482. Noi derapaje în învăţăturile pucioşeşti: creştinii trebuie fie să nu se iubească asemenea cu iubirea de Dumnezeu, fie să se înstrăineze unii de alţii !
Nici la teoriile lor despre iubire, liderii sectei “Noul Ierusalim” nu reuşesc să fie consecvenţi. Se ştie că învăţătura Bibliei plasează iubirea deasupra tuturor virtuţilor creştineşti, arătând că ea este prin esenţă dumnezeiască: “Dumnezeu este iubire” (Ioan, 4:8,16). De asemenea, nu se face distincţie radicală între datoria de a-L iubi pe Dumnezeu şi cea de a-l iubi pe aproapele nostru, căci despre aceste porunci se spune că sunt “la fel ” una cu alta, deci se proclamă egalitatea celor două virtuţi care le pun în valoare: nu se poate o virtute a iubirii fără alta, căci altminteri cea rămasă se face mincinoasă în sine: Dimpotrivă, fiecare din cele două virtuţi se probează prin cealaltă: “ Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău [...] este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ” (Mat. 22:37-39)
Prin anul 1979, Vergincia Îl descrie pe “Dumnezeul” Pucioasei ca fiind adânc marcat de sentimentul de ură , exact acolo unde ar fi trebuit să îngăduie pedepsirea cu adâncă părere de rău şi cu compasiune faţă de cei care greşesc:
«... Păstraţi-vă turma, păstorilor [...] Cine vă urăşte pe voi, pe Mine nu Mă ascultă, şi Eu îl urăsc pe el. Când intraţi undeva, să ziceţi: „Să binecuvinteze Dumnezeu această casă“, şi dacă nu este pentru Mine, să se ia blagoslovenia din acea casă. » [1] (Citat din mesajul Mihaelei din 28 octombrie 1979)
Moştenind de la Verginica acest sentiment, nici Mihaela nu se lasă mai prejos. “Ura Domnului” se declanşează acum din te-miri-ce, cum ar fi, spre exemplu, hotărârea legitimă a unui adept de a părăsi secta şi a dezerta din front, care e pusă în cârca celei care se pricopseşte cu “ura Domnului”:
«Aşa am lucrat cu un pic
de vreme în urmă cu un tinerel din poporul Meu care-i ieşise în cale păcatul ca
să-l despartă de Mine şi să se ducă cu cei păcătoşi, şi Eu nu l-am lăsat să
piară în păcate, că l-am iubit şi l-am luat lângă Mine, iar pe cea care a voit să-l despartă de Mine,
am urât-o şi am lăsat-o să se
despartă de Mine. » [2] (Citat
din mesajul Mihaelei din 11/24
august 1997)
Prin anul 2001, Mihaelei i
s-a părut că-i trece prin cap o inspiraţie divină care-i demonstrează ei ce
mare diferenţă de fond este între “iubirea pentru
Dumnezeu” şi “iubirea de Dumnezeu”.
După o teoretizare plină de virtuozităţi lexicale, ea ajunge la concluzia că
toţi “pucioşii” trebuie să făgăduiască solemn că pe viitor vor fugi de “iubirea
de
Dumnezeu”, egoistă, imperfectă şi înjositoare, şi vor vor experimenta doar “iubirea pentru
Dumnezeu”, sublimă şi înălţătoare:« Fericit este cel ce ştie să iubească acest cuvânt: iubirea pentru Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu o au mulţi în felul lor şi după măsura lor, dar iubirea pentru Dumnezeu e floare rară, fiilor copii. Iată cât se iubeşte omul pe sine! Toată iubirea şi-o păstrează pentru el omul. Chiar şi iubirea de Dumnezeu, tot lui şi-o dă, căci omul dă să se folosească de Dumnezeu în nevoile lui omeneşti şi trupeşti. Când M-am apropiat de slăbănogul care aştepta lângă apa vindecării, l-am întrebat dacă voieşte să se vindece, şi el s-a plâns că n-are cine să-l ajute pentru vindecare. Nimeni nu se uita la el ca să-i facă bine. Nimeni, fiilor, nimeni. Şi dacă l-am ajutat Eu, el s-a aşezat în iubire pentru Mine şi M-a mărturisit după ce Eu i-am spus cine sunt, şi i-am spus să nu mai păcătuiască apoi, ca să nu-i fie iarăşi mai rău pentru păcat.