503. Care bucurie pucioşească este “cea mai mare”?
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
Liderii
pucioşi au o teorie deosebit de alambicată atunci când vine vorba despre fericire
sau despre bucurie. Ştiind prea bine că şi-au ratat iremediabil viaţa (motiv
pentru care nu mai sunt capabili nici de mici bucurii, iar de fericire deplină
nici atât), ei ar dori ca nici supuşii lor să nu se deosebească prea mult, ci
să aibă aceeaşi reţetă de trăire ternă, angoasată, nemulţumită şi revanşardă. Formulări
de genul “cea mai mare bucurie a sufletului este plânsul...” sau “cele
mai mari bucurii se gustă prin dureri” sau “nu este bucurie mai deplină
ca şi durerea” pare-se că sunt la mare preţ în predicile liderilor sectei,
prin ele încercând ei să mai domolească nemulţumirile care mocnesc de ani buni între
supuşii lor (şi care vin de la nedreptăţi, neiubire şi rele tratamente pe care
tot ei le aplică acelora pe care îi “păstoresc”). Dar când apelează la
superlative în textele lor “profetice”, măcar aici ar trebui să existe o
preocupare pentru acurateţea ideilor. Când vine vorba de “cea mai mare
bucurie”, în loc să existe o singură definiţie (cum ar fi firesc), liderii
sectei “Noul Ierusalim” inventează zeci de formule, unele mai neasemănătoare
decât altele. Desigur că la o analiză globală s-ar putea accepta o oarecare
diferenţiere (admiţând că, dacă persoanele care gustă bucuria sunt diferite, ar
putea apărea, eventual şi trăiri diferite, în ceea ce priveşte aceste bucurii).
Dar chiar şi aşa, constatăm că definiţiile abundă, creând aşadar un efect
vizibil contradictoriu, îndată ce ele nu ar trebui să îmbrace un evantai excesiv
de bogat.
Pentru
“trăitorii de bucurii”, putem admite ca posibile categorii distincte,
următoarele:
A)
credincioşii “pucioşi” de rând;
B) liderii
sectei;
C) duhurile
“pucioşeşti” care guvernează ideologia eretică de la Pucioasa,
şi D) Persoana imaginară pe care
pucioşii o denumesc “Dumnezeul” lor.
În acest caz, am putea admite şi faptul că se
pot construi patru definiţii distincte, aplicabile pentru “cea mai mare
bucurie” pe care o resimte câte un personaj luat din fiecare categorie. Vom
vedea însă mai departe că numărul total al definiţiilor este de aproape cincisprezece
(!) ori mai mare.
A.) BUCURIA
OMULUI (A CREDINCIOŞILOR “PUCIOŞI”,
SUPUŞII DE RÂND AI SECTEI)
1. O primă definiţie a „celei mai
mari bucurii” pe care ar fi resimţit-o „nenea Zaharia”, un adept râvnitor de-al
Verginicăi, după ce s-a stins din viaţă (aşadar, aici s-ar părea că este vorba
de duhul lui - caz în care putem vorbi deschis despre spiritism; or, ceva mai plauzibil, este vorba de un duh teologic
pucioşesc, care pretinde că el este „Zaharia
care vorbeşte din ceruri”) este următoarea: « cea mai mare bucurie a
lui nenea Zaharia este că a terminat cu viaţa asta nenorocită, plină de
suferinţe, de pe pământ».
Numai aşa a avut „duhul lui Zaharia” şansa de a se reîntâlni cu „duhul Verginicăi”, trâmbiţa cerească, moartă şi ea de vreo patru
ani:
«...
Iată-l pe Zaharia, iată-l pe acest sufleţel care a terminat viaţa de pe pământ.
A terminat cu suferinţa, cu durerile care nu i-au dat pace un sfert din viaţa
lui. Iată că acum a părăsit patul lui de suferinţă, aşa cum l-am părăsit şi eu.
Iată-l acum cum îl îmbrăţişează lumina cerească, cum îl conduce trâmbiţa
îngerească. Iată-l cum este într-o bucurie nespusă, la care
nici nu se gândea. »[1] (
citat din mesajul lelicăi Maria din 2 iunie
1984)
2. Altă definiţie, de prin anii când
Mihaela prelua frâiele sectei şi se înhăma la lucrarea “proorociei”, spunea că
adepţii sunt chemaţi, ademeniţi de un duh care le cere “să fie ai lui”,
pretinzând că este Duhul Domnului care vorbeşte acum prin glas de pământean
(vocea “trâmbiţei”), ca să se poată face auzit de cât mai mulţi curioşi. « Cea mai mare
bucurie a celor care s-au lăsat ademeniţi de „cel ce bate la uşă” (ca iezii din „Capra
cu trei iezi”, cei amăgiţi de lup cu cuvinte părelnic cunoscute, ca „să fie ai
lui”), este să-i dea ascultare şi să fie ai lui»:
« Şi
de ce nu te
bucuri tu mai mult decât de orice altă bucurie când vezi cât bate Domnul la uşa voastră
şi cere să ascultaţi şi să fiţi ai Lui acum când El vrea
să facă cu voi ceea ce n-a făcut cu nimeni? »[2] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din
9 august 1990)
3. O altă definiţie, tot de prin anul
1990, avea ca ţintă fiecare adept al sectei (şi prin el, era vizat “poporul
pucios” în întregul lui). Adepţii sectei sunt “binevestiţi” (amăgiţi, de fapt)
că ei sunt primii care vor mânca din “pomul vieţii” care va creşte la Pucioasa (şi
mâncând, nu vor muri, ci “vor trăi în veci pe pământ”). Pentru aceasta, « cea mai mare bucurie
a
pucioşilor este că ei sunt primii cărora li s-a vestit că vor
mânca (tot primii) din pomul vieţii de la Pucioasa»:
« Pune
picul acesta cu hotărâre şi fă-te tare, copilul meu, căci cu picul acesta poţi
câştiga cea mai mare glorie, poţi să-ţi câştigi viaţa şi să trăieşti apoi pe
veci pe pământ nou, căci în mijloc se va aşeza pomul vieţii, şi tu vei mânca şi
vei fi viu. Nimeni n-a mâncat din el; tu eşti primul, măi
poporule al meu. Iată de ce am venit la tine. Cine ţi-a mai adus ţie vreodată o
mai mare bunăvestire, o veste mai bună şi mai veşnică decât aceasta? Această
veste bună, acest lucru nou se va vesti în curând de pe acoperişuri, dar iată
iubirea mea pentru tine, că tu eşti primul căruia i-am vestit, poporule al meu. Să nu mai fi simţit vreodată o bucurie mai mare ca asta, copil iubit de cer, căci cerul te iubeşte şi nu vrea să pieri,
[...] »[3] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 30
octombrie 1990)
