493. NIP: “Mănăstirea” fantomă de la Pucioasa
V-aţi
întrebat vreodată de ce în mesajele pucioşeşti nu se vorbeşte aproape niciodată
despre fantomatica „Mânăstire a Noului
Ierusalim de la Pucioasa (NIP)”?? Cuvinte precum mânăstire, călugări (sau călugăriţe), stareţ
(sau stareţă), monahi (sau monahii), apar cu multă parcimonie în mesajele
pucioşeşti ticluite de leliţa Mihaela şi de predecesoarele ei, „prezicătoarele”
Verginica şi Maria. Asta deşi, prin anii ’90 ai secolului care
tocmai a trecut, se făcea mare vâlvă despre noua „mânăstire” schismatică
apărută peste noapte şi fără vreo binecuvântare arhierească la Pucioasa, iar
Cristi Tabără, într-un filmuleţ ( https://vimeo.com/12448349
) vorbea despre „aşezământul de la Pucioasa” ca fiind reprezentat de două
facţiuni aparent distincte de „credincioşi pucioşi”: „Mânăstirea Noului Ierusalim” şi „Comunitatea Noului Ierusalim”.
Ca să
lămurim lucrurile de la început şi să ştim ce limbă vorbim, trebuie să precizăm
care este părerea noastră: Dintotdeauna, pretenţia unor persoane din
anumite timpuri şi folosindu-se de anumite împrejurări, că NIP ar fi o mânăstire pretins „ortodoxă” (fie
ea şi mixtă, sau pseudo-ortodoxă, sau chiar sectantă, sau budistă – în fond,
orice tip de mânăstire posibil) este una dintre uriaşele minciuni lansate în
spaţiul public prin anii ’90, întreţinută apoi un
răstimp prin diverse declaraţii publice de genul celei vehiculate de Cristi
Tabără, pentru ca în cele din urmă să fie acoperită cu o tăcere totală, grea,
şi desigur, profund interesată. Niciodată n-a existat vreo mânăstire
pucioşească, nici la Pucioasa, nici la Târgovişte şi nicăieri în vreo altă
locaţie din România. Totul a fost o înscenare menită să dea o anumită aureolă
de sfinţenie locurilor şi persoanelor implicate în acest scandal religios.
Să facem
aşadar distincţia necesară: „Pucioşii” vorbesc despre mânăstirea lor fantomă doar în particular, când au interes să
promoveze materiale de propagandă, dar niciun „mesaj ceresc” primit de la „Dumnezeul pucioşilor” nu promovează
viaţa organizată de mânăstire, ci doar un simulacru de comportament monahicesc.
Spre exemplu, Verginica vorbeşte despre „lucrarea” de la Pucioasa ca fiind
distinctă de viaţa mânăstirească şi lipsită de comuniunea frăţească cu
celelalte mânăstiri, cele autentice, care de fapt nici nu recunosc această
„lucrare” şi „nu i se apleacă, în semn de supunere”:
« Fiilor, toţi cei din mănăstiri nu se
pleacă la această lucrare cerească. »[1] (citat
din mesajul Virginiei din 30 septembrie
1965)
Câţiva ani
mai târziu, „Dumnezeul pucioşilor” proclama chiar că viaţa mânăstirească e
depăşită, îndemnându-l pe „păstorul Daniel” (Dănciucă Gheorghe din Măneşti,
Dâmboviţa, zis şi nea’Mişu) şi prin el pe toţi adepţii sectei, să facă bine şi
să nu-şi mai trimită fecioarele la mânăstiri, dar nici să le permită să se
căsătorească, ci să le ţină captive, să se ofilească în casele lor. O asemenea
inovaţie făcea şi o trimitere hazardată la Scripturi, fără nicio acoperire de
altfel:
« Daniele, a fost vremea când am căsătorit, dar vine vremea să nu le
mai căsătorim. Nu să le trimitem în mănăstiri, ci să le ţinem în casele noastre. E scris în Scriptură. »[2] (citat
din mesajul Virginiei din 8 iulie 1973)
Dar acest îndemn n-a ţinut
mult, fiind contrazis flagrant peste numai doi ani, când mânăstirile din BOR
sunt brusc reevaluate şi considerate foarte bune pentru odraslele adepţilor
“pucioşi”. Acestea vor trebui în continuare să aleagă forţat celibatul, de data
aceasta pentru a se călugări:
«... Opresc căsătoria! După anul nou, trimit un număr de fecioare la mănăstire. Nu voiesc să mai căsătoresc. Din toate familiile creştine să fie
o fiică la mănăstire, şi să fie şi feciori. »[3] (citat
din mesajul Virginiei din 21 noiembrie 1975)
Deci,
cum vine asta? Când a fost bine? Când “duhul” care vorbea în numele lui
Dumnezeu interzicea trimiterea la mânăstiri, sau când o încuraja?
