520. Liderii “pucioşi” se erijează în gardienii Ortodoxiei
520. Liderii “pucioşi” se erijează în gardienii Ortodoxiei
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016) nu putea să treacă neobservat de ideologii sectei de la Pucioasa, care s-au şi grăbit să ticluiasă un aşa-zis “Mesaj către turma bisericii și către arhierei”, venit ca din partea “Domnului” lor, în care să facă aluzie la “rătăcirile” episcopilor participanţi. Fără a motiva teologic ce anume i-a scandalizat, magicienii “pucioşi “ se erijează aici în “gardienii Ortodoxiei” care prevestesc cu tânguieli de Casandră dâmboviţeană că la Sinod s-ar fi pus la cale, nici mai mult, nici mai puţin, “nimicirea, şubrezirea puterii poporului sfânt, lucrare rea, despre care scrie în Scripturi că se va ivi şi va fi lucrată”:
«O,
v-am trimis carte din cer, și ca fulgerul v-am trimis-o ca să luați aminte la ea, și v-am povățuit să nu vă
prindeți
īn capcana rătăcirii și a părăsirii fricii de păcat, și v-am spus să
nu vă duceți la adunarea din Grecia, unde s-a pus și se pune la cale
nimicirea, șubrezirea puterii poporului sfānt, lucrare
rea, despre care scrie īn
Scripturi că se va ivi și va fi lucrată mai īnainte de sfārșitul a toate,
pentru venirea apoi a Domnului cu biruința cea de sus. »[1] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 5 martie 2017)
Ceea ce surprinde este că, de data aceasta, episcopul
lor favorit (Irineu, cel pe care ei îl tot curtează de vreo douăzeci şi cinci
de ani, dar fără succes, ca să-l atragă din nou la rătăcirea lor), nu este omis
din lista celor mustraţi pentru “rătăcirea de credinţă”:
«O,
v-ați dus acolo la adunare amestecată și ați īndurerat cerul, și ați tras după voi și pe cel scris īn cartea Mea cea de azi cu poporul cuvāntului Meu,
de l-ați
pătat mult, mult și pe el, pe arhiereul care a stat mult timp cu fața la Mine și la cuvāntul Meu cel de lumină peste lume, și a fost el povățuit apoi să se īntoarcă cu spatele și așa să stea īntre el și Mine,
īntre el și poporul cuvāntului Meu. O, l-ați tras și pe acesta la
păcatul lepădării de credință și de fața credinței, căci tot ce
se săvārșește acolo, la adunarea cea amestecată, se numește lucrarea păcatului lepădării de
ortodoxie și de curăția ei cea din sfinți. »[2] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 5 martie 2017)
Singura îndulcire a mustrării adusă lui Irineu constă
în modul de formulare: o abordare puerilă, dar vicleană şi mincinoasă, care
încearcă să-l disculpe oarecum. Chipurile, el n-ar prea fi vrut să meargă în
Grecia, dar ceilalţi episcopi (cei care l-ar fi “pătat” pe Irineu încă din
anul 1992, prin faptul că l-au forţat “să se întoarcă cu spatele” la erezia de
la Pucioasa) l-au forţat acum spre “adunare amestecată” şi “l-au
tras
la păcatul lepădării de credinţă, de ortodoxie”. Această scorneală nu e doar
penibilă, ci e de-a dreptul falsă, îndată ce episcopul Irineu este bărbat în vârstă,
responsabil, nu mai este copil mic pe care să-l dirijeze discreţionar părinţii
sau tutorii săi; el ar fi avut tot dreptul şi puterea să refuze participarea la
Sinodul din Creta, dacă într-adevăr ar fi dorit să o facă.
Liderii “pucioşi” se consideră acum singurii
îndreptăţiţi care urmează “să-i cureţe de păcate” pe acei creştini care nu sunt
fundamentalişti bigoţi ca şi ei. În consecinţă, procedează chiar la confiscarea
termenului (şi calităţii) de creştin, pledând ultimativ pe două idei: “nimeni nu mai este creştin în afară de noi!”,
şi: “pentru că doar noi am rămas creştini,
sus, pe metereze, avem tot dreptul să-i anatemizăm pe cei care nu ne urmează”:
« O,
și cine se va găsi să vă curețe pe voi de acest păcat, dacă ar fi să vă
treziți la pocăință? O, cine, dacă nu cei care s-au ales deoparte și n-au zis ca voi; ca voi, cei mari de
peste biserică, și iată ce faceți vieții ei [...] toți cei pe care voi īi amenințați acum și-i marginalizați ca īmpotrivitori păcatului vostru de la
Creta, toți au de la Mine dreptul să vă
anatemizeze pe voi acum, și nu voi pe ei, o, nu, oricāt ați fi voi de mari cu rangul, pe care singuri
vi l-ați pus pe frunte. »[3] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 5 martie 2017)
Trebuie să recunoaştem că demersul “pucioşilor” n-a
fost unul singular, ci mai degrabă o prelungire a altor nemulţumiri similare
apărute în ultima vreme, mai ales în spaţiul virtual. Aceste nemulţumiri
aparţin unor indivizi care, pe de o parte au înţeles deformat (sau doar
parţial) despre ce este vorba în hotărârile luate la Creta, iar pe de altă
parte, erau deja “inflamaţi”, adică aveau în antecedente anumite porniri
fundamentaliste, cu iz extremist.
