490. “Dumnezeul” sectei NIP (Noul Ieruşaloim de la Pucioasa) răstălmăceşte păcatul mândriei
Ştim de acum în mod lămurit şi dovedit cu probe indubitabile că în
dreptul “Dumnezeului” imaginar de la
Pucioasa au vorbit, de-a lungul vremii, trei persoane: “mămica” Verginica,
“lelica” Maria şi “leliţa” Mihaela. Toate trei s-au erijat, rând pe rând, în a
fi “trâmbiţe”, “punţi” şi “porţi” ale “Dumnezeului” pucioşilor. Aceste trei
femei, soli mincinoşi ai “noului Ierusalim”, au pretins cu mult tupeu că aduc
pe pământ “cuvântul lui Dumnezeu”, când de fapt ele născoceau propriul lor
cuvânt, propriile lor fantezii pseudo-creştine. Dacă ar fi fost într-adevăr
Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cu ele pretindeau, acesta ar fi avut consistenţă, nu
ar fi contrazis nici Biblia, nu s-ar fi contrazis nici pe sine, nu ar fi adus
zeci de inovaţii în disonanţă flagrantă cu Sfânta Tradiţie creştină, şi mai
ales nu ar fi adus mesaje schismatice şi războinice, ci ar fi fost un mesager
al păcii. În plus, nu ar fi necesitat sute de “corecţii” pe care liderii sectei
de la Pucioasa le-au operat ulterior pe furiş, încercând “să dreagă busuiocul”
acolo unde se vedea limpede că “dăduseră cu oiştea în gard”. Cele trei “proorociţe”,
dacă ar fi adus lumii cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu, şi nu cuvântul lor, nu
ar fi lansat trei tipuri de mesaje radical distincte, din care se devoalează imediat
personalitatea şi gradul de cultură ale celui ce scrie. Ar fi adus un mesaj
unitar atât în conţinut, cât şi în formă. Observăm însă că mesajele lor sunt
atât de diferite, încât fiecare subiect, abordat punctual, le demască
diversitatea de idei.
Spre exemplu, leliţa Mihaela promovează în mod sistematic o propensiune
pentru mândria de a face parte din şleahta “celor aleşi”, în timp ce
la mămica Verginica şi la lelica Maria nu întâlnim de fel asemenea devieri de
atitudine faţă de păcatul mândriei. Dimpotrivă, cele două “proorociţe” care au
precedat-o pe Mihaela se arată potrivnice în mod neabătut faţă de acest păcat
capital.
“Mămica” Verginica declară
sistematic că Dumnezeu urăşte păcatul mândriei, care aduce omului o falsă
înălţare de sine:
«
Lăsaţi luxul
şi mândria,
că tare sunt urâte la Mine. [...] O, dacă ai
avea credinţă, ai avea aur să stai pe el, ai avea cu ce trăi aşa cum Îmi place
Mie, nu după lume, cu mândrie şi cu mâncăruri bogate, care se strică. »[1] (citat din
mesajul Verginicăi din 26 mai
1958)
Tot Verginica atrage atenţia ca nu cumva să existe
vreo derogare de la acest principiu, bazată pe impresia că “poporul ales”,
adică “pucioşii”, ar fi mai cu moţ decât ceilalţi creştini, deci ar fi
îndreptăţiţi să se mândrească în faţa celorlalţi cu statutul lor de “aleşi ai
Domnului”:
«
Poporul Meu, nu te mândri că eşti poporul Meu.»[2] (citat din
mesajul Verginicăi din 27 august 1973)
Nici “lelica” Maria nu are
vreo altă poziţie faţă de păcatul mândriei, pe care îl consideră “mârşav”,
pentru că dă senzaţia de apartenenţă la o aristocraţie a elitelor:
«...
Cel mai mârşav păcat: mândria.
Este doamnă mare mândria
în această lume. Curvia şi mândria
sunt nişte doamne. »[3] (citat din
mesajul Lelicăi din 15
august 1988)
Cu
totul altă poziţie are “leliţa” Mihaela, deşi şi ea pretinde că dă citire unor
mesaje care provin de la acelaşi “Dumnezeu”.