Trei
ani mai târziu, toată teoria cu plecatul la mânăstire se va întoarce din nou cu
susul în jos. Acum, cei care au ajuns deja în mânăstire trebuie să o părăsească
urgent, să iasă, să plece înapoi de unde au venit, unde să-şi făurească fiecare
câte o “sihăstrie la domiciliu”, pe motiv că mânăstirile nu mai au viaţă
duhovnicească, ci numai înclinaţii rele (spre duşmănie, spre ură sau lăcomie):
«...
O, a venit vremea să pleci din mănăstire. Avenit vremea să pleci din bisericuţă şi să te duci la
sihăstrie sfântă, unde nu este duşmănie, nici ură, nici lăcomie, şi este numai Dumnezeu
cu mila Sa. »[4] (citat
din mesajul Virginiei din 20 noiembrie
1978)
Peste un an, se consideră deja că
mânăstirile “nu mai sunt mânăstiri”, ci altceva, unde doar numele aminteşte
de o mânăstire. Acum mai este adăugat un motiv pentru părăsirea mânăstirilor de
către monahii şi monahiile care au ales pucioşismul: chipurile, în aceste
“mânăstiri doar cu numele” nu se mai poate fi dusă o viaţă curată, în care
vieţuitorii să-şi poată păstra fecioria. Cei vizaţi trebuie să iasă din
mânăstiri şi să-şi cultive acasă chemarea la sihăstrie. Ca o derogare neaşteptată,
acelora care încă mai vor căsătorie cu orice preţ li se îngăduie căsătoria albă, adică aşa-zisa “căsătorie în Domnul”:
« Dacă cineva vrea să se căsătorească, în Domnul să se căsătorească,
şi să primească duhovniceasca viaţă. Pentru că nu mai sunt mănăstiri, nu veţi putea duce viaţa ca mirii. Cine vrea să-şi ţină viaţa sa,
Domnul o primeşte cu bucurie, că mai bine să fii fecior decât să dai demonilor
fii. »[5] (citat
din mesajul Virginiei din
27
iulie 1979)
Dar
nici faţă de căsătorie nu se aplica la toţi aceeaşi măsură. Unora li se
permitea “căsătoria în Domnul” (chiar şi Verginica s-a căsătorit, ea pretinzând
că “Însuşi Domnul” i-a impus să facă acest pas), altora, nu li se mai
permitea niciun fel de căsătorie. Desigur că o asemenea poziţie oscilantă,
părtinitoare şi arbitrară, nu putea să nu stârnească nemulţumire şi tulburare
printre adepţii “pucioşi”, care vedeau bine că sunt trataţi cu măsuri diferite:
unii fuseseră trimişi forţat la mânăstire, la suferinţe şi privaţiuni, iar
alţii nu; unora li se permitea sau chiar impunea căsătoria albă, altora nu:
« Este cineva care aşteaptă să se căsătorească şi zice: „A căsătorit alţii mai mici, şi pe mine mă trimitea
la mănăstire. A căsătorit, şi pe
mine m-a trimis să mă pocăiesc“. Nu mai
judecaţi, că vă veţi căi. Da. E numai şi numai îndoială în poporul Meu de ceea
ce a făcut Dumnezeu: „că m-a dus de la
oraş, la ţară; că m-a dus la mănăstire; că la unul i-a dat să trăiască aşa, şi la
altul i-a dat să trăiască aşa...“. E
numai îndoială în poporul Meu: „că unul suferă, şi altul nu suferă“.
