479. Pucioşii au înlocuit îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii!” cu porunca „Înstrăinaţi-vă unii de alţii!”
Pare
incredibil, chiar nu e nevoie de niciun efort special, de nicio iniţiativă
jurnalistică, de nicio iscodire a secretelor deţinute de cei care au fost
cândva captivi în lagărele de concentrare ale tartorilor “pucioşi” Mihaela şi
Nicuşor (dar au reuşit între timp să scape), pentru a te încredinţa că acolo,
departe de a fi un spaţiu ocrotit şi promovat de Dumnezeu, este mai degrabă un
cuib al Satanei.
E
suficient să citeşti predicile liderilor “pucioşi”, tartorii sectei “Noul
Ierusalim”, pentru a constata cum le-au înveninat ei cu blesteme proferate cu ură la adresa adepţilor care
le-au scăpat printre degete. E suficient să compari inovaţiile lor doctrinare,
pline de porunci absurde, cu serenitatea majestuoasă a celor patru
evanghelii biblice sau cu înţelepciunea adâncă din epistolele apostolice, ca să
constaţi imediat că înseşi mesajele pucioşeşti
sunt cele care îi demască drept impostori pe demolatorii de suflete de
la Pucioasa. E suficient să observi inconsecvenţele, falsurile, contradicţiile,
minciunile, proorociile neîmplinite, incoerenţa acestor mesaje, adunate în
cartea intitulată pompos “Cuvântul lui
Dumnezeu”, pentru a trage concluzia că nu Dumnezeu vorbeşte la Pucioasa, ci
omul îndrăzneţ şi trufaş care a făcut un pact subteran cu puterile
întunericului.
Cum
tratează tartorii de la Pucioasa evadarea neaşteptată a unor adepţi pe care
i-au apropiat de ei cu forţa şi cu minciuna, timp de ani şi ani? Ei îi ameninţă
pe fugari cu blesteme, cu suferinţe şi cu lacrimi: cum că nu vor avea parte nici
de libertatea dorită, nici de fericire, nici de pace, şi nici măcar unii de
alţii, dar vor avea parte din plin de pedepsele iadului:
« O, nu se poate să nu ajungă în dureri cei ce fac dureri și rușine lui Dumnezeu,
și iată, îi
vestesc pe ei că nu vor avea parte de ceea ce și-au
dorit fiecare. Dacă Eu,
Domnul, n-a fost să am parte de ei, nici ei nu vor avea parte unii de alții, [...] aceste lacrimi și multa rușine din partea lor pe fața Mea se
vor întoarce spre ei,
căci Eu sunt Dumnezeul Cel peste toate, iar cei ce cred că-și zidesc fericirea
după ce-Mi dau Mie cu piciorul, vor simți curând, curând, după cum va lucra
dreptatea a toate, vor simți că neascultarea lor nu le va
folosi lor pentru
fericirea lor, căci ea,
neascultarea, [...] este iad, și aduce omului această pedeapsă, din
iad, ca rod al
neascultării. » [1] (Citat din mesajul Mihaelei
din 27 octombrie 2015)
Fugarii nu
numai că nu vor avea parte de fericire, dar vor primi îndoit o “răsplată
binemeritată” faţă de dezamăgirea adusă stăpânilor lor pe care i-au abandonat
pe neaşteptate, smulgându-se din “cerul” de la Pucioasa şi întărindu-se unul pe
altul spre dezertare şi fugă pe pământ, în lumea largă:
« Pentru fericirea pe care și-o caută pentru ei ca niște orbi prin întunericul
dorințelor de sine, pentru aceasta Îmi fac ei dureri, și le fac multora dureri.
O, cei ce fac dureri și apăsări la cei din jur vor primi îndoit, căci ei ceea ce dau, aceea își agonisesc,
cu aceea rămân, cu ceea ce dau altora, căci durerea pe care o fac se va răzbuna
singură, [...] și s-au luat apoi unul pe altul de lângă Mine și au ascultat de
diavolul, care le-a tot șoptit la ureche voia lui lor, ca
să-i smulgă pe ei din cer. »
[2] (Citat din mesajul Mihaelei
din 27 octombrie 2015)
Alte
ameninţări sunt oarecum escamotate; ele caută să îmbrace o haină îngrijorată,
care disimulează cu stângăcie ura, dar care se demască atunci când sunt urmate
de “vai”-uri “proorocite” cu dărnicie
celor care şi-au sfărâmat sclavia şi au ales libertatea:
« O, ai grijă, tu, inimă neastâmpărată, care ai ales să lupți orbește să-ți fii
ție însăți dumnezeu și să dai să fii dumnezeu și peste altă inimă doborâtă de
pe cale, [...] și iată, din părți pătrund la Dumnezeu dureri ale
celor ce plâng din
pricina celui smuls spre calea cu primejdie și cu rușine pe ea, că vai
celor ce pleacă din locul locuinței Mele și se duc și-și aleg ale lor, de capul lor, [...]»