4. O definiţie mobilizatoare de
prin anul 1991 spunea că adepţii trebuie să se înroleze cu sârg în lucrarea
sectei şi aici să lucreze lucrare de
martor credincios, aşa încât « cea mai mare bucurie a lor să
fie însăşi „lucrarea lor cu Domnul” »:
«
Lucrează
cu Mine, şi altă bucurie mai mare să nu ai, că vei fi Mie martor în faţa noroadelor atunci când voi ieşi
deasupra cu lucrul Meu lucrat tainic, prin care Eu lucrez mântuirea care va să
vină în curând. »[4] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 10
februarie 1991)
5. Anul 1997 vine cu o inovaţie
aproape hazlie: adepţii sectei aveau voie să se bucure de slava deşartă, cu
condiţia să nu o ia de la oameni, ci de la “Dumnezeul”
lor. Iar « cea mai mare bucurie a lor urma să fie însăşi slava care vine peste ei de la
„Domnul” »:
«
Oamenii îţi dau slavă, dar tu să nu voieşti aşa, că Eu sunt slava ta, şi să nu-ţi trebuiască altă slavă, altă bucurie. »[5] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 7 ianuarie 1997)
6. Doar două luni mai târziu, se relua această
definiţie, cu o modificare substanţială: de fapt, « cea mai mare bucurie a adepţilor ar fi nu să primească slavă, ci să
dea slavă „Dumnezeului” de la Pucioasa, şi să-L iubească». Se mai făcea şi precizarea neaşteptată că această bucurie nu are
conotaţii spirituale, cum ar fi firesc, ci este doar o “bucurie în trup”:
« Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău în toată clipa, să-L slăveşti în
toată clipa, să nu uiţi de slava Lui, să nu ai altă bucurie în trup. »[6] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 23 aprilie 1997)
7. În acelaşi an se mai lansează
o definiţie, de data aceasta simplă şi convingătoare, pentru « cea
mai mare bucurie a „pucioşilor”: aceasta ar trebui să fie sfinţenia ». Cu condiţia, evident, de a o atinge cumva, pentru că uite,
oamenii de rând (ne-pucioşii) n-au prea reuşit şi de aceea nici nu cunosc
această mare bucurie:
« Mergeţi,
fiilor, cu sfinţenia Mea în voi mergeţi în mijlocul oamenilor, ca să se
deprindă oamenii cu bucuria sfinţeniei, că nu este bucurie mai mare pentru inima omului aşa cum
este bucuria care se naşte din sfinţenie, dar
oamenii nu cunosc bucuria aceasta. »[7] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 25
august 1997)
8. Anul 2000 vine
cu o altă definiţie, pe cât de simplă, pe atât de inspirată: obligatoriu, o
bucurie nu poate veni decât dintr-alta. Aşadar singura, deci şi « cea mai mare
bucurie” a „pucioşilor” ar trebui să fie însăşi faptul că ei fac bucurie „Dumnezeului” lor» :
« Dacă Eu Mă bucur de voi,
aceasta să fie bucuria voastră, şi altă bucurie să nu aveţi, căci
omul se bucură cu nădejdi deşarte, cu vorbiri deşarte. Voi însă fiţi bucuria
Mea. »[8] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 8 mai 2000)
9.
Un an mai târziu, lovitură de teatru: toate definiţiile spiritualizate de până
acum, care puneau în centrul atenţiei relaţia tainică dintre “pucioşi” şi “Dumnezeul”
lor, sunt amendate de o definiţie care amestecă într-o proporţie greu de
calculat iubirea spirituală cu cea trupească: « cea mai mare bucurie de suflet a „pucioşilor”
ar trebui să aibă ca model dragostea dintre mire şi
mireasă». E
la mintea cocoşului că dragostea dintre mire şi mireasă nu este nici pe departe
platonică (până şi în slujba căsătoriei se fac repetate aluzii la asta), căci
componenta trupească are un loc bine determinat. Desigur că, pentru a escamota
oarecum acest aspect, liderii „pucioşi” au scris Mire cu literă mare, iar nunta
au declarat-o ca fiind exclusiv o „bucurie de suflet”, nicidecum de trup:
« Ferice
de omul căruia Eu îi sunt Mire, că acela aşa Mă aşteaptă, căci bucuria nunţii e
mare bucurie, iar dragostea dintre Mire şi mireasă e cea mai mare bucurie de suflet. »[9] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 12 februarie 2001)
10. Anul 2001 mai aduce o definiţie
reuşită, dar radical diferită de cele anterioare: « cea mai mare bucurie” a „pucioşilor” va fi
învierea». Ea
întruneşte toate doririle şi aşteptările (dar, până la împlinirea ei, rămân
valabile tot definiţiile precedente):
« Învierea este
bucuria cea mai presus de orice bucurie, căci
ea este biruinţa cea peste toate. Pe ea o iubeşte şi o doreşte şi o aşteaptă
tot şi toate. »[10] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 2
aprilie 2001)
11. Cât îi priveşte pe „pucioşii”
cei morţi, nici ei n-au fost uitaţi. Au şi ei o bucurie care este « cea
mai mare bucurie dintre toate bucuriile: pot să audă
cu urechile lor putrezite (cu care aud mai bine decât oamenii întregi
de pe pământ!) , chiar din mormintele în care îşi odihnesc oasele, glasul misterios de
la Pucioasa»:
« Când
Eu Însumi vestesc în mijlocul tău salutul învierii Mele, cei din locuinţa
morţilor scapă de orice urmă de durere, căci se mângâie la glasul Meu cel
pentru ei, căci glasul Meu este cel mai aşteptat de ei, cu mult, cu mult mai
mult decât ştiu oamenii de pe pământ ce înseamnă acest glas ca să-l poată auzi
apoi, ca să poată să creadă mai întâi, şi să-l audă apoi. Din mijlocul tău însă
glasul Meu se face auzit cu multul în locuinţa morţilor, şi nu e bucurie în cer
şi pe pământ ca bucuria lor cea atât de mare,
şi nu e loc între cer şi pământ în care Eu să fiu cunoscut şi aşteptat ca şi la
ei. »[11] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 25
aprilie 2005)
12. Urmează o definiţie incoerentă:
deşi pocăinţa ar trebui să fie însoţită de o sinceră părere de rău pentru
păcatele săvârşite, la pucioşi este tocmai pe dos: pocăinţa aduce o mare
bucurie pentru că urmează a scăpa de povara păcatelor, iar bucuria este
exprimată prin plânsul de bucurie.