»[6] (citat
din mesajul Virginiei din 1 iulie 1978)
Şi
urmaşa Verginicăi la “proorocie”, lelica Maria, confirmă că viaţa de mânăstire
este acum inferioară vieţii pe care o duc adepţii “pucioşi”. Neîmplinirile cele
mai evidente privesc postul:
« Mai are Domnul popor prin mănăstiri, care se roagă, dar nu sunt
pregătiţi ca această mână de popor, nu împlinesc toate aşa cum cere Domnul.
Sunt suflete de călugăriţe, de călugări şi de preoţi care-şi hrănesc trupul mai
bine ca în afara mănăstirii şi nu vor să
primească postul. »[7] (citat
din mesajul lelicăi Maria din 4 decembrie 1984)
Adeptele
sectei pucioşeşti, care au fost infiltrate în mânăstirile din proximitate, dar
încă nu le-au părăsit (o vor face cât de curând, atuci când li se va cere), sunt
de pe acum “pregătite sufleteşte” pentru evadare şi pentru o schimbare
majoră în rânduiala călugărească,
inclusiv abandonul vestimentaţiei monahale consacrate, tradiţionale:
«... O, mioriţelor
pe care vă am la mănăstirea Nămăieşti! Folosiţi totul, să trăiţi după voinţa
Mea. Folosiţi dragostea şi iubirea întru toate. Purtaţi cu drag hăinuţa cea
neagră, că peste un pas va fi albă,
strălucitoare. Toate mioriţele pe care le am acolo, Eu le-am trimis. Eu le-am
dat şi măicuţă să le aibă în primire, ca să aibă legătură cu acest mănunchi, să
pot conduce după voia Mea. »[8] (citat
din mesajul lelicăi Maria din
27
ianuarie 1985)
Următorul
pas este acela de a-i declara pe vieţuitorii mânăstirilor “vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu”, pe motiv că nu se străduiesc deloc ca austeritatea lor să se
ridice la noile standarde de vieţuire, cele pucioşeşti, iar această nepăsare a
lor este echivalată ca “lipsă a umilinţei sau a smereniei” ( o
construcţie tautologică la limita demagogiei verbale, inacceptabilă pentru un “Dumnezeu”
care se vrea Atotştiutor, dar nu ştie că termenii “umilinţă” şi “smerenie”
sunt sinonimi, deci nu pot fi folosiţi cu conjuncţia “sau”):
«... Cel mai mare
amar şi cea mai grea durere Îi fac lui Dumnezeu monahii din România, care erau
bucuria şi nădejdea cerului. ... O, inimioarele din monahiile de astăzi nu mai
au deosebire de lume decât cu hăinuţa, dar viaţa, purtarea şi hrana e ca şi
lumea. Of, ce vrăjmaşi vede Dumnezeu în mănăstiri! Nici un fel de umilinţă sau de smerenie.
»[9] (citat
din mesajul lelicăi Maria din
12
iunie 1994)
De
reţinut în acest paragraf că haina monahală încă este cinstită după cum
se cuvine, ea făcând distincţia formală între monahi şi mireni. Se dovedeşte
încă o dacă că la “pucioşi”, de regulă, forma bate fondul, căci imaginea
exterioară preţuieşte mai mult decât probitatea interioară. Am subliniat acest
lucru deoarece, nu peste multă vreme, haina neagră va deveni un fel de handicap
în exteriorizarea văzută a “sfinţeniei” adepţilor “pucioşi”, urmând a fi
înlocuită în mod agresiv şi tendenţios cu haina albă, apocaliptică, doar ca “să
dea bine” la marele public.
Venită
la cârma sectei în anul 1990, leliţa Mihaela va impune călugăriţelor
pucioşeşti un comportament belicos şi ţanţoş, care va desăvârşi ruptura dintre
adeptele pucioşiţe infiltrate în mânăstiri, şi “surorile” lor care nu fuseseră
încă inoculate de filoxera sectarismului. Spre exemplu, monahiile trimise
şi infiltrate în mânăstirea Dobric, de lângă Cluj, primesc îndemnuri de a nu se
depărta de învăţăturile pucioşeşti, adică de a trăi şi a se comporta la vedere
după preceptele sectei ierusalimitene:
« [...] cuvânt de învăţătură pentru fiii şi fiicele acestei lucrări.
