502. Comentariu la predica liderilor sectei “Noul Ierusalim de la Pucioasa”, datată 9 august 2016
Cookie-urile ne ajută să ne oferim serviciile. Dacă folosiți serviciile noastre, înseamnă că sunteți de acord să folosim cookie-uri.
Moartea soţiei fostului rege Mihai I
i-a luat pe nepregătite pe liderii “pucioşi”. Asta e de mirare, pe de o parte
pentru că ei se dau mereu drept “maeştri ai proorociilor” (pretinzând că acel
duh teologic, “Domnul” lor Căruia ei îi slujesc, le spune la ureche toate câte se petrec sau
care se vor petrece), deci ar fi trebuit să ştie dinainte ce se va întâmpla în
sânul familiei ex-regale; pe de altă parte, Ana de Bourbon-Parma era aşa de
bătrână şi suferindă de mai mulţi ani, încât moartea ei n-ar fi trebuit să
surprindă pe nimeni.
I-a surprins însă pe liderii sectei
“Noul Ierusalim”; şi încă într-o măsură aşa de mare, că “le-a luat piuitul”.
Vorbind ca din dreptul “Dumnezeului”
lor, liderii “pucioşi” Îi atribuie Acestuia o aşa uluire, încât “I-a
luat graiul” şi nu poate să se pronunţe asupra evenimentului (asta
deocamdată... dar când Îşi va reveni El din uimire, probabil că va spune
multe şi mărunte, într-o predică
viitoare):
« În aceste zile se suie la cer jale de pe pământul român. Doare la Dumnezeu
cele petrecute în familia regală, în mijlocul căreia Eu, Domnul, am purtat prin vremea cea rea din
loc în loc pe pământ pribeag ungerea Mea pe creștetul unsului Meu Mihail, iar el este acum iarăși pus deoparte, ca și atunci când a fost gonit din țară de fiara cea roșie, și nedreptate se suie la cer, și durere nasc cele atât de acoperite și lucrate acoperit. Nu
pot grăi, de vreme ce s-a
pus la cale oprire pentru grăire, și Mă doare aceasta, și este suferință în mulți fii ai neamului român pentru această
tăinuire, pentru care s-a
făcut amestecare mare, și doare aceasta
la Dumnezeu, o, și nimic
fără Dumnezeu nu trebuia să se petreacă peste această binecuvântare pentru neamul român prin coroana
română, semnul binecuvântării celei binecuvântate, dar oamenii fără temere de
Dumnezeu se bagă peste tot și opresc
pe Domnul să poată prin
lumină. Iar tu,
poporul Meu, fă-ți datoria cea de
la Mine pusă peste tine și ridică rugăciune
la Mine pentru această durere și pentru
cele ce vin să se încerce cu binecuvântarea Mea. Iată, n-am cum să grăiesc, dar
voi lucra tainic și voi lucra din
cer și vom mângâia acolo unde este durere mare, și toate se vor ivi la lumină, căci Domnul
este lumină, o, fiilor. Amin, amin, amin.
»[1] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 9 august 2016)
Din acest text bine criptografiat reies
mai multe lucruri interesante. În primul rând, “jalea care se suie la cer de pe pământul român” n-ar fi atât
despărţirea de rămăşiţele pământeşti ale celei pe care unii o numesc “regină”,
cât lipsa fizică a lui Mihai I de la funeraliile soţiei sale (prelungite
intenţionat, într-un circ al procesiunilor macabre, lăbărţate pe meleagurile
Munteniei). În realitate, Ana de Bourbon-Parma nici n-a fost regină vreodată, deşi s-a căsătorit (în
1948) cu fostul rege Mihai I (abdicat de pe tron în 1947) şi i-a făcut cinci
fiice; titlul este forţat onorific, iar teatralizarea sfârşitului ei pământesc
este de un cabotinism desăvârşit. Iar ca s-o numească unii “regină
a României” sau “regină
a românilor” este un demers şi mai departe de adevăr, îndată ce săraca femeie
şi-a văzut toată viaţa doar de treburile ei, în străinătate, şi nici măcar nu
s-a străduit să înveţe (de formă) limba română!
