488. Liderii “pucioşi” propovăduiesc ignoranţa ca “suport al înţelepciunii”
Noi inovaţii doctrinare ies pe
bandă rulantă din laboratoarele de exerciţii spiritiste ale sectei “Noul
Ierusalim” de la Pucioasa. Cea mai nouă “învăţătură” pretinde că “Domnul” Pucioasei sancţionează cu
severitate multa-cunoaştere, ca fiind
o stavilă de netrecut în dobândirea înţelepciunii.
Chipurile, cel care ştie multe nu poate fi înţelept, tocmai pentru că ştie
atâtea, în timp ce acela care are cunoştinţe puţine are în schimb minte multă,
care vine cumva ca o compensaţie a inculturii lui. În mod inevitabil, o
erudiţie ieşită din comun ar aduce cu sine în mod obligatoriu o îngâmfare
pentru acei oameni care se cred a-multe-ştiutori :
« O, iată ce vă învăț,
fiilor, iar voi să împliniți cu umilință învățătura Mea. Căutați să vă doriți să nu știți multe. Numai așa veți putea fi înțelepți, fiindcă înțelepciunea
este aceea care stă de strajă în om pentru ceea ce trebuie să cunoască el și să
știe și cât să știe. Cine-și adună multe în minte acela nu este om înțelept
pentru Dumnezeu, căci Eu locuiesc întru smerenia omului și îl iubesc pe cel
smerit și Mă înalț întru el, și știe el de la Mine ceea ce trebuie să știe și
cât să știe și unde să pună hotar pentru cunoaștere, iar altfel se îngâmfă omul și nu mai locuiește în el înțelepciunea
smereniei, care nu primește orice în casa inimii omului. » [1] (Citat
din mesajul Mihaelei din 21 februarie 2016)
Noi ştim însă din Biblie că, măcar
în ceea ce priveşte apostolii, lucrurile nu stau chiar aşa. Ce-i drept, au fost
şi unii apostoli analfabeţi, dar au fost şi apostoli instruiţi, cum ar fi Sfântul
Apostol Pavel, care nu poate fi nicidecum bănuit de lipsă de smerenie, ba
dimpotrivă. De asemenea, mulţi dintre sfinţii părinţi, cum ar fi Sfântul Ioan
Gură de Aur sau Sfântul Grigorie Teologul, au putut fi concomitent şi încărcaţi
de multa-cunoaştere, şi desăvârşiţi dascăli şi semănători ai înţelepciunii.
Dar ce să însemne această poruncă
ciudată pe care o lansează acum pucioşii, “...să nu ştiţi multe ”? Înseamnă oare să fim ignoranţi, să ştim puţine, sau să nu ştim nimic? Şi care lucrare este de la Duhul Sfânt: a şti multe, sau a şti puţine? A fi ignorant,
sau a fi a-multe-ştiutor? Sau, altfel
spus, cum ne învaţă Sfânta Scriptură: să
ştim multe sau să ştim puţine?
Iată cum ne învaţă: nici multe,
nici puţine, ci pe toate e bine să le ştim:
“Iar
voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.” (1Ioan, 2,20)
Şi odată ce le ştim pe toate, să
alegem dintre ele pe cele bune şi să le făptuim:
“Când
ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.” (Ioan, 13,17)
Sfântul Apostol Pavel include orice ştiinţă şi cunoaşterea tuturor tainelor într-o listă de însuşiri bune şi
lăudabile, care include darul proorociei
şi credinţa, dar toate sunt depăşite
de dragoste:
“Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi
orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să
mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. ” (I Cor., 13,2)
În Cartea înţelepciunii lui Isus,
fiul lui Sirah (Eclesiasticul), Scriptura dovedeşte că ştiinţa este un dar de la
Dumnezeu lăsat oamenilor, pentru ca aceştia să-L slăvească pe El cu mai
multă determinare şi putere:
“Şi El a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate.” (Sir., 38,6)
Nu numai ştiinţa, dar şi înţelepciunea,
dreapta înţelegere, pacea, sănătatea, sunt daruri
de la Dumnezeu şi odrăslesc unele
din altele:
“Cununa înţelepciunii este
temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi
alta sunt
daruri de la Dumnezeu, Care revarsă
cinste peste cei care Îl iubesc pe Dânsul. El a văzut-o şi a măsurat-o; ştiinţă şi înţeleaptă înţelegere ca ploaia a revărsat şi a
înălţat mărirea celor ce o stăpânesc pe dânsa.”