[...] O, copii şi copile, copii ai Ierusalimului ceresc, lucrat de Dumnezeu pe
pământ! Amin, amin zic vouă: nu vă depărtaţi de Ierusalimul lucrărilor cereşti,
[...] Vin cu cuvântul spre voi, căci v-am trimis aici
ca să vă ocrotesc, tată, ca să fiţi de o singură mână şi să-Mi fiţi Mie mână
dreaptă şi să staţi de-a dreapta Mea şi să vă iubiţi ca fii ai aceleiaşi
lucrări, că nimeni din voi nu este care să nu fi fost trimis prin această lucrare. »[10] (citat
din mesajul leliţei Mihaela din 9 februarie 1993)
Desigur, prin această atitudine ele îşi asumau în
mod provocator riscul de a fi luate la ochi de stareţa mânăstirii şi apoi
expulzate, dar acesta era jocul deliberat şi cinic al Mihaelei: pe de o parte,
le verifica monahiilor fidelitatea dusă până la sacrificiul viitorului propriu,
pe de altă parte, le determina să plece forţat din mânăstire şi să vină sub
ascultarea ei, “recuperând” aşadar pentru interesul ei personal noi slujnice,
vulnerabile şi supuse.
În urma acestui
război declarat, pe faţă, cu tradiţa monahicească, toate monahiile infiltrate
prin mânăstiri au fost expulzate şi s-au aciuat apoi la Târgovişte, organizându-se
într-un fel de “chibuţ” pseudo-ortodox, sub ochiul vigilent şi controlul
dictatorial al Mihaelei. Au renunţat la straiele monahiceşi şi la culion,
pentru a se îmbrăca simplu, aproape ţărăneşte. Foarte târziu au constatat că au
dat din lac în puţ, dar pasul fusese făcut şi acum era prea târziu ca să se
întoarcă la mânăstirile de unde au plecat. Singurele care au încercat o
revoltă, urmată de o evadare din “raiul pucioşesc”, au fost Anisia şi Teodora,
dar au fost repede recuperate şi “puse cu botul” pe labe de către Mihaela.
Într-un dialog cu monahia Varvara,
leliţa Mihaela îşi dă arama pe faţă, recunoscând că monahiile infiltrate în
mânăstiri au fost nişte pioni otrăviţi, meniţi a racola prin “mărturisirea” de
credinţă sectară, cât mai multe suflete sărăcuţe cu duhul. Legătura subterană
cu liderii sectei a funcţionat permanent, orice “despărţire de lucrare” fiind
aşadar în afară de discuţie:
« Copila Mea Varvara, cine
te-a născut pe tine, tată, şi cine te-a dus pe tine la viaţa cea monahală?
Domnul Dumnezeul acestei lucrări, ca să mărturiseşti în mănăstire lucrarea Mea. Prin ce să mărturiseşti? Prin trăirea ta după învăţătura Mea, că nu
mai este viaţă de monah pe pământ. Te-am crescut de micuţă în leagănul acestei
profeţii de lucru ceresc, şi să fii, tată, oglindă de copil ascultător, oglindă
de smerenie şi de cuminţenie şi de mănăstire. Cine vă poate pe voi despărţi de lucrarea Mea în care sunteţi de o viaţă şi care v-a condus prin pustie? »[11] (citat
din mesajul leliţei Mihaela din 9 februarie 1993)
Majoritatea fetelor
infiltrate în mânăstiri au primit învăţătura sectară de la părinţii lor, deci
fidelitatea lor era neîndoielnică, fiind cultivată încă din pruncie, chiar de
către părinţi. Spre exemplu, monahiile gemene Anisia Cristache şi Teodora Cristache
fuseseră integrate de mici într-un plan general de spălare a creierelor, care
ar fi urmat să “unească într-o lucrare” şi alte călugăriţe naive, de prin alte
mânăstiri:
« Fiicele Mele Anisia şi Teodora,
Eu sunt Dumnezeul părinţilor voştri, care au stat la masă cu Mine în vremea
acestei lucrări. Din pântece v-am arătat călugăriţe. V-am arătat mamei voastre
până să vă crească şi i-am spus că voi sunteţi ceea ce vede ea. Şi v-am crescut
la sânul acestei lucrări, şi iată ce a făcut Domnul cu voi: v-am unit într-o