Ea promovează când poziţia corectă, de blamare a păcatului mândriei, când
îndemnul direct şi făţiş la săvârşirea acestui păcat. Vom exemplifica aici în
special poziţiile eronate, de incitare la mândrie ca la o “virtute” între
celelalte virtuţi.
În
decursul vremii, mesajele Mihaelei au avut două abordări, care descriu poziţia ei
evolutivă în cadrul sectei. La început, Mihaela pretindea că “aduce din cer”
mesajele duhului Verginicăi (care murise în anul 1980), pe motiv că sufletul ei
încă mai purta de grijă poporului “pucios”. După ce a mai prins curaj şi cheag
la cârma sectei, Mihaela a început să pretindă că aduce mesaje direct de la “Dumnezeul” Pucioasei, iar pe Verginica
(duhul ei, de fapt) a trecut-o, treptat, în uitare.
Ar fi de aşteptat deci, ca mesajele
aduse de Mihaela “de la duhul Verginicăi” să fie consecvente cu poziţia
exprimată de Verginica în timpul vieţii ei: de blamare totală a păcatului
mândriei. Dar nu este aşa: Mihaela îi atribuie Verginicăi, în “mesajele” care
chipurile vin de la duhul ei, propriile gânduri de mărire deşartă şi de
proslăvire a aşa-zisei “mândrii sfinte”. Dintr-o dată, duhul Verginicăi se
arată preocupat a ca poporul “pucios” să devină “mândria ei” şi să se
lupte pentru mărirea văzută, care să justifice această mândrie:
«
Şi voi coborî cu slava Mea şi voi face serbare cerească, şi veţi fi mândria Mea,
şi prin voi voi face minuni mai mari ca la început şi voi muta munţii pe care
trebuie să-i mut, şi voi ridica din moarte pe morţii care trebuie să învieze. [...]
Iar voi, copiii Mei, veţi adăpa pământul, şi el va rodi, şi atunci, neamuri
numeroase vor învia şi se vor îndrepta către slava Noului Ierusalim, căci
începutul de la voi se va mări din
zi în zi, şi Domnul va fi slăvit de popor
mare şi tot mai mare. Amin. » [4] (citat
din mesajul Mihaelei din 24 august 1990)
Ceea ce nici nu gândise în timpul
vieţii, “mămica” Verginica pare-se că proclamă acum ca o preocupare primordială.
Mărirea şi strălucirea poporului “pucios” îi va alimenta ei mândria ca pe o virtute, căci
mândria pare a nu mai fi acum un păcat (şi încă, unul dintre cele şapte păcate
capitale!):
«
Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu care v-a crescut pe voi, care
v-a hrănit pe voi, care v-a slăvit pe voi, şi aceştia sunteţi voi, măi mămică, sunteţi rodul acestei
lucrări, şi Dumnezeu Se odihneşte în voi, şi să vedeţi voi ce Ierusalim va zidi
Dumnezeu la vederea tuturor, că începutul
vostru se va mări, şi strălucirea voastră va umple tot pământul de lumina
de la Dumnezeu, şi pământul va tresălta de bucurie şi de slava Domnului, şi voi veţi fi atunci mândria mea.»[5] (citat din
mesajul Mihaelei din 27 august 1990)
Pentru satisfacerea gustului mândriei
deşarte, leliţa Mihaela (vorbind din dreptul duhului Verginicăi) trece la
acţiuni concrete. Ea alege un tânăr (Iliuţă Bunea) să fie de ajutor “lucrării”
de la Pucioasa, şi chiar mai mult: să fie “primul dintre aleşi”, cel care va
întemeia “troiţa sfântă”, adică cei trei “preoţi” care urmau să întemeieze o
biserică nouă, schismatică faţă de Biserica Ortodoxă:
«
Copilul meu cel
tare de aici, Iliuţă, are mama Gigi nădejde în tine, de-acum.