Părerea de rău nu-şi mai găseşte locul, căci este înlocuită cu uşurătate cu « cea mai mare
bucurie dintre toate bucuriile: plânsul cel plin de pocăinţă»:
« Nu este pentru suflet bucurie
mai mare ca şi plânsul cel plin de pocăinţă, cel plin de vindecare pentru răul din om. Cel mai mare
duşman al omului este răul din el şi vai omului care dă vina pe alt om pentru
răul din el, pentru duşmanul din el! »[12] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 19 decembrie 2008)
13. Urmează o
definiţie tautologică, exprimată simplist prin raţionamentul: “după furtună, musai vine vreme bună”.
Aşadar... « cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile este cea care vine după durere». Şi este atât de mare, încât este percepută
calitativ ca o înviere din morţi. Desigur că de aici putem deduce imediat,
printr-un raţionament simplu, astfel: cu cât durerea este mai mare, cu atât şi
bucuria va fi mai mare... deci ca să se împlinească acea condiţie a „celei mai
mari bucurii”, obligatoriu trebuie să fi trecut şi prin „cea mai mare durere”:
« Nu este bucurie mai mare ca şi
cea de după durere, şi
aceea este înviere, dar vai celui ce nu ştie să înţeleagă aşa şi să preţuiască
chemările Mele şi să-Mi răspundă cu recunoştinţă când Eu îl ridic ca să fie el
apoi şi să rămână pentru înviere! »[13] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 4 aprilie 2010)
14. Anul 2011 aduce o
definiţie frumoasă, întru totul reuşită: « cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile
este cea
care vine de la iubirea de Dumnezeu». Singura scădere a ei
este faptul că, pentru “pucioşi”, destinatarul nu este Cel real, ci unul
ficţional; este “Dumnezeul” lor de la
Pucioasa, cel care Îl clonează cu talent pe adevăratul Dumnezeu:
« [...], că-i trebuie iubire de Dumnezeu
omului şi nu poate avea omul mai mare bucurie ca aceea care-i vine lui
de la iubirea de Dumnezeu.
»[14] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 29 aprilie 2011)
15. Altă definiţie
reuşită a anului 2011 spune că « cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile este purtarea crucii Domnului». Ea este însă substanţial diferită de
precedenta. Singurul lucru comun este faptul că în ambele situaţii este vorba
de acelaşi „Dumnezeu” inventat de la Pucioasa:
« Pe toţi cei de lângă izvorul Meu îi voiesc
vioi mereu şi încredinţaţi mereu că puterea şi voinţa şi împlinirea a toate vin
de la Mine prin duhul şi prin mânuţele lor, pe care Eu le umplu mereu de har,
de binecuvântare şi de bucurie pentru lucrarea lor cu Mine, căci purtarea
crucii Mele aduce bucurie fără seamăn, atât cât mintea cea fără Dumnezeu în ea nu ajunge să ştie
înţelepciunea bucuriei sfinte, bucuria cea prin cruce şi taina care o învăluie
pe ea de sus. »[15] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 27 septembrie 2011)
16. Definiţia anului
2012 descrie « cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile ca fiind tot iubirea cea pentru Dumnezeul de
la Pucioasa»,
« O, bucură-te,
popor iubit de Dumnezeu, dar iubindu-L mult pe El, aşa să te bucuri, şi altă bucurie să nu ai, ci să-ţi fie de ajuns iubirea cea pentru El şi
hrană să-ţi fie ea! »[16] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 07 aprilie 2012)
17. Cea mai recentă definiţie are valoare de îndemn pentru
adepţii sectei “Noul Ierusalim”. Ei sunt chemaţi să nu caute altă bucurie mai
mare decât cea pe care ei deja o au. Iar
« cea mai mare bucurie a lor este să fie credincioşi şi lucrători supuşi
sectei care i-a prins în mrejele ei »:
« Îi îndemnăm pe cei de azi popor al Tău
să caute ei cu duhul credincioșiei lângă Tine mereu, și să nu caute altă bucurie mai mare, decât să stea ei
credincioși lucrărilor Tale de azi cu ei,[...] »[17] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 19 august 2016)
B.) BUCURIA
OMULUI (A LIDERILOR SECTEI “PUCIOŞEŞTI”)
La rândul lor, liderii sectei şi-au
“tras” cu talent câteva definiţii valabile doar pentru ei, menite să le
evidenţieze poziţia de stăpâni absoluţi ai supuşilor lor.
18. În anii de început ai activităţii
sale “prooroceşti, “leliţa” Mihaela vorbea în public cu mai multă sfială,
aducând “mesaje” doar de la “mămica Gigi” (care îi vorbea doar ei, din lumea
spiritelor). Pe atunci ea nu îndrăznea încă să vorbească în numele lui Dumnezeu
deoarece mulţi dintre adepţii din “poporul cel vechi” al Verginicăi nu o aveau
la inimă, iar ea nu voia să rişte totul, forţând prematur nota. Mihaela avea
mare nevoie să-şi întărească poziţia de lider al sectei, subminându-i totodată poziţia
de “proorociţă” a “lelicăi” Maria şi aducându-i forţat la ascultare pe
creştinii mai vechi ai “lucrării”, debusolaţi şi profund dezamăgiţi de
dispariţia neaşteptată a “trâmbiţei Domnului”.