lucrare pe toate copilele cele călugăriţe ale lucrării Mele, şi le voi aduce şi pe celelalte pe care le mai am în mănăstiri şi voi arăta prin voi ce fel de fii şi fiice a crescut Domnul
pentru biserica Sa, prin lucrarea Sa. [...] voi n-aţi avut altă creştere în
afară de creşterea întru lucrarea Domnului, întru lucrarea de nou Ierusalim. »[12] (citat
din mesajul leliţei Mihaela din 9 februarie 1993)
Cea
mai autentică vulnerabilitate o are, se pare, Minodora, al cărei fizic – dar şi
numărul de dioptrii de la ochelari – pare-se că au scutit-o de riscul de a fi
atrasă pe panta necuminţeniei, aşa încât poate fi dată acum ca
exemplu incontestabil de “fecioară
neumblată” (probabil, spre a face deosebirea netă de alte surate mai
zburdalnice) care merită a fi declarată călugăriţă peste noapte, “ieşită din lume şi din trup şi din rudenii”:
« Mioriţa Mea Minodora,
copilă blândă care n-ai iubit nimic din lume! O, tată, aşa cum aţi stat cuminţi
şi neumblate prin drumul lumii acolo unde aţi fost până acum, aşa şi aici, fiţi cu trăire
monahală aşa cum Îi place lui Dumnezeu,
căci monahul Domnului de aceea iese din lume şi din trup şi din rudenii, de
aceea, ca să stea, ieşit, cu Domnul şi să stea stare îngerească în loc sfinţit
şi curat prin curăţenia celor ce îl locuiesc. »[13] (citat
din mesajul leliţei Mihaela din 9 februarie 1993)
Alte
două tinere sunt plasate pe furiş în sânul mânăstirii Dobric, cu intenţia
ascunsă “de a îmbina utilul cu plăcutul”: “şi în căruţă, şi în teleguţă”;
adică, şi în “lucrarea” sectară de la Pucioasa (unde urmează să revină
periodic, pentru a primi ordine şi instrucţiuni directe de la liderii sectei),
şi infiltrate adânc în mânăstirea ortodoxă de la Dobric, unde ar trebui să facă
pentru sectă noi racolări de călugăriţe, dintre cele mai sărăcuţe cu duhul:
« Mai are Domnul două floricele, două surioare bune. [...] Această lucrare v-a luat pe voi în sân şi v-a aşezat în viaţă
monahală şi v-a adus acum, aici, într-un
buchet, dar să fie viu acest buchet. Udaţi-vă unele pe altele cu apa
învăţăturii Mele care curge prin această fântână cerească. Veniţi când şi când şi
luaţi şi beţi şi fiţi vii şi fiţi flori [...] »[14] (citat
din mesajul leliţei Mihaela din 9 februarie 1993)
Liderii “pucioşi”
au tentaţia ludică de a păstra pentru adepţii lor unele obiceiuri formale ale
monahilor, printre care şi acela de a-şi lua un alt nume, un nume nou, de
monah, care eventual să înceapă cu aceeaşi literă cu care începea numele său de
botez (sau, eventual să fie chiar acelaşi nume, dar el să fie declarat “nou”). Dacă fondul problemei nu le dă prea multe
bătăi de cap ( nu se ostenesc ei să treacă printr-un ritual complet şi canonic
de tundere în monahism, sau să ceară de la episcopul locului numirea canonică a
unui stareţ, sau o stareţă – după caz – pentru “mânăstirea” lor) la formalism
nu-i întrece nimeni. Astfel, ei găsesc esenţial ca Veronica să aibă un “nume
nou”, care să o îndreptăţească de a proclama că aparţine de acum unei “mânăstiri”
noi (o mânăstire fantomă, fără sediu şi fără stareţă, dar cu “neajunsuri
familiale” bine camuflate spre exterior şi cu nume pompos, în care esenţială
este ascultarea oarbă de liderii ei, căci ascultarea pucioşească nu este o virtute impersonală, ci o lucrare ţintită, avându-i ca beneficiari
exclusiv pe cei doi lideri ai sectei):
« Mioriţa cea
sprijinită de Mine şi adusă în casa lucrării Mele, Veronica după numele cel nou! Vreau, tată, să ştii ce înseamnă numele de monah, că
tu eşti copilă în care este turnat mir plăcut, dar mult ar voi Domnul să stea
de vorbă cu tine şi să-ţi aducă împărăţia cea nouă în casa înţelepciunii tale. [...]