Am dat aici o rugăminte, am cerut un ajutor să-mi văd pusă la loc o piatră care
a căzut demult de la locul ei, şi e piatra grea, mămică, şi cel căruia i-am
arătat-o este plăpând, aşa cum ştii şi tu. Aşează-te lângă el şi vă rugaţi la
Dumnezeu să vă trimită şi cete cereşti, să punem, mămică, piatra la loc, să-mi
daţi împăcarea, copiii mei, că eu cu voi mă ajut şi mă mângâi. Fiţi, mămică, mândri că mă mângâi cu voi,
şi fiţi vrednici de aceasta, că biruinţa
de la sfârşit e a mea, mămică, şi e
cu voi biruinţa mea, că prin voi lucrez. »[6] (citat din
mesajul Mihaelei din 11
septembrie 1990)
Observăm aici cum Mihaela îl incită şi pe Iliuţă la mândrie şi îi prooroceşte că va
fi “omul de nădejde” care va aduce “biruinţa de la sfârşit”, o proorocie care
însă se va dovedi profund mincinoasă. Într-adevăr, după ani grei de robie sub
tirania Mihaelei, Iliuţă a reuşit să se desprindă din chingile sectei şi să
lase altora mai fraieri cinstea de a fi “oamenii de nădejde” al Mihaelei.
Percepţia Mihaelei despre mândrie
este profund duplicitară. Ea nu neagă că mândria este un păcat, pe care
îl critică adeseori cu multă energie. În acelaşi timp însă, promovează un
concept nou, o inovaţie ciudată numită “mândria
cu Dumnezeu” sau “mândria
pentru Dumnezeu” sau “mândria
la Dumnezeu” (alteori, numind-o “mândrie
sfântă”), sintagme care mustesc de o discordanţă înfricoşătoare.
Tehnica aceasta, de juxtapunere şi de asociere între păcat şi sfinţenie, este
un artificiu păgubos şi periculos, lipsit de logică şi de substanţă. În
viziunea Mihaelei, o astfel de “mândrie cu Dumnezeu” solicită, dar şi asigură,
sau echivalează cumva cu starea de smerenie şi de umilinţă care se cere
oricărui creştin:
«
O, măi poporule, de
ce eşti, măi, mândru? De ce? că toate
le ai împrumutate de la Dumnezeu. O, măcar dacă te-ai mândri cu Dumnezeu,
dar atunci ar trebui să fii numai întru Dumnezeu, şi nu aşa cum eşti tu acum,
bolnav. Am venit să trec pe lângă tine şi să-ţi spun
să fii smerit şi umilit, şi atunci vei învia întru Dumnezeu, că va învia
Dumnezeu în tine. Dar uită-te tu la Dumnezeu, şi te uită şi la tine şi vezi
dacă eşti ca Dumnezeu. Şi dacă nu eşti, atunci nu eşti smerit.
»[7] (citat din
mesajul Mihaelei din 16
septembrie 1990)
Scamatoria
dă imediat roade. Odată valorizată mândria ca o pseudo-virtute, ea este
transferată cu dărnicie “poporului ales” (numit “Ierusalimul cel nou”), şi
teritoriului denumit “România”, căruia i se promite că va deveni “mândria
veacurilor”:
«
Bucură-te, Ierusalime nou, bucură-te, România Mea! că iată, vine
Domnul la tine. Lărgeşte-ţi cortul şi vezi, că vin la tine fiii tăi. Toţi cei
ce te-au urât te vor numi cetatea Domnului, că din părăsită şi asuprită ce
erai, voi face din tine
mândria veacurilor. Eu, Domnul, am hotărât aceasta.»[8] (citat din
mesajul Mihaelei din 12 octombrie 1990)
Promisiunea nu este singulară, ea fiind
repetată cu dărnicie, mai ales că România este declarată bolnavă şi i se
promite o vindecare garantată (promisiune neonorată până acum, deşi au trecut
de atunci aproapte opt ani buni, în care s-ar fi putut vedea o schimbare a
ţării în bine şi nu în rău):
« O, [...]