De aceea, în mesajele de început ticluite de Mihaela, duhul Verginicăi părea că
“îi vorbeşte ei din cer”, trasându-le sarcini creştinilor răzvrătiţi. Aceştia
urmau să se facă de ajutor pe mai departe “lucrării”, chiar dacă acum la cârmă
se afla “moldoveanca” băţoasă şi ţâfnoasă care lor nu le era câtuşi de puţin pe
plac. De aceea, « cea mai mare bucurie a lor trebuia să fie ajutorul pe care urmau să-l dea
ei (indirect) Verginicăi (este vorba aici de duhul pucioşesc care
pretinde că e duhul ei), sprijinind-o (direct) pe Mihaela în lucrarea ei de
„proorocie” »:
« Mai mare bucurie să nu aveţi ca aceea de a mă ajuta pe mine. Aşa ar trebui să fie aici la voi, dar aveţi şi voi multe griji,
mămică. »[18] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 1
octombrie 1990)
19. Trecând anii, “leliţa” Mihaela s-a
instalat definitiv şi cu aplomb la cârma sectei, dar “turma” de supuşi tot mai
dădea semne de nemulţumire şi nesupunere. Mulţi dintre adepţi dezertau peste
noapte, copleşiţi de nedreptăţile liderilor despotici Mihaela şi Nicuşor, care
se pretindeau cu seninătate a fi doar nişte nevinovaţi “povăţuitori” ai turmei.
Se cerea aşadar imperios ca supuşii să fie aduşi la tăcere, urmându-i fără să
crâcnească şi cu mare sfială pe stăpânii de suflete de la Pucioasa. De aceea,
în anul 2002 liderii sectei au proclamat că « cea mai mare bucurie a supuşilor lor trebuia
să fie sfiala cu care ei ar urma să-i
asculte pe liderii „povăţuitori” , împlinind necondiţionat toate mofturile,
cerinţele, legile şi poruncile născocite de ei »:
« Adevăraţii povăţuitori sunt cei ce se lasă cu totul înaintea turmei
cea povăţuită de ei, ca să-i cunoască turma, şi apoi ea să-i urmeze pe ei cu
credincioşie, cu sfială, căci o aşa sfială nu e o stingherire a inimii, ci e o bucurie fără de
margine, e fiorul harului sfânt care-l
ţine cuprins în el pe cel sfânt, pe cel plin de pacea şi de căldura sufletului
care vine de la ascultarea de Dumnezeu prin cele de la Dumnezeu peste om. »[19] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 1 decembrie 2002)
20. După alţi zece ani, deşi liderii
sectei se puteau considera acum că au dobândit controlul absolut al sectei, ei
erau tot mai nemulţumiţi. Li se părea că supuşii tot nu-i ascultă orbeşte şi nu
le fac voile cu bucurie, ci cu teamă şi cu năduf. De aceea ei au creeat o
atmosferă apăsătoare peste supuşi, pedepsitoare, de consternare şi de permanentă
vinovăţie închipuită, pe motiv că aceştia, chipurile, nu le fac decât “neascultare
şi dureri” liderilor lor. În acest context, ei au lansat declaraţia că « cea mai mare
bucurie a liderilor sectei ar fi degustarea durerilor şi a lacrimilor care
vin de la supuşii lor cei neascultători »:
« O, nu
este bucurie mai mare ca a slujitorilor lui Dumnezeu! Ei prin dureri gustă bucurii, ei prin
lacrimi gustă mângâierea, ei trăiesc şi simt că trăiesc, şi se bucură pentru
Cel ce dă viaţă la vii şi la morţi, căci viaţa trăită are preţ la Dumnezeu şi
se împarte din cel ce o poartă pe ea şi se face de folos. »[20] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 20 aprilie 2012)
21.
Se pare încă că n-a durat mult nici această teorie a “celei mai mari bucurii”,
deoarece în 2014 ei născocesc altceva. Ajunşi “cu sacii în căruţă”, liderii
“pucioşi” îşi permit acum să se declare “favoriţii Domnului”, “solii şi
copiii Lui”, “porţile de primire a Cuvântului”, pentru
care « cea mai mare bucurie nu poate fi decât faptul că Dumnezeu vorbeşte cu ei, iar ei Îl aşteaptă
şi-L întâmpină cu dor şi cu bucurie când le aduce lor eseurile pseudo-teologice
intitulate „Cuvântul lui Dumnezeu” »:
« Grăirea lui Dumnezeu cu omul
ar fi să fie cea mai mare,
cea mai aşteptată bucurie a omului, aşa cum şi este grăirea Mea pentru toţi cei
care Mă cunosc în acest
cuvânt din zilele acestea, căci M-au aflat şi Mă întâmpină cu dor şi cu
bucurie când vin, când în
sărbători Îmi fac coborârea şi las pe pământ cuvântul lui Dumnezeu. »[21] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 9 februarie 2014)
22. “Cea mai mare bucurie” din anul
2014 nu este însă chiar atât de mare, căci ea n-a fost valabilă decât vrei doi
ani. De aceea, o nouă reformulare a fost lansată în anul 2016. Acum, liderii
“pucioşi” se declară fără scrupule singurii “trimişi ai lui Dumnezeu” şi “mărturisitori prin Duhul”, având misiunea să-i păstorească
pe “oamenii credincioşi”, iar « cea mai mare bucurie a lor este că ei sunt emisarii care aduc peste „popor” mesajele
„cereşti” purtătoare de „focul Duhului Sfânt” »:
« — O, iubiților,
[...] altă bucurie nu este mai mare ca și aceea când omul cel trimis de Dumnezeu
mărturisește
prin Duhul pe Domnul la oamenii credincioși, care iau și ei înăuntrul lor focul Duhului Sfânt și cunosc și ei această bucurie. »[22] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 02 mai 2016)
C.) BUCURIA DIAVOLULUI
(A DUHURILOR PUCIOŞEŞTI CARE ÎI CLONEAZĂ PE SFINŢI ŞI PE ÎNGERI, PE
MAICA DOMNULUI ŞI PE DUMNEZEU)
Dacă sectanţii “pucioşi” au avut atâta
imaginaţie, de a născoci zeci de definiţii pentru “cea mai mare bucurie de pe
pământ”, ei n-au fost mai puţin inventivi pentru “cea mai mare bucurie din
cer”. Alte zeci de definiţii (care se exclud una pe alta, îndată ce se căznesc
să descrie în multe feluri superlativul, care nu poate fi însă decât unic) se
referă la trăirile duhurilor teologice care s-au cuibărit la Pucioasa,
atribuindu-şi cu generozitate identităţi false: sfinţi, îngeri, spirite ale oamenilor
decedaţi, sau chiar vorbind din dreptul Maicii Domnului ori al Persoanelor