Daţi-vă mâna unii altora în slăbiciuni şi în neîndemânări, şi să nu fie, tată, dispreţ
între voi, şi să fie milă şi ajutorare şi să nu ştie nimeni neajunsurile
familiei voastre din mănăstirea cea nouă pe care v-a dat-o Domnul vouă s-o faceţi nouă,
s-o faceţi Ierusalim nou şi trăire de nou
Ierusalim, şi să se ducă vestea de
sfinţenia voastră şi de biserica voastră, căci voi sunteţi biserica lui Dumnezeu
cea iubită, cea păstorită de Domnul. [...] Iubiţi lucrarea ascultării, căci aceasta se numeşte viaţă vie în mănăstire.
Caracterul
conspirativ al relaţiilor dintre liderii sectei de la Pucioasa şi monahiile
infiltrate deliberat în mânăstirile BOR (în special avangarda sectei,
strecurată între zidurile mânăstirii Dobric, de lângă Cluj) este dezvăluit
atunci când aflăm că liderii le interzic slugilor să folosească pentru
comunicare banalele scrisori, ca nu cumva Antihrist să realizeze niscaiva interceptări
ilegale pe traseu. Or, se ştie că numai cine e cinstit n-are nimic de ascuns. Oare
ce au de ascuns liderii “pucioşi”, ca să interzică până şi trimiterile poştale?
Pentru ce au dat ei binecuvântare tinerelor infiltrate în mânăstire? Singurul
lucru incomod ar putea fi chiar devoalarea inovaţiilor sectare, care trebuie
protejate de curiozitatea teologilor, căci doar ei ar putea eventual da pe faţă
tot deviaţionismul necanonic al “pucioşilor”:
[...] Am trimis la voi două copile cu îndemânare mănăstirească, şi fiţi de ajutor unii altora, din darul fiecăruia, tată. Când
veţi veni să luaţi de la izvorul Meu, să vestiţi, iubiţii Mei, pe cei de la
gura izvorului Meu. Nu umblaţi cu carte între voi şi izvorul Meu. Eu îi zic carte, dar
voi ziceţi scrisoare. Antichrist se uită, şi nu e
bine să ştie de la noi. Vestiţi voi cu atenţie şi cu puţine cuvinte, tată, şi
Eu vă voi învăţa pe voi. [...] Binecuvântată să fie intrarea voastră în această mănăstire! »[15] (citat
din mesajul leliţei Mihaela din 9 februarie 1993)
Dar să revenim
la ce spunea Cristi Tabără atunci despre NIP:
„Bine v-am regăsit. Noi suntem acum la
Pucioasa, loc în care, zic eu, avem toate motivele să fim. De ce?Pentru că în
spatele meu se află un aşezământ pe care mulţi îl cunosc sub denumirea de „Mănăstirea
Noul Ierusalim”. De fapt, dacă vă uitaţi bine în spatele meu veţi vedea o
poartă superb sculptată, ceea ce reprezintă un fapt artistic nemaipomenit.
Alături de poartă sunt nişte oameni cu înfăţişări, hai să spunem, nu foarte
obişnuite pentru ceea ce ştim noi despre înfăţişarea omului din România
modernă. Dincolo de acea poartă nu trece aproape nimeni. Nici măcar cei din „Comunitatea Noului Ierusalim” nu intră acolo decât după un anumit timp,
în anumite condiţii. De fapt, ce se întâmplă aici?
Dacă vă amintiţi bine, în anii ’90 locul acesta a
fost supus diverselor contestări. Din partea unor teologi ai Bisericii, din
partea unor ziarişti, din partea unor oameni care nu au înţeles foarte multe
din ceea ce se întâmplă aici, dar nici n-au ştiut foarte multe. Recunosc că
nici eu nu ştiu foarte multe. Urmează însă să aflăm împreună cu dumneavoastră
dacă ceea ce ne spun aceşti oameni, şi anume faptul că ”aici se aude Cuvântul
lui Dumnezeu” este aşa, şi dacă da, care este „Cuvântul lui Dumnezeu”? Dacă aici
este „Cuvântul lui Dumnezeu”, care este semnificaţia acestui loc, şi dacă
aceşti oameni poartă această ţinută care te duce cu gândul la strămoşii noştri,
ce rost are România în „Cuvântul lui
Dumnezeu”? Şi dacă aici se aude
„Cuvântul lui Dumnezeu”, cum se raportează acest „Cuvânt al lui Dumnezeu” în ceea ce ştim noi
despre „Cuvântul lui Dumnezeu” ca fiind
Sfânta Scriptură.