Aşadar lipsa lui Mihai I de la
funeraliile Anei este percepută de liderii “pucioşi” ca o mare “jale care se
suie la cer”. Ei descriu absenţa lui ca un act deliberat al unor conspiratori de
“a-l pune deoparte” pe fostul rege, act
similar cu alungarea lui din România, la 25 decembrie 1990, pe care o dictase atunci
regimul criptocomunist al lui Ion Iliescu. Unii cârtitori ar putea înţelege că
această “punere deoparte” şi “această tăinuire” înseamnă că şi Mihai I este
mort de mult şi zace pe undeva prin Elveţia, ascuns bine într-un congelator
privat, aşteptându-se fie ca necropola de la Curtea de Argeş să fie gata ca
să-l primească, fie ca guvernul să definitiveze o pensie de urmaş frumuşică
pentru urmaşii ex-regelui la masa întinsă a “casei regale”. Dar, dacă ar fi
aşa, de ce nu ies cu curaj “proorocii” de la Pucioasa, să dea ei lucrurile pe
faţă? Ei mărturisesc că “nu pot grăi”, chipurile pentru că
s-ar fi pus interdicţie generală de a se da pe faţă “tăinuirea”legată de fostul
rege. Dar acest “nu pot” nu-L discreditează
oare pe “Atotputernicul” de la
Pucioasa? Căci la El toate ar trebui
să fie cu putinţă, dacă este cu adevărat Dumnezeu, nicidecum să se lase cârmuit,
manipulat şi interzis de nişte muritori obraznici.
Acest text mai dezvăluie că indivizii
care au pus mâna cu hapca pe “coroana română”, şi s-au ales unii pe alţii ca
membri ai “casei regale”, lucrează “tainic”, adică pe la spate, fără asistenţa
divină care s-ar fi cuvenit să-i guverneze (desigur, aici se face trimitere la
“Dumnezeul” Pucioasei, nu la Dumnezeul
ortodocşilor sau la Dumnezeul catolicilor, pe care Îi reclamă alternativ rudele
defunctei, în aceste zile, ca să onoreze slujbele religioase ce sunt
planificate a puncta haltele călătoriei funebre). Liderii “pucioşi” remarcă,
plini de indignare şi de uimire, că “nimic fără Dumnezeu nu trebuia să se petreacă”.
Păi, dacă s-au petrecut şi lucruri fără prezenţa “Dumnezului” Pucioasei, cine e de vină? Oamenii din “casa regală”,
care nu L-au solicitat oficial pe “Dumnezeul” Pucioasei să guverneze
ascunzişurile manevrelor lor, sau Însuşi
Acest “Dumnezeu”, care nu S-a înfiinţat din proprie iniţiativă
acolo unde se cădea să intervină, cu putere mare şi cu hotărâre? Iar dacă
aceşti oameni sunt nişte ticăloşi, care conspiră josnic împotriva ex-regelui
iubit, de ce nu dă El cu ei de
pământ? Desigur, concluzionează liderii sectei, tot oamenii sunt de vină, cică
“oamenii fără temere de Dumnezeu se bagă peste tot și opresc pe Domnul să poată prin lumină.” Săracul, “Domnul”
Pucioasei, ce frustrare trebuie să perceapă El
de la aceşti nemernici îndrăzneţi care-L
trag pe El de amândouă mânecile, ca să-L oprească şi să-L împiedice şi “să nu poată El”! Şi sunt aşa de
eficienţi nemernicii aceştia, că I-au
luat şi graiul, L-au făcut mut de
uimire şi de neputinţă: “Iată, n-am cum să grăiesc, dar voi lucra tainic...”. Aaaa, deci tot mai e o
speranţă: deşi înfricoşat şi adus la tăcere, “Dumnezeul” Pucioasei va găsi resurse ca
să lucreze pe furiş, tainic; nu pe
faţă, ca nu cumva să-i supere pe ighemonii “casei regale” şi să-i provoace, că,
cine ştie ce beţe în roate Îi vor mai
pune, bicisnicii.