[3] (Citat din mesajul Mihaelei
din 27 octombrie 2015)
Apoi,
tartorii de la Pucioasa pun în gura “Dumnezeului”
lor imaginar tunete şi fulgere, întuneric şi groază, demne de un zeu răzbunător
al tenebrelor, cătrănit de mânie şi ars la inimă. “Dumnezeul” pucioşilor îi ameninţă pe fugari că îi aşteaptă foamea şi
nemângâierea, îndată ce au ieşit de bunăvoie din “raiul” de la Pucioasa. El nu este dragoste şi lumină, aşa cum
este Dumnezeul Bibliei creştine, ci întuneric negru şi ură clocotindă, chiar
dacă mimează slăbiciunea, plângându-Se
cum se luptă El din greu cu dracii care
nu-L mai ascultă şi cum este înjosit
şi îndurerat de aceştia, care L-au
adus în prăpastia neputinţei şi a mâniei:
« Am dat veste că vine de la diavol despărțirea de Mine a
celor ce Mă părăsesc pentru voile lor și că diavolul câștigă împotriva Mea și a
lor. O, Mi s-a dezlănțuit cuvântul durerii, [...] O, vine
foamea, vine nemângâierea,
căci mâncarea o prețuiești când nu o mai ai,[...] O,
sunt îndurerat, fiilor. Sunt înjosit de satana. [...] Sunt înjosit de diavol pentru nestatornicia cu Mine a celor
ce M-au ales lor, și iată, vă spun ce pățesc. Văd negru în fața ochilor. Puhoi de diavoli cântă și dansează înaintea tronului
slavei Mele, iar cerul de sfinți se cutremură cu totul din toate întăriturile
și încheieturile. O, căutați să Mă mângâiați,
și să vadă diavolul că are cine să Mă mângâie. » [4] (Citat din mesajul Mihaelei din 27 octombrie 2015)
Ce valoare
au aceste blesteme infame, formulate de aceşti lideri sectari estropiaţi
sufleteşte, care caută să-i schilodească şi pe alţii la suflet, pentru a avea
măcar satisfacţia că nu sunt singuri în derapajele lor? Desigur că cei care au
evadat nu sunt nesimţitori la asemenea ameninţări, mai ales când vin dintr-o
direcţie pe care ei au crezut-o cu convingere, ani de zile, a fi bună şi
adevărată. Unii dintre evadaţii de la Pucioasa au mărturisit că au căzut în
adâncă depresie şi le-a trebuit chiar şi un an de zile ca să-şi revină, cât de
cât, la normalitate şi la echilibru. Deci, asupra lor, efectul de timorare şi
de amuptare sufletească transmis prin asemenea mesaje înveninate a funcţionat o
vreme, chiar dacă n-a avut o finalitate decisivă, aşa cum şi-ar fi dorit tartorii
“pucioşi”. Alţii, mai slabi, cum ar fi Adi, fetele dela Coşereni, sau (cel mai
recent) M.M., s-au speriat de morile de vânt huruitoare de la Pucioasa şi s-au
întors la jugul pe care-l părăsiseră.
Dar adesea
blestemul şi răul este puternic reflexiv, aşa că mai bine să nu-l doreşti
niciodată altora. Mihaela le-a vrut răul celor care au evadat din sclavia
impusă de ea, dar răul s-a întors asupra ei: bunul, blândul Milică (soţul ei,
pe care oricum îl înlocuise de ani de zile cu Nicuşor, inimă zburdalnică) s-a prăpădit după o grea suferinţă şi
boală, deşi fusese un munte de bărbat: înalt, frumos, deştept şi sănătos, şi cu
ochi albaştri. Dacă Mihaela ar fi fost într-adevăr “vasul, aleasa lui Dumnezeu”, aşa cum o consideră supuşii ei, ar fi făcut o
minune ca Milică să ajungă şi el la făgăduinţa auzită de nenumărate ori de la
zglobia lui nevastă, cum că “ei, aleşii pucioşi, nu vor gusta niciodată
moartea, ci se vor întâlni vii cu Domnul,
în văzduh, la A Doua Sa Venire” (
venire care iată, de 60 de ani vine, vine, vine, dar nu mai soseşte odată).