Care a fost poziţia B.O.R. faţă de asemenea ieşiri
belicoase la rampă?
În data de 16 decembrie 2016, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a răspuns fără echivoc reacțiilor negative referitoare la receptarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta, arătând că (cităm) „Sinodul din Creta nu a
formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una,
Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos și a îndemnat constant la păstrarea păcii şi unității Bisericii
cu toată responsabilitatea”.
Astfel, Sinodul B.O.R. a dezminţit energic şi acuzaţia
mincinoasă că la Creta “s-ar fi proclamat
ecumenismul ca dogmă de credință”.
Totodată, el a definit ecumenismul ca fiind (cităm): “o
atitudine spirituală de dialog și cooperare între creștini, în locul polemicii pline de ură confesională și al confruntării violente, care s-au
manifestat secole de-a rândul în istoria creștinismului.”
Nimic mai limpede şi mai consonant cu îndemnul
mesianic: “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” [4]
Vedem însă în acest “Mesaj pucioşesc” că liderii sectei
“Noul Ierusalim” îşi însuşesc şi chiar dezvoltă teoria acelor exaltaţi fundamentalişti
care aţâţă la “război religios”, atunci când afirmă că:
1. Nu există mai multe feluri de creştini (ortodocşi, catolici, copţi, anglicani, etc.), ci numai creştini ortodocşi, iar cea mai gravă erezie semnată în Creta este cea care afirmă că “pot exista şi creştini non-ortodocşi”.
2. Nu există mai multe Biserici, ci doar una: Biserica Ortodoxă (întrucât creştinii nu pot fi non-ortodocşi, rezultă că nici Biserici non-ortodoxe nu pot exista, deci există doar o singură Biserică, care este implicit Ortodoxă).
Puţini ştiu că liderii “pucioşi” au mers chiar şi mai departe, pretinzând că nici Biserica Ortodoxă nu mai corespunde cerinţelor apostolice; de aceea ei au inventat propria lor Biserică (pseudo)Ortodoxă, pe care au denumit-o “Biserica Noul Ierusalim”, ponegrind apoi din răsputeri chiar Biserica Ortodoxă Română din care s-au desprins şi în care au fost botezaţi de către părinţii lor. Iar acum, iată, se prefac dintr-o dată a fi foarte preocupaţi şi stresaţi de destinul Bisericii Ortodoxe tradiţionale, dându-i sfaturi “părinteşti” şi mustrând-o că nu se delimitează suficient de energic şi radical de celelalte Biserici creştine. De fapt “pucioşii” se contrazic sever, îndată ce ei, pe de o parte, pretind că alcătuiesc singura Biserică ortodoxă din lume, iar pe de altă parte, luptă pentru “păstrarea nealterată a ortodoxiei” altor Biserici autocefale (cele care s-au adunat în Marele Sinod la Creta, prin reprezentaţii lor canonici).
Contestatarii Sinodului din Creta, la care s-au raliat “din mers” şi “pucioşii” (neoprotestanţii secolului XXI, deghizaţi în ultra-ortodocşi), afirmă că doar într-o singură Biserică (cea Ortodoxă, desigur) mai sunt creştini, iar toţi cei din afara ei nu sunt creştini, ci sunt eretici. Ca o formă de protest, ei îndeamnă masele de creştini să să-i anatemizeze pe episcopii creştini ai Bisericilor Ortodoxe care au acceptat Sinodul de la Creta şi să refuze să mai participe la slujbele lor sau la cele în care aceştia sunt pomeniţi în ectenii.
Se inventează aşadar o categorie distinctă de credincioşi (ereticii), care, deşi Îl mărturisesc şi ei pe Hristos (în mod greşit), li se retrage forţat apelativul de creştini. Atributul (“eretic”) devine subiect, iar subiectul (“creştin”) dispare, înghiţit fiind de atributul său.