Dacă aceşti oameni spun că sunt creştini
ortodocşi, atunci ce trebuie să ştim noi de la ei despre acest lucru şi de ce
unii le contestă această calitate? De fapt, cine sunt ei? Ce este adevărat şi
ce nu este adevărat din suita de lucruri care s-au tot povestit despre aşezământul
de la Pucioasa, mă refer la „Comunitatea Noului
Ierusalim” şi la „Mănăstirea Noul
Ierusalim”, unde, cred eu că se întâmplă lucruri pe care merită măcar să le
ascultăm. Şi apoi, cine, cât înţelege şi cum judecă, asta este deja o chestie
de doctrină personală. N-am să vă pot duce dincolo de aceste porţi, însă sper
să putem merge în sânul Comunităţii... un pic mai încolo. Dar
deocamdată...iată! Haideţi, cât se poate încolo...[16]
Cristi Tabără s-a străduit să facă un
filmuleţ în care să prezinte imparţial cine sunt şi ce vor sectanţii de la
Pucioasa (care se pretind creştini ortodocşi, dar nu ar călca în vreo biserică
ortodoxă, nici dacă-i pici cu ceară). Comentariile lui reproduc însă cu lux de
amănunte doar acele informaţii primite direct de la “pucioşi”, prin care ei îşi
fac singuri reclamă, camuflaţi în creştini ortodocşi. O minimă precauţie ar fi
trebuit să-l determine pe Cristi să caute şi părerile altora (preotul satului,
săteni obişnuiţi, foşti adepţi care au părăsit pucioşismul, etc.). Ar fi
constatat, fără prea mare efort, că lucrurile nu stau chiar aşa cum vor “pucioşii”
să apară în faţa întregii lumi. Ar fi aflat că “pucioşii” au doar o aparenţă de
ortodoxie, că secta lor clonează cu mult tupeu Ortodoxia; dar că în realitate
ei sunt profund schismatici, considerând că toate bisericile (în afară de
biserica lor, desigur) sunt apostate. “Pucioşii” au un cult diferit şi o nouă “Evanghelie”,
se ocupă intens cu spiritismul (practică dezavuată de Biserica Ortodoxă), au
inventat o nouă “preoţie”, pe care o denumesc “preoţie după rânduiala lui
Melchisedec”, resping categoric căsătoria (considerând-o o formă legiuită de
desfrânare), trăiesc într-o aşa-zisă “mânăstire” mixtă şi promovează o viziune
apocaliptică a vieţii de zi cu zi. Bineînţeles că Tabără n-a aflat nimic concret, care să-i
risipească nedumeririle, deşi scopul său declarat cam ăsta a fost. Adepţii „pucioşi”, dirijaţi din umbră de
liderii lor, au reuşit să-i spună tot ce
au vrut şi ce le-a convenit, fără să devoaleze nimic concret din „tainele”
Noului Ierusalim. De ce trebuia să existe şi o „comunitate”, în paralel cu o
„mânăstire”? Mister. Ce le deosebeşte, ce le justifică existenţa paralelă şi,
aparent, concurenţială? Mister. Cum soseşte „Cuvântul lui Dumnezeu” din cer, şi la cine anume soseşte? Mister,
acoperit de minciuna fatală cum că ar fi „14 vieţuitori” ai „mânăstirii” care
îl aud, deşi nu toţi îl consemnează în scris. În realitate pe lângă faptul că
în „mânăstire” nu mai erau de mult 14
vieţuitori (mulţi s-au risipit, iar unul a murit), în afară de Mihaela niciunul
nu se putea lăuda că a auzit „Cuvântul” cu urechile lui. Bineînţeles că orice
tentativă a vreunei persoane din exterior de a afla adevărul era taxată ca o „îndrăzneală necuvenită”, aceea de „a iscodi tainele Domnului”. „Cuvântul” este
consemnat în scris numai de „cine are voie”, respectiv de Mihaela, operaţie la
care nu există martori. În acest caz, ce garanţie există că respectivul
„Cuvânt” nu este fabricat pe loc de către Mihaela, mai ales că ea a dovedit în
repetate rânduri că are calităţile compoziţionale şi fanteziile necesare pentru a scorni aşa
ceva?