ţara Mea, şi trebuieşti vindecată, tată. [...] Este scris în Scripturi să fac din tine mândria veacurilor, dar fii înţeleaptă, că împărăţia Mea cu tine nu este din
lumea aceasta, [...] »[9] (citat din
mesajul Mihaelei din 09 august 2008)
Vorbind
din dreptul (şi în numele) duhului Verginicăi, Mihaela îi atribuie şi ei
pseudo-virtutea mândriei la Dumnezeu, pe care săraca femeie se pare că n-a avut-o în toată viaţa ei, dar cu
care iată, este pricopsită acum, după moarte:
«
O, voi n-aţi zis niciodată că eu nu mai sunt; n-aţi zis, pentru că
voi Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu, măi copii. Voi Îl credeţi pe Dumnezeu, şi de
aceea aţi văzut voi slava lui Dumnezeu. Voi sunteţi nişte copii, măi fiilor,
dar sunt
mândră cu voi la Dumnezeu,
pentru că sunteţi copii împliniţi, şi pentru că mă ascultaţi şi mă ajutaţi şi
lucraţi cu mine. »[10] (citat din
mesajul Mihaelei din 7
noiembrie 1990)
În
plus, duhului Verginicăi i se atribuie şi ambiţii de viitor în ceea ce priveşte
mândria,
pe principiul cunoscut “pofta vine mâncând”. Paradoxal, mândria devine astfel o
“hrană duhovnicească” pentru biata Verginica ( pentru duhul ei, desigur, căci
Verginica a murit de mult):
«
Vreau să fiu mândră
de tine, vreau să fac din tine minune pe pământ,
şi de la tine să răsară minuni despre care nu s-a mai auzit până acum. Pace
vouă, celor din această cetate! Pace ţie, Israele, popor al Noului Ierusalim!
»[11] (citat din
mesajul Mihaelei din 11 noiembrie 1990)
Nerăbdarea se dă însă repede pe faţă. Peste
numai şapte zile, ambiţia de viitor privind mândria este prezentată deja ca un fapt împlinit. Mihaela nu
mai vorbeşte acum despre un viitor neprecizat, ci despre “mândria din vremea aceasta:
«
Scoală-te, cetatea mea de aici, scoală-te, mămică! Ridică-te, creştine, şi fii credincios, căci tu
eşti fiu al făgăduinţei cea din veac. [...] Toate
popoarele îţi vor da mărire, dar fii vrednic, Israele iubit, poporul meu iubit,
mândria mea cea din vremea
aceasta. »[12] (citat din
mesajul Mihaelei din 17 noiembrie 1990)
Odată declarată, mândria e gustată cu orice ocazie favorabilă. Tot “cerul”
este chemat să participe la degustarea aceasta obştească a dulceţei mândriei de a fi “altfel”:
«
Copiii mei, voi sunteţi pacea mea, voi sunteţi nădejdea mea şi sunteţi mândria mea
în faţa cerului, căci iată, am ucenici pe pământ, care lucrează ceea ce nu s-a
mai lucrat în Israel, lucrează lucrul cel nou şi începutul cel nou şi veacul
cel nou, care va să fie, şi de aceea sunt eu iubită de tot cerul, căci eu am fost trâmbiţa cea cu care a sunat
Dumnezeu pentru ca să-Şi anunţe slava Sa. »[13] (citat din
mesajul Mihaelei din 10
noiembrie 1991)
Cum e turcul, şi pistolul,
spune un proverb. De la dascăl, se trece apoi la discipol cu practicarea
aceasta a mândriei. Ucenicii
Verginicăi sunt chemaţi să aibă şi ei mândrie, să se bucure şi ei de
această pseudo-virtute scoasă din joben. Iar când nu o au, sau când se arată
leneşi şi nelucrători ai mândriei, sunt mustraţi ca nişte şcolari delăsători,
care nu vor să devină cu orice preţ premianţii clasei:
«
Au lucrat spre lovirea acestei lucrări, spre dezbinarea acestui
popor şi spre vânzarea acestei taine. Duhul lor este măreţ, măi copii,
[...] N-aţi cercetat pe cel adus aşa cum se lucra la începutul bisericii
Domnului. N-aţi avut şi voi mândria
de a ţine la această bogăţie, şi iată, a fost dată pe jos şi călcată în