Textul de mai sus scoate aşadar la
lumină un adevăr dureros: “Dumnezeul”
pucioşilor nu este Atotputernicul,
căci este un “Dumnezeu” neputincios. El nu
poate, şi o mărturiseşte deschis, fără menajamente. Ar vrea să poată, dar când oamenii sunt îndrăzneţi şi îşi permit
să-L înfrunte, atunci El nu mai poate. Şi pentru că nu poate,
cere sprijin şi mereu mai mult sprijin de la oamenii Lui, de la “pucioşi”, că doar-doar, poate vor putea ei ceea ce nu
poate El:
« Intru
în carte cu venirea Mea,[...] că mult mai mult aș vrea să pot și să vin pe calea cuvântului, mult, fiilor, și ar fi altfel pe pământ, și la voi altfel, dacă aș putea să am mai mult sprijin
și să vin mai mult și să așez mai mult cuvânt pentru împlinirea lui, așa cum am început Eu acum douăzeci și cinci de ani vremea celei de a treia iubiri a lucrării
cuvântului Meu, după ce a trecut vremea Mea cu Verginica și vremea cea dintre ea și voi prin surioara ei, [...] iar lucrarea
de ucenic este lucrarea iubirii de Dumnezeu
și a ascultării [...] »[2] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 9 august 2016)
Şi aici descoperim o mărturisire
interesantă. “Pucioşii” recunosc trei etape distincte în istoria ereziei lor,
una mai eretică decât alta: “vremea cu Verginica” (între 1955 şi 1980), “vremea
cu lelica Maria”, sora Verginicăi (între 1982 şi 1994) şi “vremea cu leliţa
Mihaela” (vremea zisă “ a celei de-a treia iubiri”, şi care începe acum mai
bine de 25 de ani, prin 1990). Ei bine, doar la începutul celei de-a treia
vremi “Dumnezeul” Pucioasei putea ceea ce voia. Nici pe vremea
Verginicăi, nici pe vremea Mariei, nu putea face El orice, căci în acele perioade nu se depăşiseră limitele
decenţei, iar secta era încă ancorată fragil în ortodoxie. Dar nici acum (când
s-au risipit cei mai valoroşi susţinători ai sectei, cei care asigurau nevoile
sectei pe plan financiar), nu se mai pot împlini toate fanteziile Mihaelei; cea
mai “fertilă” perioadă, în care ereziile pucioşeşti au explodat, rămâne deci aceea
de prin anii 1990-1992, în care Mihaela s-a instalat la cârma sectei.
Să remarcăm şi aici folosirea din nou a
expresiei “iubirea de Dumnezeu”, după
ce “pucioşii” pledaseră cândva cu patos pentru înlocuirea ei definitivă cu “iubirea pentru Dumnezeu”. Am mai vorbit
despre această inconsecvenţă şi cu alte prilejuri, deci boala aceasta a
inconsecvenţei la “pucioşi” e deja cronică.
Să nu credem că neputinţa “Dumnezului” Pucioasei nu-i roade pe
dinăuntru pe liderii “pucioşi”; ba, chiar le produce o mare frustrare, pe care
o numesc “durerea Domnului”. Toate
planurile lor se lovesc de aceeaşi incertitudine a “Dumnezului” lor, care raţionează mereu cam aşa: “Aş vrea să fac ceva, dar oare voi reuşi, cât
sunt Eu de Dumnezeu, căci sunt plin de
neputinţă? Numai să pot, şi atunci
voi face, şi voi reuşi; iar puterea va veni nu de la Mine, ci de la pucioşii
Mei, care Îmi vor da putere şi multă
împlinire”:
« O, aș vrea să nu mai
am durere și neputință în cale când vin să Mă așez cuvânt pe masă la voi, măi fiilor. De multe ori cobor pe cale cu
durere pe ea și Mi se face grea
coborârea. Hai să punem în grijile cele mai din față această grijă, o, fiilor, că este lucrare
de proorocie cuvântul Meu, căci el se împlinește, numai să pot să-l așez în carte și să-i dați voi putere apoi, adică împlinire și multă împlinire, fiilor [...] »[3] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 9 august 2016)
O mărturisire neaşteptată dă pe faţă felul
în care s-a “primit” cuvântul pucioşesc de-a lungul timpului:
« [...] când Eu veneam prin Verginica și prin surioara ei stăteau creștinii ziua și noaptea în pragul venirii Mele ore întregi pregătiți să Mă primească și să Mă audă și să-Mi scrie cuvântul odată cu rostirea lui atât cât se putea atunci, iar vremea cea de a
treia a fost altfel, și s-a
cules tot cuvântul ieșit din gura Mea și este el, și dacă este mărturisește, căci Eu, Domnul, am avut grijă mare să-Mi pregătesc cărare
întărită și potrivită pentru așezarea Mea în carte și pentru răspândirea Mea cuvânt pe pământ