(Sir., 1,17-18)
În aceeaşi carte din Sfânta
Scriptură ni se spune că ştiinţa este apanajul celui înţelept, în timp ce
nebunul va risipi orice dram de ştiinţă:
“Inima
nebunului este ca un vas spart şi nici o ştiinţă nu va ţine.” (Sir., 21,15)
Liderii “pucioşi” pretind nu numai
că multa cunoaştere este
incompatibilă cu înţelepciunea şi smerenia, dar şi că ea aduce îngâmfare şi îndrăzneală arogantă:
« O, de ce cad de la Mine
cei ce cad, fiilor? Cad din pricina semeției lor față în față cu cei smeriți,
care au curat în casa inimii lor, și n-au adunătură care să Mă scoată din ei. Iată-i pe cei ce au citit mult, chiar și multe cărți
duhovnicești, căci ei se îngâmfă apoi, dar uită că odată cu cititul atâtor cunoștințe
ei rămân mult datori pentru cele înalte în ei. » [2] (Citat
din mesajul Mihaelei din 21 februarie 2016)
Dimpotrivă, Scriptura ne arată că
măsura cunoaşterii este importantă, căci puţina
ştiinţă poate aduce nebunie şi
neînfrânare, în timp ce multa ştiinţă
aduce cu sine nu numai înţelepciune,
ci şi noi însuşiri bune, printre care duhul
prevederii care atrage sfiiciunea
faţă de învăţători străini:
“Piciorul nebunului grabnic este în casă;
iar omul care are multă ştiinţă se va sfii de întâlnirea cu oricine.” (Sir., 21,24)
Deşi liderii “pucioşi” pretind că
între multa ştiinţă şi înţelepciune ar fi o incompatibilitate
funciară şi de nesurmontat, Biblia ne spune că dimpotrivă, una este
condiţionată de cealaltă şi reciproc, iar amândouă sunt bune şi de dorit pentru
om:
“Şi de pofteşte cineva să aibă ştiinţă întinsă, înţelepciunea ştie cele trecute şi
întrezăreşte cele viitoare, ea ştie întorsăturile cuvintelor şi dezlegările
întrebărilor; ea cunoaşte de mai înainte semnele şi minunile şi întâmplările
vremurilor şi ale sutelor de ani.” (Solomon, 8,8)
Culmea este că liderii “pucioşi”,
în foamea lor neostoită după inovaţii
după ureche, nu se opresc aici. Ei extrapolează greşeala lui Adam (care constă
în încălcarea unei porunci, obiectul încălcării şi consecinţele ei fiind
subsidiare), pretinzând că efectul (cunoaşterea
binelui şi a răului) încălcării poruncii este mai important decât încălcarea în
sine, şi că el permanentizează cauza (porunca
de interdicţie), chiar dacă acum lipseşte obiectul
încălcării poruncii (adică fapta de a mânca din rodul oprit): urmaşii lui
Adam ar trebui cumva să stea sub incidenţa unei noi interdicţii (care vizează
cunoaşterea binelui şi răului), deşi nu mai există nici obiectul, şi nici cauza
nu mai există. Raţionamentele lor şchioape merg atât de departe, încât găsesc
că ignoranţa programatică îşi are principalul avantaj tocmai în protecţia pe
care o oferă necunoaşterea. Cu alte cuvinte, necunoscând o lege a lui Dumnezeu,
creştinului nici nu i se poate imputa faptul că a încălcat-o. Sau, necunoscând
o păţanie rea, relatată ca un avertisment de către sfinţii părinţi, nici nu i
se poate imputa faptul că a trecut şi el, ca un gură-cască, prin aceeaşi
păţanie. Altfel spus, e bine să nu ştii nimic, pentru că aceluia care ştie
mult, i se va cere mult, iar celui care nu ştie nimic, nu i se va cere nimic. De
unde şi tentaţia firească a pucioşilor de a răstălmăci obiceiurile creştineşti,
adică a nu mai citi nici măcar Biblia cu poruncile ei, nici scrierile sfinţilor
părinţi, nici orice altceva care le-ar creea oarecari datorii, sau responsabilităţi, sau preocupări de împliniri, sau niscaiva
îndemnuri la priveghere:
« O, dacă nu poate omul să
facă mult, nu trebuie unul ca acela să caute să știe mult, ca nu cumva să
pățească el ca și Adam după ce a vrut să aibă cunoaștere multă. Când cel credincios îi citește pe sfinți cu viața lor, rămâne
dator cu smerenia și cu rugăciunea și cu credință ca a sfinților, la fel și cu
statornicia, și iată câtă datorie își strânge cel ce-și strânge
cunoaștere. » [3] (Citat
din mesajul Mihaelei din 21 februarie 2016)
În final, ca o încununare a răstălmăcirilor
pe acest subiect, se ajunge repede şi la un paradox al (i)logicii: Cel care ştie multe nu mai poate împlini
ce i-a cerut lui “Dumnezeul”
Pucioasei (să dorească să nu ştie multe)
şi aşa îşi pierde umilinţa; pierzându-şi umilinţa, capătă îndrăzneală, capătă îngâmfare, căci omul a-multe-cunoscător şi lipsit de umilinţă
este lăudăros şi îndrăzneţ, căutând să se arate celorlalţi şi să se îngâmfe cu
cunoştinţele lui; căpătând îndrăzneală şi semeţie şi arătându-se celorlalţi, totuşi...
se ascunde de ei (!!??) ; ascunzându-se de semenii săi, se intimidează şi se
înroşeşte şi se umileşte şi aşa îşi redobândeşte umilinţa pierdută; umilindu-se
îşi dă seama că ştie că nu ştie nimic,
tocmai el, cel care ştie multe și care nu poate cu Dumnezeu, căci se ascunde de
ruşine pentru câte ştie că nu ştie :
« O, dacă omul nu poate ca
Mine, nici Eu nu pot ca el, căci lucrarea Mea este umilința și este lumina, iar
omul se ascunde, și se intimidează cel ce se
ascunde
și nu poate cu Dumnezeu, căci se ascunde. » [4] (Citat
din mesajul Mihaelei din 21 februarie 2016)
Cu o asemenea logică, e lesne de
înţeles de ce le-a trebuit mai bine de 60 de ani pucioşilor ca să ajungă aici:
la momentul adevărului, în care se demonstrează savant şi emfatic şi fără pic
de timiditate cum albul este negru, şi invers. Chiar şi
straiele fals-“monahiceşti” pe care le-au purtat pucioşii-imitatori de călugări în
aceşti 60 de ani (când albe, când negre; când negre, când albe) dovedesc cu
prisosinţă acest lucru.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
27 februarie 2016
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.