Sfintei Treimi. Faptul că identitatea acestor entităţi imateriale este falsă se
poate dovedi foarte simplu: ei pot fi recunoscuţi din faptele lor (care nu sunt
altceva decât lucrări diavoleşti: învăţături aflate în contradicţie flagrantă
cu învăţăturile Sfintei Scripturi, proorocii mincinoase, legi şi porunci noi
care le contrazic pe cele tradiţionale, chemări la dezbinarea familiei, chemări
la schismă) şi urmările acestor fapte (schismă în sânul Bisericii, denigrare
sistematică a ierarhiei şi feţelor bisericeşti, promovarea îndrăzneaţă de
erezii, dispreţ faţă de locaşurile de cult strămoşeşti, familii dezbinate)
23. La modul general, o definiţie care
este atribuită tuturor duhurilor “pucioşeşti” foloseşte ca numitor comun expresia “cerul”. “Cerul” simbolizează la ei,
desigur, toate duhurile care
populează lumea nevăzută şi care se preocupă cu cârmuirea, instruirea, dar şi
cu manipularea adepţilor sectei “Noul Ierusalim”. Pentru acest “cer” − în realitate, pentru
duhurile diavoleşti/pucioşeşti −,
« cea mai
mare bucurie a lor este că ei şi-au dăruit inimile
„Dumnezeului” de la Pucioasa »:
« Nu se poate bucurie mai mare în cer ca bucuria
inimilor întru Dumnezeu, ca mulţumirea
inimilor întru Dumnezeu. »[23] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 11
septembrie 1990)
24. Unul dintre duhurile pucioşeşti pretinde
că este duhul Verginicăi. După
moartea Verginicăi din 1980, a fost destul de simplu ca un duh teologic
diavolesc să-şi atribuie gratuit “identitatea cerească” a Verginicăi şi să
vorbească apoi în numele ei. “Verginica din ceruri” (de fapt “duhul ei”) vede
în « adepţii pucioşi
care au mai rămas, cea mai mare bucurie a ei »:
« Voi sunteţi singura mea bucurie,
mămică. »[24] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 24
februarie 1991)
25. Alt duh pucioşesc, care pretinde că este duhul proorocului
Daniel, are propria unitate de măsură pentru « cea mai mare bucurie. Aceasta este faptul
că vede împlinindu-se la Pucioasa toate proorociile lui Daniel »:
« Sfântul
prooroc Daniel este acum într-o neasemuită bucurie, că el vede în vremea aceasta împlinirile cele mai mari ale celor
proorocite de el, şi nu se poate să fie altfel,
de vreme ce toate sunt proorocite. »[25] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 16
decembrie 1991)
Oare aşa să fie? Cine este curios
poate să verifice singur proorociile din cartea proorocească a lui Daniel şi va
constata că:
−
arhanghelul Mihail (încă) nu s-a sculat, aducând cu sine vreme de
stâmtoare (cf. Daniel, 12,1);
−
nu a avut loc (încă) învierea celor
mulţi, spre viaţă sau ocară veşnică (cf. Daniel, 12:2);
− nu s-a sfărâmat (încă) puterea
poporului celui sfânt, ca semn al sfârşitului (cf. Daniel, 12:7)
26. Duhul pucioşesc care se legitimează
în fals cu numele de “Maica Domnului”
are şi el bucuriile lui. « Cea mai mare bucurie a lui este că vorbeşte,
ca mamă, în numele Fiului pentru
a-i întări în noua credinţă eretică pe adepţii pucioşi »:
« O,
popor al Fiului meu, mi-a pregătit Fiul meu zi de bucurie, zi de serbare în
mijlocul tău, şi mi-a dat bucurie deplină să mă fac peste tine cuvânt în numele Lui, ca să te mângâi, şi ca şi eu să mă mângâi cu tine. »[26] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 1 octombrie 1996)
27. “Cerul pucioşesc” mai are însă o bucurie care este tot « cea mai mare; ea este atunci când „pucioşii”
de pe pământ trăiesc legile „pucioşilor” din cer şi le trăiesc cu
umilinţa unor supuşi, mărturisitori şi împlinitori ai noilor învăţături eretice
de la Pucioasa»:
« Dar
cea mai
mare bucurie pentru cei din cer este atunci când cei care-i mărturisesc pe ei
pe pământ, trăiesc cu umilinţă legile cerului
între cer şi pământ, purtând grijă de venirea Mea în toată vremea. »[27] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 8
noiembrie 1999)
28. O definiţie asemănătoare spune că « cea mai mare
bucurie pentru „cerul pucioşesc” este însăşi credinţa eretică a „pucioşilor” de pe
pământ, care spune că predicile Mihaelei sunt însuşi „Cuvântul lui Dumnezeu”, care vine nevăzut din cer şi
coboară tainic pe pământ» :
« Mă
bucur cu cerul tot, Fiule Doamne, că poporul Tău cel mic crede în venirea Ta de
azi, şi nu
mai e pentru cer mai mare bucurie ca
această bucurie care vine de la credinţa în venirea
Ta a celor mai mici între fiii cerului
de pe pământ. »[28] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 25 martie 2000)
29.
Atunci când se erijează în înşişi ucenicii care au trăit pe vremea
Mântuitorului, duhurile pucioşeşti îşi asumă, evident, şi trăirile lor. Ele
pretind că « cea mai mare bucurie a lor este (de
fapt, ar fi fost) bucuria aceea pe
care au simţit-o ucenicii când L-au văzut înviat pe Domnul » :
« N-a mai fost
bucurie mai mare pe pământ ca bucuria aceea când noi Te-am cunoscut înviat, Doamne. »[29] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 16
aprilie 2001)
30. Un mesaj datat doar o lună mai târziu pretinde cu totul
altceva, mult mai general −
deci mai filosofic. « Cea mai mare, cea mai adâncă bucurie
nu poate fi decât bucuria
dragostei pentru Dumnezeu »:
« Bucuria dragostei pentru Dumnezeu e cea mai adâncă
bucurie, e cea mai dulce iubire. Fiţi
cu putere în toate câte sunt de făcut, că mii şi mii de îngeri şi de puteri din
cer se slăvesc prin voi în toată vremea lucrului cel de acum, care se zoreşte
să împlinească cuvântul Meu: casa şi grădina întâlnirii. »[30] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 7 mai 2001)
31.