acum, căci în trecut Îmi ascundeau creștinii cuvântul, căci era potera pe cale și-Mi urmărea [...] pe creștinii Mei pândiți când Îmi ascultau glasul cuvântului Meu
ca să dea cu ei de pământ și să stea
la gura izvorului cuvântului Meu când el se năștea, când Domnul grăia. »[4] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 9 august 2016)
Mărturisirea aceasta are valoarea ei,
chiar dacă nu aduce şi motivarea schimbărilor de “metodă” care au avut loc de
la o “proorociţă” la alta. Căci cele trei “proorociţe” (Verginica, Maria şi Mihaela)
au lucrat substanţial diferit. La început, Verginica adormea şi, aflată fiind
în stare de catalepsie, începea să vorbească gura fără ea, vrute şi nevrute,
iar creştinii aderenţi la “lucrare” se nevoiau cu transcrierea pe caiete a
textelor pe care le auzeau din gura ei, considerate a fi “vorbirea Domnului prin vocea omului” (omul ales fiind
“proorociţa” Verginica). Această vorbire, uneori coerentă, alteori vizibil iraţională,
a fost:
- fie o simplă alienare mintală a
Verginicăi (versiune posibilă, îndată ce repetatele internări ale Verginicăi în
diferite sanatorii de boli nervoase par să-i dea oarece credit);
- fie o lucrare satanicească a unui duh
teologic ( această versiune pare cea mai probabilă, fiind susţinută de efectul
ei devastator: smulgerea multor creştini din trupul Bisericii strămoşeşti şi
alunecarea lor în schismă şi erezie);
- fie o înscenare abil regizată de un
grup restrâns de adepţi (această versiune este cea mai improbabilă, dar nu ar
trebui ignorată; câţiva apropiaţi de-ai “proorociţei” au trăit binişor ani de zile
pe lângă Verginica, de pe urma dărniciei adepţilor faţă de săraca “proorociţă”)
Cert este că textele culese şi colecţionate
de adepţii cei mai proeminenţi (aceşti farseuri s-au auto-intitulat “păstori” şi au început să-i controleze
discreţionar şi rudimentar pe adepţii “Verginicăi”) erau departe de
consistenţa, acurateţea şi profunzimea textelor Sfintei Scripturi. Multe
contradicţii, inovaţii şi inadvertenţe faţă de învăţătura creştină strămoşească
descalifică total şi iremediabil predicile Verginicăi, mai ales că unele dintre
“proorociile” ei nici nu s-au împlinit vreodată, cu trecerea vremii. Adepţii ei
au numit-o totuşi “trâmbiţa Domnului”,
văzând că expresia aceasta sună bine.
După moartea Verginicăi a urmat o
perioadă de derută totală de aproape un an, timp în care “Domnul” n-a mai vorbit deloc. Apoi sora
ei, Maria, a început şi ea “să vorbească prin somn”, “proorocind” exact la fel ca
Verginica, dar cu vorbele ei. De aceea, ar fi trebuit ca şi ea să fie numită tot
“trâmbiţa Domnului”, dar n-a fost să
fie aşa. Prin 1990 a început să “proorocească” şi Mihaela, la mare concurenţă
cu Maria. Acum “Domnul” vorbea
simultan atât prin Maria, cât şi prin Mihaela, dar textele celor două “proorociţe”
rivale nu semănau de fel, căci era ca şi când ele ar fi avut autori diferiţi.
În plus, Mihaela n-a agreat metoda Mariei de a vorbi “în somn”, cu audienţă şi
martori oculari. Ea a preferat metoda discretă de a trece direct în caiet ceea
ce-i trecea prin cap, spunându-le adepţilor sectei că gândurile ei puse pe
hârtie “vin de la Domnul”. De aceea,
dacă despre Verginica şi Maria se spunea că “ tot cuvântul ieşit din gura lor
era al Domnului”, căci “Domnul grăia prin
gura lor şi cu vocea lor”, apăi despre Mihaela s-a spus că de la ea “s-a cules tot cuvântul ieșit din gura Domnului”. Jocuri de cuvinte menite să ascundă scamatoriile diferite ale celor trei “proorociţe”. Până la urmă, Maria a abandonat
“sportul” acesta, de a vorbi în numele “Domnului”,
biruită fiind de limbajul elevat al
Mihaelei (care oricum o depăşea net, căci avea şi liceul făcut, şi mintea mai
proaspătă şi mai ascuţită).
Nici Mihaela n-a dorit să i se spună
“trâmbiţă”, pretinzând că “a şaptea trâmbiţă este însuşi Domnul”, fără a se împiedica de faptul că în cartea Apocalipsei cele şapte trâmbiţe sunt îngeri, deci
sunt trimişi ai Domnului, nicidecum
să fie vreuna dintre el “Însuşi Domnul”.