picioare de inimi uşoare, de minţi uşoare, care umblă de colo-colo fără
căpătâi. [...] iar voi, copii ai acestui
cuvânt, vorbiţi urât în casă unii cu alţii şi nu aveţi şi voi mândria
să nu mai fie nimeni ca voi de aleşi în
purtare şi în vorbire sfântă şi în sfială sfântă şi în vorbire cu rost şi cu
rod de biserică cerească pe pământ. »[14] (citat din
mesajul Mihaelei din 30
noiembrie 1993)
De
aici până la a declara că umilinţa atrage după ea mândria,
nu mai e decât un pas (deşi e ridicol să crezi că o virtute poate genera un
păcat):
«
Eu ţi-am spus ţie, Israele ales, [...] să nu ieşi, tată, din
lucrarea Mea. Lasă să râdă toată lumea de tine, las-o să te poreclească, las-o
să te înjosească, dar nu te speria, nu te ofili, şi să fii mândru de Mine că sunt cu tine,
poporul Meu. Nici un vrăjmaş nu poate lucra împotriva ta. »[15] (citat din
mesajul Mihaelei din 29
mai 1995)
Ajunşi
aici, speculaţiile capătă proporţii hiperbolice. Mai întâi Mihaela ignoră
faptul că fălirea, semeţirea, trufia şi mândria sunt sinonime, deci
echivalente. De aceea, ea îşi permite să condamne fălirea şi semeţirea,
pentru a-şi putea permite să promoveze în acelaşi timp mândria. La Mihaela mândria,
cică, aduce cu sine smerenia, cu condiţia ca mândria să nu fie fără Dumnezeu, ci să
fie “mândrie cu Dumnezeu”:
«
Omule, omule, de ai împlini toate cele potrivite cu poruncile lui
Dumnezeu, dar dacă eşti fălos şi semeţ, eşti înger întunecat, şi nu îţi
foloseşte. Cel
ce se mândreşte cu Dumnezeu, acela se smereşte ca Dumnezeu. Cel ce se smereşte
ca omul, acela nu este în Dumnezeu, acela are duh de om, care face binele fără
Dumnezeu; acela lucrează binele răului, iar binele răului face parte din rău,
nu din Dumnezeu. Cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu, Care a venit din cer pe
pământ, acela are păcat asupra Duhului Sfânt. »[16] (citat din
mesajul Mihaelei din 8
septembrie 1995)
Odată
ce a înfrăţit mândria cu smerenia, Mihaela poate face un pas
mai departe: să juxtapună mândria cu sfinţenia (adică, păcatul
cu virtutea). În această fază, mândria se poate atribui fără probleme chiar “Dumnezeului” Pucioasei, ca o proorocie
care o va împlini ca însuşire esenţială şi definitorie:
«
Avem de lucrat lucrare de pace între cer şi pământ, lucrare de împăcare
a României cu Dumnezeu, [...] că ea va fi să fie ţară
mândră şi
sfântă, şi Mă va primi
întru întoarcerea Mea la oameni. [...]
Iar tu, popor al cuvântului Meu, să ceri [...] ca să împlinesc cele ce
sunt scrise pentru zilele acestea în cartea proorocului Daniel, că prin acest
om iubit Eu am vestit-o pe România ca ţară a strălucirii şi a mândriei Mele,
ţară mândră între ţări.»[17] (citat din
mesajul Mihaelei din 25
martie 1997)
Duhul
Verginicăi este chemat şi el să se împărtăşească din bucuria mândriei “în
mod sistematic” Pucioasei:
«
– O,Doamne, eu sunt fiica binecuvântării Tale. Binecuvântată să fie
ieşirea şi intrarea lui Israel,
[...] Israele, mândria
mea în faţa Domnului! »[18] (citat din
mesajul Mihaelei din 29
septembrie 1997)
Mesajul
pentru popor ar trebui să se încadreze în acelaşi registru. Şi totuşi, aici se
produce defecţiunea. Mihaela uită ce a spus şi se încurcă atît de grav în
speculaţii încât ajunge să dea “poporului pucios” mesaje contradictorii. Pe de
o parte, îi recomandă poporului reţinere, pentru a nu cădea în mărirea de sine.