Dar ce spune Sfânta Scriptură despre creştini? Ea spune că ei înşişi s-au numit aşa, ca să mărturisească altora credinţa lor în Hristos şi astfel să se deosebească de păgâni şi prin nume, nu numai prin fapte şi prin credinţă:
“ Deci, dacă Dumnezeu a dat lor acelaşi dar ca şi nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu? Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă; [...] Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini.[5]
Aşadar, ucenicii s-au numit singuri, pe ei înşişi, creştini, pentru a-şi mărturisi credinţa în Domnul lor. Nu au primit acest nume din afară, dăruit de alţii. Însăşi credinţa în Hristos mărturisită de ei îi face creştini; deci nu o autoritate exterioară, sau apartenenţa lor la o comunitate creştină anume, care ar fi să le valideze acest nume. De altfel, Însuşi Domnul Îşi învaţă ucenicii să nu-i oprească pe aceia care vor să-I mărturisească numele Său, chiar dacă aceştia nu merg după ei:
“ Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi. ” [6]
Iată aşadar că aceia care mergeau pe un drum paralel cu ucenicii lui Iisus n-au fost opriţi. A fi creştin este deci o opţiune şi o mărturisire strict personală.
Atunci, ce este erezia şi cum ar trebui să se raporteze creştinii la ea? Erezia este doar o non-calitate, o cădere, o defecţiune majoră de credinţă şi de comportament a persoanei care continuă să se declare pe sine creştin. Creştinul nu încetează a fi creştin, atunci când devine eretic, dar din această postură va aduce un deserviciu sever lui Hristos şi Bisericii Sale. Oricând însă, ereticul se poate trezi şi ridica din căderea sa. Nici creştinul care fumează, care înjură, care dă răului, care fură, care nedreptăţeşte sau chiar ucide pe semenul său, nu încetează a fi creştin, deşi faptele lui sunt tot atâtea despărţiri de Hristos şi însoţiri cu satana, fapte care întunecă grav imaginea de ansamblu a Bisericii din care el face parte şi imaginea semenilor săi creştini, cei care nu fac asemenea păcate. Nici Iuda n-a încetat a fi ucenic al lui Hristos, după ce L-a vândut, dar a fost un ucenic trădător şi ucigaş.
La rândul lor, Bisericile creştine conduse de eretici devin promotoare a ereziilor lor, dar nu încetează a mai fi Biserici. Iată în acest sens o dovadă clară, luată din Sfânta Scriptură, unde găsim un dialog mustrător pe care Domnul îl face câtorva Biserici primare (Ortodoxe, desigur), dar fără a le retrage apelativul de “Biserică”, nici harul, deşi unele dintre ele erau căzute în erezie. Chiar şi cele eretice primesc în continuare iertare, îngăduinţă, har şi pace de la Domnul:
“ Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui, Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, [...]” [7]
Cu toate că Biserica din Efes este acuzată de lipsa dragostei şi de cădere, ea nu-şi pierde calitatea de Biserică:
“Scrie îngerului Bisericii din Efes: [...]. Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta [...]. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte [...]” [8]
La rândul ei, Biserica din Pergam este acuzată de căderea în ereziile lui Balaam şi ale nicolaiţilor, fiind chemată la pocăinţă, dar nici ea nu-şi pierde harul, deci nici calitatea de Biserică:
“Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: [...] Ştiu unde sălăşluieşti: [...]. Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce care jertfită idolilor şi să se dea desfrânării. Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor. Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele.” [9]
Biserica din Tiatira este acuzată de proorocii mincinoase, desfrânări şi idolatrie, dar nici ea nu-şi pierde calitatea de Biserică, deşi va fi dată ca exemplu negativ pentru toate Bisericile, fie ele bune sau rele:
“Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: [...]. Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta [...]. Dar am împotriva ta faptul că laşi pe femeia Izabela, care se zice pe sine proorociţă, de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei, ca să facă desfrânări şi să mănânce cele jertfite idolilor. [...] Şi pe fiii ei cu moarte îi voi ucide şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre.”[10]
Biserica din Sardes este acuzată de-a dreptul că este moartă în credinţă, dar i se dă timp de pocăinţă; nici ea nu este scoasă intempestiv din rîndul Bisericilor:
“ Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. [...]” [11]
Biserica din Laodiceea este acuzată de ticăloşie şi e vrednică de plâns şi de aruncat din gura Domnului, dar şi ei i se dă timp de pocăinţă; nici ea ea nu-şi pierde calitatea de Biserică:
“ Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: [...] Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! [...] Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.[...]”[12]