Şi parcă
n-ar fi fost de ajuns ca să-i blesteme pe cei fugiţi. Nici cei rămaşi n-au
scăpat de furia de cerber a “Dumnezeului”
lor, care-i afuriseşte pe cei care ar mai îndrăzni să-şi combine energiile şi
forţele ca să-şi ajute unul altuia fuga din lagărul de concentrare pucios. O
nouă lege se impune în forţă la Pucioasa, o lege care va sfărâma definitiv
legea iubirii lui Hristos cel Adevărat. Ea spune că iubirea între om şi om va fi de domeniul trecutului: oamenii nu vor
mai iubi alţi oameni, ci vor iubi înstrăinarea. La Pucioasa se proclamă “ex
cathedra” că porunca “Iubiţi-vă unii pe
alţii!” e desuetă, e vătămătoare, ea fiind de acum încolo înlocuită cu
porunca cea nouă “Înstrăinaţi-vă unii de
alţii!”:
« O, nu poate iubirea Mea în om și între
om și om dacă nu se simte omul străin pe pământ, dacă nu
se poartă aşa om cu om. V-am spus vouă:
voi, care ştiți iubirea, fiți ca străinii unii cu alții, ca să poată iubirea Mea între voi. Vin acum să-i învăț
aceasta pe toți cei care nu știu iubirea și taina celor ce iubesc pe Dumnezeu
[...] Fiilor, fiilor, iubiți înstrăinarea. Simțiți-vă străini pe pământ și printre frați sau părinți sau
familie, că altfel nu moare iubirea cea vătămătoare din voi. » [5] (Citat din mesajul Mihaelei din 4 decembrie 2015)
Nici
îndemnul biblic spre sfinţenie “Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!” nu
rămâne nerăstălmăcit. Adepţii pucioşi nu trebuie să mai caute sfinţenia
personală, căci le este de ajuns să caute smerenia. Cei care vor rămâne fideli liderilor “pucioşi”
şi acestor învăţături absurde promovate de ei primesc imediat şi o răsplată: ei
sunt gratulaţi cu titlul îngâmfat şi mincinos “creştini de aur”, care, chipurile, vor străluci ca aurul faţă de
ceilalţi creştini, neîmplinitorii legilor pucioşeşti (nepucioşii, care rămân să
fie creştinii de tinichea, desigur):
« O,
fiilor, adevărata bogăție a lui Dumnezeu pe pământ sunt creștinii de aur. Ei sunt
aurul lui Dumnezeu, aur după care nu umblă lumea dornică de metalul aur.
Creștinii de aur sunt cei zidiți și călăuziți de Dumnezeu prin cuvântul sfânt,
care se împlinește în creștinii de aur. Celelalte feluri de creștini nu sunt bogăția
lui Dumnezeu, și să nu se întrebe nimeni de
ce așa, pentru că Eu, Domnul, am spus atunci pentru creștini: «Fiți sfinți,
căci Eu sunt sfânt!». O, adevărații creștini sfinți nu sunt cei ce umblă după
sfințenie pentru ei, ci sunt cei ce umblă întru smerenie, căci a vorbi cu sfinții, aceasta poate orice om s-o facă,
și poate chiar să-i apropie pe sfinți pentru ajutor, dar a vorbi sfinții cu
omul, de aceasta nu poate oricine să aibă parte, ci numai cei smeriți au parte
de aceasta, numai cei ce iubesc înstrăinarea,[...] » [6] (Citat din mesajul Mihaelei din 4 decembrie 2015)
Despre
“creştinii de aur” se postulează îndată că vor avea un rol fundamental în
mântuirea celorlalţi creştini de pe pământ, şi de aceea sunt consideraţi
“bogăţia lui Dumnezeu”. Cât priveşte ceilalţi creştini, nepucioşii, ei rămân doar
“creştini de rând”, sau “celelalte feluri de creştini”. Interesant este că
tartorii sectei se încurcă la un moment dat în atâtea inovaţii prosteşti,
ajungând să se contrazică singuri:
odată, spun despre restul creştinilor (nepucioşii) că ei nu sunt bogăţia lui Dumnezeu:
« Celelalte
feluri de creștini nu sunt bogăția lui Dumnezeu.» [7] (Citat din mesajul Mihaelei din 4 decembrie 2015)
Peste cîteva fraze, doar, ei afirmă exact contrarul:
ceilalţi creştini, nepucioşii, sunt bogăţia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte “sunt averea Domnului” de care au grijă pucioşii
(“creştinii de aur”) ca ea să nu se risipească:
« [...]
și sunt ei creștinii
de aur, bogăția lui Dumnezeu pe pământ, și sunt
ei cei ce au grijă de creștini, de averea
Domnului pe pământ. » [8] (Citat din mesajul Mihaelei din 4 decembrie 2015)
Aceste
stângăcii compoziţionale apărute din goana condeiului mihăielesc pălesc însă pe
lângă uriaşele contraziceri ale mesajului biblic, semnalate mai înainte. Ce
biserică mai este aceea în care iubirea e înlocuită cu înstrăinarea? Cum se vor
mai numi fraţi cei cărora li se
impune de acum să fie străini unii cu alţii? Se vor chema unii pe alţii “străine Gheorghiţă” sau “ străino Miţi”, în loc de suavele
apelative frate şi soră?
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
16 decembrie 2015
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.