Poporul “pucios” nu are voie să se mândrească cu Domnul, nici măcar cu
“Dumnezeul” lui, darămite cu poziţia
sa privilegiată de popor ales:
«
Tu, poporul Meu, să nu te încerci cu lucrarea măririi
de sine. Tu nici
cu Mine să nu te mândreşti, că Israel cel de demult s-a mândrit că
e poporul Meu şi s-a strivit pe sine prin mărire de sine. Tu să fii smerit prin
Mine, că smerenia inimii este paznicul omului sfânt. »[19] (citat din
mesajul Mihaelei din 7 ianuarie 1998)
Pe
de altă parte, după ce a uitat ce a spus cu câţiva ani în urmă, Mihaela îi dă
poporului “pucios” un îndemn total opus: să se mândrească cu Domnul ca “se se
bucure cu cerul”, adică să participe din plin la bucuria degustării mândriei
“Domnului” şi “mândriei cu Domnul”:
« Vreau
să te mândreşti cu Mine, poporul
Meu, şi atunci este vremea când Eu Mă mândresc cu tine înaintea celor
de pe pământ, care sunt neputincioşi pentru slava Mea, de vreme ce o au pe a
lor şi după a Mea nu caută. »[20] (citat din
mesajul Mihaelei din 19-20 aprilie 2004)
O asemenea contradicţie gravă demască o dată în plus
înscenarea de la Pucioasa. Niciodată, Dumnezeu cel Atoateştiutor n-ar fi comis
o asemenea neglijenţă, să uite ce a spus şi să dea două reguli care se
contrazic în totalitate. Aceasta nu poate fi decât o scăpare omenească – de
înţeles prin prisma limitelor omeneşti, dar intolerabilă prin efectele ei
mistificatoare.
Pe
fond, contradicţia evidenţiată aici nici măcar nu este singulară. Spre exemplu,
deşi elogiază „mândria cu Dumnezeu”, Mihaela nu uită să sublinieze că mândria rămâne un păcat chiar dacă este
motivată de fapte bune (aşa încât, un ucenic mai zelos nici nu va mai şti în ce
direcţie să o apuce – să se mai mândrească, sau nu?):
« Mai îndreptat a fost vameşul care şi-a cunoscut
păcatele ducându-se cu ele la Domnul ca să-l scape de ele şi ca să-l elibereze.
Iar fariseul, ascunzându-le, a rămas împovărat, căci Dumnezeu stă împotriva celor ce se mândresc cu faptele lor bune acoperind cu ele
mulţimea faptelor lor rele. »[21] (citat din
mesajul Mihaelei din 26 ianuarie 1998)
În speculaţiile ei pseudo-teologice,
Mihaela nu ezită să răstălmăcească până şi mesajul biblic, pentru a-şi aduce
apă la moară propriilor ei sofisme. Astfel, ea atribuie Dumnezeului din Vechiul
Testament satisfacţia mândriei de a avea pe pământ un om
credincios precum Iov:
« O, cât de drept a fost el cu
Mine şi cât de mult şi de adevărat M-a mărturisit, iar Eu l-am ridicat pe el
iarăşi şi i-am făcut iar trup, şi a văzut Iov slava Mea cu ochii lui, cu trupul
lui cel nou făcut, şi apoi şi-a luat înapoi cinstea şi slava pe care o avea din
mâna Mea prin dreptatea lui, căci îl iubeam şi Mă mândream cu el în cer şi pe pământ,
şi după ce l-am destrămat, l-am înviat, căci dorul acesta se mistuia în el. »[22] (citat din
mesajul Mihaelei din 1 februarie 2004)
În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Din
Cartea lui Iov rezultă limpede că Dumnezeu îi apreciază calităţile lui Iov la
modul neutru şi pilduitor, fără însă a-l lăuda sau a Se lăuda cu el, şi acceptă
(tot din motive educative) toate încercările propuse de diavol, deşi ele îl
nedreptăţeau pe Iov.