[...] Iată, nu pot oamenii să aibă iubire pentru Mine şi nu pentru ei. Dar tu învaţă mereu această mare minune, această măreţie pe care o ai tu de la Mine pentru cei ce au iubire pentru Mine şi nu pentru ei. Şi dacă tu n-ai cunoscut până să fii al Meu iubirea de Dumnezeu, iată, Eu te-am învăţat ceea ce este mai mult. Te-am învăţat iubirea pentru Dumnezeu, poporul Meu, şi prin ea îmi eşti tu Mie popor. Amin. » [3] (Citat din mesajul Mihaelei din 06 mai 2001)
După ce a uitat cum a bătut apa-n piuă, decretând că “iubirea pentru Dumnezeu” este mai sublimă şi mai presus decât “iubirea de Dumnezeu”, Mihaela revine fără nicio ameţeală sau nod în gât la formula tradiţională (iubirea de Dumnezeu”) şi trece rapid şi fără scrupule, în decurs de doar câteva luni, de la normalitate la fundamentalism extremist. Acest cameleonism în gândire comportă câteva faze distincte şi contradictorii. Mai întâi ea proclamă că “iubirea de Dumnezeu” este unică în felul ei, adică exclusivistă şi egoistă, aşa încât nu mai poate face loc şi altei iubiri, iubirii de aproapele, spre exemplu. În consecinţă, dacă-L iubeşti pe Dumnezeu este nu numai necesar, dar şi suficient; adică nu mai trebuie să-l iubeşti şi pe aproapele, iar dragostea “unul către altul” trebuie desfiinţată. Dimpotrivă, acestuia i se cuvine doar indiferenţa, căci acum nici nu mai ai cu ce să-l iubeşti, îndată ce toată iubirea ta I-ai dăruit-o lui Dumnezeu şi n-ai mai rămas cu nimic de dat:
« O, popor al cuvântului Meu de azi, o, fiilor, hrăniți-vă unul pe altul, hrăniți-vă mult, mult cu dragostea de Dumnezeu, și fugiți cât puteți de dragostea de voi și de dragostea unul pentru altul împotriva lui Dumnezeu în voi, căci aceste feluri de dragoste vă sting dragostea de Dumnezeu din voi și dintre voi. »[4] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
În faza următoare, gata! Nici indiferenţa faţă de aproapele nu mai e suficientă, e încă “vătămătoare” în om. Separatismul voluntar trebuie marcat cu mai mult aplomb, trebuie transformat în înstrăinare de aproapele. Aproapele devine acum un duşman de care trebuie să te fereşti ca de foc, trebuie să te separi de el cum se separă untdelemnul de apă:
« O, nu poate iubirea Mea în om și între om și om dacă nu se simte omul străin pe pământ, dacă nu se poartă aşa om cu om. V-am spus vouă: voi, care ştiți iubirea, fiți ca străinii unii cu alții, ca să poată iubirea Mea între voi. Vin acum să-i învăț aceasta pe toți cei care nu știu iubirea și taina celor ce iubesc pe Dumnezeu [...] Fiilor, fiilor, iubiți înstrăinarea. Simțiți-vă străini pe pământ și printre frați sau părinți sau familie, că altfel nu moare iubirea cea vătămătoare din voi. » [5] (Citat din mesajul Mihaelei din 4 decembrie 2015)
În fine, văzând că e pusă în faţa unor acuzaţii repetate că a sărit peste cal (reieşite din articolele de pe acest blog), Mihaela s-o fi gândit că trebuie să dreagă busuiocul cumva, îndată ce a fost demascată că a deviat serios de la învăţătura creştină şi că a mers prea departe. Aşa că acum o întoarce ca la Ploieşti, decretând că iubirea de aproapele îşi reintră în drepturi, de parcă nici n-a fost vorba vreodată de indiferentism sau de separatism sau de înstrăinare. Adică, cine citeşte să înţeleagă: pucioşii reformişti de doctrine nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Cică acum omul trebuie se re-înveţe iubirea (adicătelea, învăţăturile pucioşeşti de până acum să fi fost ele un pic greşite?):