Pentru fiecare din aceste cazuri nefericite se adaugă un acelaşi avertisment, care însă confirmă de fiecare dată că Bisericilor aflate în cădere sau în erezie nu li se şterge calitatea de Biserici:
“Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.[13]
Întorcându-ne la timpurile noastre, putem aprecia că putem
folosi fără greş apelativul de “Biserici” pentru toate celelalte confesiuni
creştine, evitând astfel şi riscul de a cădea în superbia de a ne mândri cu unicitatea
şi cu puritatea credinţei pe care o mărturisim. Nu avem niciun merit că
moştenim rodul strădaniei înaintaşilor noştri ortodocşi. Şi astăzi, ca şi în
vechime, firea căzută a omului poate duce în greşeală, dar aparatul administrativ
şi canonic al unei Biserici Autocefale (Sinodul episcopilor, în frunte cu patriarhul)
trebuie sa menţină un echilibru între Biserica
- mod treimic de existenţă, şi lumea
căzută. Evanghelia lui Hristos este una, dar primitorii ei sunt diferiţi
(ca educaţie, ca sensibilitate personală); deci propovăduirea Evangheliei trebuie
sa fie orientată pe nevoile si aspiraţiile primitorilor, aşa cum a procedat şi
Sfântul Apostol Pavel, ca să-i poată aduce pe păgâni la mântuire:
“Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei
slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe
unii.”[14]
De aceea, deşi în mod incontestabil Biserica este una
(aşa cum mărturiseşte şi Crezul creştin), asta nu înseamnă că în afara
Bisericii nu există nicio frântură de adevăr, deoarece însăşi viaţa, acumulările
de cunoaştere ştiinţifică şi descoperirile tehnice în toate formele şi
manifestările lor, reprezintă forme de adevăr. În încercarea neinspirată şi neizbutită
de a-I fi de folos lui Hristos, erezia nu perverteşte total adevărul, ci vede
doar o parte a adevărului. Ea rămâne o provocare pentru dreapta credinţă, ca aceasta
să poată birui şi apoi să strălucească şi mai tare. De exemplu, ereticul Arie
recunoştea că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar nu recunostea
filiaţia de o fiinţă cu Tatăl, trecându-L
pe Fiul în sânul naturii create. Sinodul de la Niceea nu doar că l-a învins pe
Arie şi erezia lui, ci a dat mai multă strălucire dreptei credinţe.
Se constată că în vremurile noastre creştinismul este
provocat şi chiar ameninţat de religii extremiste, care forţează uneori mase
mari de oameni să-şi schimbe modurile de existenţă şi convingerile religioase în
mod brutal şi cu o rapiditate debordantă. În acest context, Bisericile Ortodoxe
Autocefale sunt nevoite să facă eforturi uriaşe, nu numai de a păstra dreapta
credinţă nealterată, ci chiar să salveze fiinţa credinţei în anumite spaţii
ameninţate de fundamentalismul anti-ortodox. Nu se poate răspunde, la
provocări, cu aceleaşi metode extremiste pe care le condamni la alţii. O
doctrină fundamentalistă ortodoxă, dacă ar fi adoptată de către o Biserică
Autocefală, ar fi percepută de necreştini ca un act duşmănos, nepaşnic, sau
chiar ar fi echivalată cu o declaraţie de război religios care ar putea atrage
dispariţia Ortodoxiei din spaţiul respectiv. Faptul că suntem ortodocşi acum şi
că putem să beneficiem de continuitate istorică în spaţiul liturgic este
meritul episcopilor din vremurile anterioare, trecuţi de mult la Domnul. Dacă
Patriarhia Română din vremea lui Justinian s-ar fi împotrivit într-o manieră
fundamentalistă sistemului comunist, probabil că ar fi declanşat un tăvălug nemilos
care ar fi dus la exterminarea Ortodoxiei, aşa cum a fost în Albania
comunistă. Generaţiile de acum, intoxicate cu modele occidentale decadente şi
cu promisiuni amăgitoare, n-ar mai fi ajuns să devină cateheţii părinţilor lor
care au trăit din plin promiscuitatea din vremea comunistă, dar în care o
rămăşiţă, o legătură tainică cu începuturile, s-a putut salva.
Încercările sectei “Noul Ierusalim” de a exploata
speculativ acele nemulţumiri, manifestate sporadic în spaţiul ortodox autohton,
nu vor fi, în mod obligatoriu, urmate de migraţii masive a celor “revoltaţi de
episodul Creta”, spre “raiul
ierusalimitean” de la Pucioasa. Detaliile exterioare, puse la punct cu acrivie
de liderii sectei (hainele albe şi mâncărurile de legume, teatrul de păpuşi şi
cântatul din drâmbă, împletiturile de păr şi bărbile vâlvoi, hambarele ţanţoşe
şi aleile pietruite) nu mai sunt de ajuns ca să-i convingă pe curioşi şi pe neofiţi
că au aterizat în Câmpiile Elizee de la Glodeni.
Ideologii “sulfuroşi” de la “Noul Ierusalim” mai
trebuie să-şi convingă supuşii şi prin îngăduinţă, prin milă, iubire şi
dreptate... dar acestea s-au ofilit de mult la Pucioasa.
………………
Anca Ionescu-Târgovişte
10 aprilie 2017
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.