Alt mesaj, din acelaşi an, pretinde însă că bucuria duhurilor pucioşeşti este
condiţionată de bucuria adepţilor de pe pământ ai sectei “Noul Ierusalim”. « Numai bucuria celor de pe pământ o face deplină, o face deci cea mai mare bucurie, pe
cea a duhurilor pucioşeşti care pretind că sălăşluiesc în cer»
:
« Când Noi vă simţim pe voi cu bucurie, numai atunci bucuria Noastră este deplină, numai atunci, poporul Meu, numai atunci. »[31] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 15
octombrie 2001)
32. Trei săptămâni mai târziu,
duhurile pucioşeşti care se pretind a fi îngeri reclamă că de fapt « cea mai mare bucurie
a lor este atunci când văd chipul duhului pucioşesc cel mai mare, adică a “Dumnezeului”
pe care Îl propovăduiesc» :
« Cea mai mare bucurie o are îngerul omului atunci când
el vede faţa Mea. »[32] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 8
noiembrie 2001)
33. În anul 2004 se lansează din nou o
definiţie mai simplă, dar profundă şi acoperitoare. Acum, duhurile pucioşeşti
care se pretind a fi sfinţi cunoscuţi din Sinaxarul ortodox reclamă că de fapt « cea mai mare bucurie
a lor este Însuşi “Dumnezeul” lor, “Dumnezeul” de la Pucioasa »:
« –
Arată-Te cu mine, Doamne, căci Tu eşti Stăpânul meu şi al sfinţilor Tăi, iar sfinţii nu au altă
bucurie în afară de Tine. »[33] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 1
decembrie 2004)
34. Tema identificării forţate a
bucuriei cu suferinţa şi cu plânsul este reluată în luna aprilie a anului 2005.
Acum, un duh pucioşesc (care pretinde a fi chiar “Maica Domnului”) îşi asumă că « cea
mai mare bucurie a lui (ca pretinsă “Mamă a Fiului”) este atunci când plânge pentru “Fiu” »:
« De mila Ta plâng şi în cer şi pe pământ, că mă doare suspinul Tău
de la om şi nu am bucurie mai mare ca aceea că plâng pentru Tine, copil îndurerat şi Dumnezeule nemângâiat. Maica durerii sunt, iar
Tu eşti Fiul durerii, şi unul altuia ne suntem mângâiere prin durere, că nouă,
numai durerea ne poate da putere pentru ea, că n-avem altă viaţă, Doamne şi
Fiule îndurerat ca şi mama Ta. »[34] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 23
aprilie 2005)
35. O definiţie total diferită este
lansată în luna august a aceluiaşi an. Acum, « cea
mai mare bucurie a “cerului pucioşesc” imaterial este... un
obiect material, este o carte pucioşească de cult, considerată de sectanţii
“pucioşi” ca fiind egală (în importanţă) şi complementară (în învăţătură) cu
Sfânta Scriptură; este cartea intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu” »:
« Cartea cuvântului Meu din mijlocul tău este cea mai
mare bucurie a celor din cerul cel nevăzut, poporul
Meu, căci cei cereşti se strâng lângă ea şi Îmi ascultă cu fiori cuvântul, »[35] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 15
august 2005)
36. Trei luni mai târziu se reactivează
o formulă de definire a prestaţiilor eretice pucioşeşti, mult preţuită pe
vremea Verginicăi: “lucrarea”. Cuvântul magic “lucrarea” este o incantaţie verbală
care linişteşte şi responsabilizează, o formulă cu încărcătură pretins
spirituală, care o face adorabilă şi hipnotică în acelaşi timp, pentru toţi
adepţii pucioşi. Este explicabil aşadar de ce se proclamă acum că « cea mai mare bucurie
a duhurilor pucioşeşti care şi-au însuşit fraudulos diverse nume de sfinţi este
lucrarea de venire la ei a “Cuvântului” de la Pucioasa »:
« Ziua Mea de serbare cu voi este şi a sfinţilor Mei, că ei nu au altă
bucurie şi altă răsplătire a dragostei lor
decât
lucrarea Mea de venire cu ei, ca
să lucreze ei cu Mine şi să ne fim unii altora de mângâiere. »[36] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 30
noiembrie 2005)
37. În 2006 se pretinde că « cea mai mare bucurie
a duhului pucioşesc care se recomandă a fi “Maica
Domnului” este aceea de a sprijini “lucrarea”,
adică a propovădui învăţătura “Fiului”
către “pucioşi” şi către lume»:
« Şi tu, scumpă mama Mea, alătură-te şi te bucură învăţând pe poporul
Meu, că nu este bucurie mai mare ca învăţătura când poţi s-o dai, când poţi lucra cu ea, mama Mea. »[37] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 14 octombrie 2006)
38. În
anul 2008 se reeditează o definiţie dragă pucioşilor: « cea mai mare bucurie
a duhurilor pucioşeşti “cele din cer” este “Cuvântul” care coboară din cer
»:
« Aşteaptă sfinţii din cer intrarea Mea în carte, căci bucuria
celor din cer este cuvântul Meu atunci când îl grăiesc cu omul, şi altă bucurie nu au sfinţii, căci cuvântul Meu este mângâierea şi este
taina mângâierii. »[38] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 4 decembrie 2008)
39. Duhurile
pucioşeşti care clonează numele şi faima împăraţilor
creştini Constantin şi Elena declară că « cea
mai mare bucurie a lor este aceea de a veni la şedinţele de spiritism
de la Pucioasa, însoţindu-l pe duhul pucioşesc suprem, Cel care Se declară a fi “Dumnezeul”
Pucioasei. Împreună vor să clădească
o împărăţie pe pământ, care să rivalizeze cu împărăţia din cer a Adevăratului
Dumnezeu »:
« Nu avem în cer
bucuria pe care o avem când venim cu Tine aici, la izvorul
venirii Tale pe pământ cu sfinţii Tăi, Doamne. [...] Slavă venirii Tale cu
sfinţii pe pământ, şi voim să-Ţi fim de folos pentru aşezarea la locul ei şi pe
temelia ei cea nouă şi înnoită prin cuvânt a împărăţiei Tale celei de sus pe
pământ, o, Doamne Împărat. »[39] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 3 iunie 2012)
40. Altă definiţie a
anului 2012 spune că « cea
mai mare bucurie a duhurilor pucioşeşti este să se asocieze
la propovăduire şi astfel să intre în filele aceleiaşi cărţi împreună cu duhul
suprem, “Dumnezeul” de la Pucioasa »:
« În zi de sărbătoare de sfinţi în mijlocul
tău las învăţătură de viaţă pe masa Mea cu tine, poporul Meu, şi tot aşa şi
sfinţii Mei, iar venirea Mea cu sfinţii îi face pe ei mărturisitori şi