În schimb, “Dumnezeul” Pucioasei nu ezită să declare că îşi găseşte plăcerea în a se mândri cu “fiul cel mic” (prin această expresie înţelegându-se “poporul pucios”). Când vine vorba de precizarea coordonatelor temporale, lucrurile stau ceva mai prost. Uneori, această mândrie este localizată în prezent:
« O, [...] Eu sunt Dumnezeul tău şi bucuria ta şi că tu eşti mândria Mea, fiule mic, [...] »[23] (citat din mesajul Mihaelei din 6 mai 2013)
Alteori,
această mândrie este
localizată într-un viitor vag precizat:
« O,
pace vouă, fiilor, [...] voi veți fi slava Mea în ziua aceea și veți fi mândria Mea, iar Eu
vă voi învălui pe voi în slavă, fiilor, [...] » (citat din mesajul Mihaelei din 02 august 2015)
Un
alt obiectiv declarat al mândriei “Domnului” Pucioasei este ţara
română. La fel însă, promisiunile oscilează puternic între prezent şi un viitor
neprecizat. Uneori, declaraţiile vizează prezentul:
«
O, ţara Mea, ţara Mea de nuntă, ţară a mândriei Mele! »[24] (citat din
mesajul Mihaelei din 11 aprilie 1997)
Alteori, această mândrie este dorită la modul declarativ, dar este amânată şi
promisă pentru viitor, atunci când se va putea:
« [...] voia Mea este să ocrotesc calea
venirii Mele și lucrarea Mea cea de azi, țara Mea și a voastră, și să fac din ea mândria Mea, mângâierea
Mea, slava Mea s-o așez peste ea.
Amin, amin, amin. »[25] (citat din
mesajul Mihaelei din 24 aprilie 2016)
“Pucioşii” sunt invitaţi să nu se mai
sfiască, să nu se teamă de păcatul mândriei, ci să se mândrească vârtos şi
sănătos cu numele lor cel nou (“Noul Ierusalim”) în faţa celorlalţi creştini,
care au rămas de căruţă:
« Fiţi mândri de numele vostru cel nou, de numele Meu de peste voi, căci ţara română are
nume nou: Noul Ierusalim! »[26] (citat din
mesajul Mihaelei din 08 decembrie 2009)
În
particular, acolo unde nu toţi creştinii aleg să meargă pe calea cea nouă
deschisă de secta “pucioşilor”, chiar şi
un singur rătăcit, câştigat de partea sectei, este un prilej de bucurie. Pentru
acel rătăcit, restul familiei ar trebui să se mândrească şi să-şi pună nădejdea
în el, căci de el va atârna mântuirea celorlalţi membri ai familiei:
« O,
dacă dintr-o casă se alege unul pentru Mine, ar trebui să fie mândră înaintea Mea casa aceea
şi să ajute cu tot ce poate şi să nu ştirbească cu nimic statul întru Mine al
celui de lângă Mine, ca să le fie bine de la Mine la toţi cei din casa aceea pe
pământ şi în cer. »[27] (citat din
mesajul Mihaelei din 25 aprilie 2010)
În
fine, toţi românii sunt invitaţi să guste din plin dulceaţa “mândriei sfinte”, măcar pentru
simplul fapt că fac parte din acest neam de păcătoşi, neamul român. Deşi
apostolii ne-au învăţat că acum nu mai contează neamul, sexul, rasa sau starea
socială, ci doar apartenenţa dăruită şi sinceră la creştinism, liderii
“pucioşi” reînvie naţionalismul grosier, condiţionând mântuirea oamenilor de
apartenenţa prin asimilare la poporul român şi deprinderea deplină a folosirii limbii
române:
« Stau
în sfat cu voi, fii români, [...] Iată cum vă luaţi după străini! Aţi pierdut mândria
aceea sfântă de a fi frumoşi ca sfinţii, ca
străbunii, o, fiilor. Eu, Domnul, v-aş vrea pe toţi împodobiţi cu strai plăcut
lui Dumnezeu, v-aş vrea prinţi şi prinţese după port şi n-ar mai fi nici un
neam mai frumos pe pământ ca şi neamul
Meu român, pe care Tatăl l-a hărăzit al Meu acum, la sfârşit de timp, şi
iată, Eu vin în mijlocul lui cuvânt şi îl povăţuiesc pe el spre iubirea Mea cea
de sus pentru el. O, trezeşte-te, tată, şi arată-te întru toate neam al lui Dumnezeu, căci Eu sunt
Împăratul făpturii şi te vreau întâiul pe pământ înaintea Mea, ca să se închine
Mie şi ţie neamurile, tată, dar ascultă-Mă şi nu te teme de sărăcie şi de
lipsuri dacă Mă asculţi! »[28] (citat din mesajul Mihaelei din
09 mai 2010)
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
26 aprilie 2016
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.