piese grele”, în frunte cu soţii Zidaru), noi ce rost are ca să mai stăm aici? Merită să ne mai irosim tinereţea pentru un blid de linte?”

………………

Anca Ionescu-Târgovişte

26 august 2017

…………………

---

[1] www.noul-ierusalim.ro

[2] Ibid.

[3] Ibid.

[4] Ibid.