Ce
diferenţă este aşadar între „Mânăstire”
şi „Comunitate” la NIP? Există în
realitate aşa ceva, sau Cristi Tabără lansează în eter cu dezinvoltură aceleaşi
panglici care i s-au servit şi lui de
către purtătorii de cuvânt ai sectei NIP?
Diferenţierea
este bine gândită de liderii „pucioşi”.
Aşa-zisa „mânăstire” este ca un turn de fildeş, în care pătrund (în afară de
cei doi lideri ai sectei), doar câţiva dintre cei mai fideli supuşi, aleşi pe
sprânceană, care au rolul de a fi servitorii lor cei mai apropiaţi. Ceilalţi
servitori sunt ţinuţi la distanţă, în hambare construite special pentru ei la
Pucioasa şi la Târgovişte, cărora li s-au atribuit denumiri conspirative (Casa
Întîlnirii, Căsuţa din Deal, Foişorul, Cortul Alb, Ro-Emaus, etc.) Întâlnirile
şi muştruluiala zilnică pe care Mihaela o administrează supuşilor ca pe un
medicament amar se desfăşoară invariabil în aceste locuri. Partea hazlie este
că liderii „pucioşi”, în urma unui conflict groaznic cu „unul dintre cei 14”,
au abandonat „Mânăstirea” şi s-au instalat la confort sporit într-o locaţie
nouă, numită „Legănuţ”. Aşadar „Mânăstirea”, practic, nu mai există, căci în
„Mânăstire” au mai rămas doar unul sau
doi adepţi, singuri-cuc, ca să administreze treburile curente. Este unul dintre
motivele serioase pentru care acum „pucioşii” nu mai scot un cuvinţel depre
„mânăstirea” lor, ca şi când nici n-ar fi fost vreodată.
Cât
priveşte hainele ciudate care l-au impresionat pe Cristi Tabără, ele sunt alte
inovaţii ale sectei, fără nimic comun cu practica vestimentară din mânăstirile
ortodoxe. Şi aici au existat oscilaţii majore de opţiune, după cum a avut
Mihaela imaginaţie, de-a lungul timpului. Uneori, adeptele au fost îndemnate să
se îmbrace 100% în haine albe, când „întâlnirea
cu Domnul” părea iminentă. Alteori li s-a permis să se îmbrace 100% în
negru, ca Mihaela, pentru a evidenţia gradul de smerenie avansată la care au
ajuns, după ani de slugăreală la cei doi boiernaşi, vechili de suflete moarte.
Vizitatorii
Complexului Pseudo-Monastic de la Pucioasa (sau, în egală măsură, ai Complexului
similar de la Târgovişte, denumit „Ro-Emaus”), vor fi sideraţi să constate că,
în loc de mânăstire, acolo este un fel de chibuţ de ambele sexe care nu este
condus de un stareţ sau de o stareţă, ci de un cuplu ciudat, despotic, semănând
izbitor la alură cu Pat şi Patachon, sau
cu alte personaje celebre din basmele româneşti. Baba Cloanţa Cotoroanţa îşi
plimbă în lesă favoritul, pe Făt Frumos cel Pântecos, ca pe sfintele moaşte
ambulante şi îl alintă cu mângâieri de genul „Nicuşiţă”, „Mucoşiţă” sau „Mocoşiţă”.
Mocofanul se umflă în pene de parcă ar scoate-o la aer pe Ileana Cosânzeana,
dar tot încruntat la chip şi negru de supărare rămâne, căci aşa este El din
fire; la El nemulţumirea e boală cronică, de care a molipsit-o şi pe Ea. Aşa
încât cei doi porumbei guşaţi sunt mereu cu capsa pusă, trântesc şi bufnesc,
scot fum pe nări şi pe urechi şi ameninţă cu foc şi cu pucioasă pe bieţii
adepţi care tremură ca varga, aşteptând de la o zi la alta să se declanşeze
odată Apocalipsa de la Pucioasa, să se
termine odată cu toate şi să scape de stres.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
5 mai 2016
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.