lucrători cu Mine peste cei de pe pământ, şi mai mare bucurie ei nu au ca
şi atunci când cu Mine vin şi se aşează cu Mine în carte, cuvântând cu Mine şi cu oamenii, că de ce
altceva ar veni ei cu Domnul spre oameni în cuvânt? »[40] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 27
octombrie 2012)
41. O
confirmare imediată o face duhul pucioşesc care se pretinde a fi “cuvioasa
Parascheva”. El declamă că « cea
mai mare bucurie a sa este aceea de “a grăi în cartea Domnului ” »:
« Bucuria că am grăit în cartea Domnului în ziua mea de serbare acum, nu se aseamănă cu altă bucurie de pe pământ pentru cei sfinţi. »[41] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 27
octombrie 2012)
42. Nici duhurile “pucioşilor” adormiţi
şi îngopaţi la loc de odihnă nu sunt lipsite de bucurie, iar « cea mai mare bucurie
a lor este însăşi pomenirea care li se face în grădinile pucioşeşti de către
confraţii lor rămaşi în viaţă »:
« Binecuvântată să fie petrecerea la masă a
celor veniţi pentru pomenirea rostită pentru ei, dintre cei adormiţi veniţi, şi
mare alin am făcut noi lor în ziua aceasta îngerească. Nu
este între cer şi pământ bucurie mai mare ca a lor când sunt puşi la pomenire şi la chemare prin îngeri. »[42] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 21 noiembrie 2012)
43. Cea mai mare bucurie
a duhurilor pucioşeşti este denumită uneori de ele şi “bucurie de nedescris”. Uneori, « bucuria
de nedescris este actul dinamic supranatural, intangibil şi insesizabil al venirii “Dumnezeului” Pucioasei, cuvânt
pe pământ »:
« Am izbutit să am fii cu credinţă şi cu dor
în ei pentru Mine, pentru venirea Mea cea de azi cuvânt pe pământ, iar aceasta este bucurie de
nedescris în cer, între
cei din cer. »[43] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 2 august 2014)
44. Alteori însă, « bucuria de nedescris este însuşi obiectul folosit de
“pucioşi” ca material dogmatic şi liturgic, ca alternativă pentru Sfânta
Scriptură”: este cartea de predici pucioşeşti intitulată “Cuvântul lui
Dumnezeu” »:
« Cartea Mea cu voi este hrană și bucurie de nedescris pentru toți cei din cer. »[44] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 07 aprilie 2016)
45. Ultima definiţie cunoscută pentru « cea mai
mare bucurie » este atribuită acelor
duhuri pucioşeşti care se pretind a fi “femeile mironosiţe”, şi ţine de o
experienţă personală pe care ele pretind că le-a rămas ca amintire din timpul
vieţii: este bucuria că Hristos a
înviat din morţi. »:
« N-a mai fost, și
nici nu va mai fi bucurie mai mare ca și bucuria noastră
că Tu ai înviat dintre morți, precum ne-ai vestit mai dinainte, și ne-ai dat nouă
să Te mărturisim și să prăsim credință pe pământ în
oameni. »[45] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 15 mai 2016)
----------------------------------------------
D.) BUCURIA ATRIBUITĂ
“DUMNEZEULUI“ FICTIV DE LA PUCIOASA
Desigur că şi duhul suprem care
guvernează şedinţele de spiritism de la Pucioasa (şi care este venerat de către
sectanţii “Noului Ierusalim” de la Pucioasa cu apelativul gratuit şi hiperbolizat
“Dumnezeu”) ar trebui să aibă
propriile sale simţiri. De aceea, mesajele pucioşeşti abundă în manifestări pur
omeneşti atribuite acestui duh: bucurie, exaltare, tristeţe, plâns, zbucium,
neputinţă, speranţă, dezamăgire, mânie. Nu lipsesc nici trăirile excesive,
descrise la modul superlativ, printre care este şi cea mai mare bucurie.
46. În 1996, un mesaj pucioşesc
declara că « cea mai
mare bucurie a “Dumnezeului”
de la Pucioasa este însuşi poporul pucioşesc (faptul că el
există) »:
« Vino, poporul Meu, şi stai în haină
de mireasă în întâmpinarea Mea! Vino, că n-am altă bucurie în afară de tine! »[46] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 26 august 1996)
47.
Paradoxal, chiar în acelaşi mesaj se mai propune o definiţie, diferită de
precedenta: « cea mai mare bucurie a “Dumnezeului” de la Pucioasa este adusă
de praznicele
organizate la Pucioasa de către sectanţii Noului Ierusalim »:
« E sărbătoare cerească, Israele, şi în sărbători fac praznice de serbare
cu tine, că n-am altă bucurie,
n-am altă mângâiere. »[47] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 29 august 1996)
48.
După două săptămâni se revine la prima definiţie: « cea mai
mare bucurie a “Dumnezeului”
de la Pucioasa este “poporul” sectei “Noul Ierusalim” »:
« Eu
plâng după tine, poporul Meu, plâng şi aştept bucuria Mea cu tine, că n-am altă bucurie afară
de tine. Nu te teme, Eu cu tine sunt,
şi te păstoresc, şi te port înspre izvor, şi port izvorul spre tine. Nu te teme
dacă eşti cu Mine. »[48] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 14 septembrie 1996)
49. După alte trei luni se adoptă o
altă definiţie, de data aceasta radical diferită de cele precedente. « Cea mai mare bucurie a “Dumnezeului” de la Pucioasa este atunci
când este racolat încă un naiv în secta de la Pucioasa »:
« Mi-e
dor să vină omul spre Mine, că nu e bucurie mai mare în cer ca atunci când un om fără Dumnezeu vine
spre Mine să Mă găsească şi să Mă urmeze. »[49] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 6 decembrie 1996)
50. În anul 2005, « cea mai mare bucurie a “Dumnezeului” de la Pucioasa era definită
ca fiind “durerea din viaţa Lui”. Cu o condiţie, însă: această durere să
se regăsească şi în oamenii de pe pământ, căci altminteri bucuria nu mai este
deplină »:
« O,
Ierusalime, nu este bucurie mai deplină ca şi durerea cea plină de viaţă din
viaţa Mea. Nici un adevăr nu este în afară
de acesta, căci Eu aşa sunt, şi sunt Adevărul, poporul Meu. Numai durerea cea
după Dumnezeu îl ţine viu pe om şi veşnic viu. Numai această bucurie
deplină a Mea când ea este tot aşa şi în om,
numai aceea este viaţa cea fără de moarte în om. »[50] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 23 aprilie 2005)
51.