Nici faptul că Maria ar fi trebuit să fie ea “a şaptea trâmbiţă” nu a
deranjat-o pe Mihaela, ea inventând formula şmecherească “Maria n-a fost
trâmbiţă, ci doar o punte de trecere”.
În schimb, Mihaela a răsturnat, cu
“proorociile” ei mincinoase, o sumedenie dintre proorociile Scripturii. După spusele
ei, “Domnul a şi venit” (la Pucioasa,
desigur, deşi nu L-a văzut nimeni pe
acolo); “Domnul a început Judecata Finală” (deşi nimeni dintre cei nedrepţi
n-a fost condamnat sau trecut “în stânga Lui”);
“Domnul cârmuieşte acum popoarele cu
toiag de fier” (deşi popoarele nici că se sinchisesc: îşi fac în continuare de
cap, se războiesc, se ucid, se jefuiesc şi se nedreptăţesc în fiecare zi şi în
fiecare ceas):
« Și iată, așa cum este scris,
Eu, Domnul, cârmuiesc cu toiag de fier, cârmuiesc acum neamurile
pământului cu duhul
proorociei, duhul cuvântului Meu [...]»[5] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 9 august 2016)
Inconsecvenţele
din “textele sacre” ale Mihaelei sunt deja nenumărate şi proverbiale. Când te
contrazici singur, pe tine însuţi, ce credibilitate mai poţi avea? Când
“proorociile” tale nu se împlinesc, ce fel de prooroc eşti şi cum te poţi numi?
Când construieşti îndemnuri noi şi legi noi, care contrazic mesajul Scripturii,
ce fel de teolog poţi fi?
Iată un
exemplu chiar din această predică. Mihaela îşi imaginează o luptă care are loc acum
între “forţele binelui de la Pucioasa” numite de ea “îngeri”, şi “balaurul
roşu” de care vorbeşte Apocalipsa. “Îngerii Pucioasei” sunt declaraţi ante
factum biruitori, deci necondiţionat, căci ei nici că ar putea fi
altfel. Pentru ca imediat, împlinirea biruinţei lor să fie pusă la îndoială,
condiţionată fiind de credinţa adepţilor sectei şi a simpatizanţilor ei, care
sunt chemaţi să se înroleze în cohortele de “credincioşi” ai ereziei de la
Pucioasa:
« [...] după ce Mi-am pus la adăpost trâmbița, pe Verginica Mea, care este temelie a
poporului cuvântului Meu, jertfă de credință și de iubire și de răbdare și de suferință, și o am cu Mine în luptă pentru nimicirea
balaurului roșu, care nu poate
cu toți îngerii lui să biruiască în luptă, căci îngerul
Meu cu ceată mare sunt
biruitori pentru Mine, și nu mai poate spre cer balaurul și ceata lui, care merg și înșeală mereu, mereu
lumea întreagă de peste tot, iar Eu, și cei ce biruiesc cu Mine vom cânta cântarea cea de biruință în cer și pe pământ, și tot răul se va
sfârși, dar trebuie credință pentru acest cuvânt proorocesc și pentru întreaga lui împlinire, și cu lucrarea credinței trebuie să se îndeletnicească fiii cuvântului Meu de azi, căci toate
prin credință
se desăvârșesc
și vin spre împlinire. [...]»[6] (
citat din mesajul leliţei Mihaela din 9 august 2016)
Dacă
“îngerii pucioşeşti” din ceruri sunt în mod obligatoriu biruitori în luptă, iar
“balaurul nu mai poate spre cer”, de ce ar mai fi nevoie ca slugile pucioşeşti
de pe pământ să-i ajute pe îngeri prin credinţa lor în “proorocia” care
le anunţase deja biruinţa? Şi invers, dacă prin accident, credinţa adepţilor
sectei pucioşeşti va păli şi se va stinge, vor mai învinge “îngerii pucioşeşti”
balaurul roşu?
Deocamdată,
însă, trebuie să aşteptăm să apară pe undeva balaurul roşu, pentru că nici pe
acesta nu l-a văzut încă nimeni. Iar dacă l-a văzut cineva, să facă bine şi să-l
arate cu degetul, că poate se mai aruncă şi alţii în luptă.
…………………
Anca
Ionescu-Târgovişte
13 august
2016
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.