« Grăiesc poporului cuvântului Tău și îl învăț pe el ca și Tine, Doamne, să iubească îl învăț, și să învețe iubirea îl povățuiesc, căci iubirea trebuie învățată lucrând la ea și cu ea, și probată între frați și povățuită mult, căci omul trebuie să fie asemenea lui Dumnezeu când el are iubirea ca lucrare. » [6] (Citat din mesajul Mihaelei din 25 decembrie 2015)
Dar în ce constă, mai concret, această nouă învăţătură pucioşească despre iubire? Zice ea oare ceva despre indiferenţa de aproapele, cum zicea prin 12 aprilie a.c.? Zice ea ceva despre înstrăinarea de aproapele, cum zicea cu trei săptămâni în urmă? Ferească sfântul! Acum nu mai zice! Acum începe să semene cu ce scrie în Biblie. Acum zice ceva de “iubirea de la unii la alţii”. Acum zice să-i iubim şi pe cei răi:
« O, fiilor, învățați iubirea. Cine are iubire este cel ce se vede că o are prin toată lucrarea lui cea plină de aplecare și de răbdare și de dăruire și de viață din Dumnezeu de la unii la alții între cei ce iubesc. Cel ce are iubire este cel ce-și simte păcatele [...] O, învățați-vă să fiți blânzi și iubitori până și cu cei răi, până și cu cei răufăcători, [...]» [7] (Citat din mesajul Mihaelei din 25 decembrie 2015)
Ba mai zice şi ceva de iubirea de ţară, cică românii care au plecat de sărăcie în bejenie, ca să găsească un amărât de loc de muncă, sunt scriși de satana că nu iubesc pe Domnul, dacă nu-şi iubesc ţărişoara lor care le garantează că dacă se întorc de bunăvoie acasă, dintre străini, vor muri de foame pe ogoare cu onoruri militare:
« O, nu vă părăsiți țara, voi, fii creștini, și voi, fii români. Pentru nimic și pentru nimeni în lume să nu faceți acest pas. Fie-vă teamă să faceți aceasta și ascultați așa. Acest îndemn vine din cer. Nu călcați peste îndemnul care vine din cer la voi. Pedepsiți în voi dorința de a pleca în țară străină [...] Cei ce părăsesc țara aceasta și se duc aiurea, aceia sunt scriși și tot scriși de satana că nu iubesc pe Domnul [...]» [8] (Citat din mesajul Mihaelei din 25 decembrie 2015)
Aşadar... ce să învăţăm de aici? Cei ce nu iubesc pe Domnul sunt răi? Aşa ar trebui să fie, dacă sunt scrişi de satana şi îi fac jocurile lui satana. Dar dacă citim câtva rânduri mai departe, ne crucim: totul e anapoda pe pământ, dar mai ales la Pucioasa! Că aici, cei ce nu iubesc pe Domnul sunt buni! Şi ei lucrează nu numai cu satana, ci şi cu liderii “pucioşi”, cu care lucrează pe furiş, în mare taină, ajutându-i şi pe ei la biruinţă:
« O, fiilor, lumea știe că este Crăciunul în această zi, și totul este anapoda pe pământ, după ce au căzut de la locul lor sărbătorile Domnului și ale sfinților Lui. Mă zbat cu toți cei din cer să așezăm la loc pe cele strămutate de la locul lor, și lucrăm în mare taină, căci lucrăm prin cei de rea credință, nu prin cei ce iubesc pe Dumnezeu, dar va fi biruință pentru noi, căci scris este să fie așa, să biruiască Domnul și adevărul.
Totuşi... să remarcăm această frumoasă schimbare de macaz în “învăţătura” pucioşească. Iubirea e din nou iubire, nu mai e înstrăinare. La urma urmei, iubirea n-ar trebui să aibă zăgazuri ticluite de om. Dacă un rătăcit de întoarce la dreapta credinţă, pe ceilalţi nu poate decât să-i bucure; dar... să nu se bucure prea devreme. Nici la Pucioasa, minunile se pare că nu ţin mai mult de trei zile, căci se schimbă după cum bate vântul cu cuvântul.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
3 ianuarie 2016
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.