În anul 2012, « cea mai mare bucurie a “Dumnezeului” de la Pucioasa era
resimţită atunci când El vedea cum creşte în ei („ei” fiind adepţii pucioşi,
„ucenicii” Noului Ierusalim) »:
« O, ce mare
lucrare de taină vedem că lucrezi Tu în zilele acestea cu ucenicii Tăi de azi ai cuvântului
Tău, Doamne! [...] Nu mai e bucurie
ca a Ta când vezi cum creşti în ei şi cum se veghează peste ei pentru fiinţa
Ta în ei, iar plata căutării lor cu Tine e mare, Doamne. »[51] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 10 iunie 2012)
52. După doar o lună, apare o nouă definiţie (torpilată însă de o
uriaşă inconsecvenţă internă): « cea mai
mare bucurie a “Dumnezeului”
de la Pucioasa este suferinţa Lui cea mare la coborârea lui Cuvânt pe pământ − dar cu o condiţie: nu prea des! (coborârea, desigur)». Pentru că, oricum,
dacă ar coborî mai des n-ar găsi mai multă bucurie, faţă de suferinţa pe care o
are de la o coborâre la alta.
« E
mare suferinţa Mea de la o
coborâre a Mea la alta în mijlocul tău cuvânt de sprijin ţie şi de stat al Meu
la lucru sfânt cu tine, poporul Meu. Mă uit mereu pe harta pomenirii sfinţilor
Mei ca să pot găsi prilej să Mă aşez cu tine la învăţat şi la vegheat peste
viaţa ta. Dacă aş coborî mai mult, n-aş găsi mai multă bucurie, dar aş mai stinge din suferinţa Mea cea
pentru grija de tine, că Mi-e mare această suferinţă şi n-am ce să-i dau ca să
sting durerea ei în Mine şi în Tatăl pentru viaţa ta. »[52] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 7 iulie 2012)
53. După trei luni, o
nouă definiţie. Acum, « cea mai
mare bucurie a “Dumnezeului”
de la Pucioasa este atunci când vede că adepţii sectei pucioşeşti ştiu să Îi înalţă
rugăciuni care să-L bucure»:
« Cea mai dulce bucurie a Mea
este să-l văd pe cel rugător că ştie să Mă bucure cu rugăciunea lui, cu felul ei, cu aluatul ei, că mulţi Mă
apleacă prea greu ca să le fac pe plac şi ca să le dau ceea ce nu foloseşte
sufletului lor, ci numai vieţii lor de pe pământ. »[53] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 14 octombrie 2012)
54. Exact peste o lună
se revine însă la definiţia clasică, cea lansată încă din anul 1996: « cea mai mare bucurie a “Dumnezeului” de la Pucioasa este poporul
Lui, poporul pucioşesc »:
« — O, pace ţie, trâmbiţa Mea! Darul cel
pentru ziua ta de serbare să ţi-l arate ţie poporul Meu, iar tu să te bucuri de el, să te bucurie
cu el şi de la el, căci bucuria Noastră este el, numai el, o, numai el. »[54] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 14 decembrie
2012)
55. Anul 2014 aduce
însă o nouă definiţie originală: « cea mai
mare bucurie a “Dumnezeului”
de la Pucioasa este să stea lângă om, lângă omul pe care l-a
ademenit şi apoi l-a “lucrat” şi l-a făcut” (adică, i-a “spălat creierul”) şi
apoi l-a închinoviat în falsa “mânăstire de la Pucioasa”, aflată “pe colina
întoarcerii Lui cu sfinţii”
»:
« Mai înainte de zori pregătesc masa Mea de
cuvânt şi ies cu ea în întâmpinarea celor ce se strâng aici la izvor, pe colina
întoarcerii Mele cu sfinţii, şi n-am nici în cer loc şi stat mai drag ca şi
aici, unde pot să grăiesc şi să lucrez şi să Mă împart, că nu
e bucurie pentru Făcătorul omului, decât lângă om, lângă lucrul dragostei Lui, căci dragoste
mare M-a cuprins când l-am zidit pe om, [...]»[55] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 4 mai 2014)
Concluzie: Dacă fiecare dintre cele mai bine de 50 de definiţii
de mai sus descrie « cea mai mare bucurie », atunci... care dintre ele o fi «
cea şi mai mare »?
…………………
Anca
Ionescu-Târgovişte
24
septembrie 2016
…………………
[2] Ibid.
[3] Ibid.
[4] Ibid.
[5] Ibid.
[6] Ibid.
[7] Ibid.
[8] Ibid.
[9] Ibid.
[10] Ibid.
[11] Ibid.
[12] Ibid.
[13] Ibid.
[14] Ibid.
[15] Ibid.
[16] Ibid.
[17] Ibid.
[18] Ibid.
[19] Ibid.
[20] Ibid.
[21] Ibid.
[22] Ibid.
[23] Ibid.
[24] Ibid.
[25] Ibid.
[26] Ibid.
[27] Ibid.
[28] Ibid.
[29] Ibid.
[30] Ibid.
[31] Ibid.
[32] Ibid.
[33] Ibid.
[34] Ibid.
[35] Ibid.
[36] Ibid.
[37] Ibid.
[38] Ibid.
[39] Ibid.
[40] Ibid.
[41] Ibid.
[42] Ibid.
[43] Ibid.
[44] Ibid.
[45] Ibid.
[46] Ibid.
[47] Ibid.
[48] Ibid.
[49] Ibid.
[50] Ibid.
[51] Ibid.
[52] Ibid.
[53] Ibid.
[54] Ibid.
[55] Ibid.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.