478. Cine vorbeşte, de fapt, la Pucioasa, în numele lui Dumnezeu?

În încercarea lor de a teatraliza, de a pune cumva în scenă „pe viu” pasaje întregi din cartea Apocalipsei, liderii sectei de la Pucioasa (autointitulată „Noul Ierusalim”) pretind că la ei vine pe furiş, de vreo 60 de ani încoace, „Însuşi Domnul Iisus Hristos”, ca să le vorbească şi să-i pregătească pentru întâmpinarea... aceluiaşi Iisus Hristos, la a Doua Sa Venire – acea Venire unică, universală, vizibilă şi finală, anunţată de cartea Apocalipsa din Biblie. Aşadar, din perspectiva scopului anunţat, „Venirea” actuală, care se tot întinde pe 60 de ani şi mai bine (şi prin care pretinsul „Hristos” vine doar la Pucioasa) este alta decât Venirea cea universală şi unică, proorocită în Biblie, (în care adevăratul Hristos va veni pe nepusă masă la toată lumea, iar venirea Sa va fi însoţită instantaneu de schimbări dramatice şi radicale la nivelul întregului Cosmos). Se pare că „pucioşii” stau cam prost cu matematica, îndată ce, între Prima şi A Doua Venire a lui Hristos (ambele proorocite în Sfânta Scriptură), ei mai intercalează o A Treia „Venire pregătitoare” (ce lucru straniu, ca A Treia venire să fie plasată înainte de A Doua !!!), mai are şi ciudata însuşire că ştim când începe – „pucioşii” spun că a început în anul 1955 – dar nu ştim când o să se termine. Deocamdată se pare că va mai dura mult şi bine, duhurile vorbitoare de la Pucioasa sugerând că mai au multe trăncăneli de spus şi de impus admiratorilor lor. Această venire, „A Treia”, mai are o particularitate derutantă: întrucât „pucioşii” simt că totuşi „au încurcat borcanele”, refuză să-i dea şi ei un număr de ordine, pretinzând că ea este... chiar acea Venire anunţată de Biblie, în Apocalipsa. Deci, aici e marele paradox: deşi ei nu o numesc niciodată „a Doua Venire”, şi deşi ea nu corespunde, la orice analiză, reperelor definitorii din Biblie, totuşi ei o asimilează faptic cu aceasta. Există însă o deosebire esenţială faţă de unul dintre criteriile biblice de identificare a acestei „Veniri”, şi care dau pe faţă scamatoria pucioşească. Deosebirea constă în faptul că „Hristosul” Pucioasei nu vine în trup, în acel trup înviat şi transfigurat cu care adevăratul Hristos S-a înălţat la ceruri, ci vine „în duh”, pe furiş, în miez de noapte, pe norii cerului şi pe aripile vântului; vine aşadar fără trup, ci doar „în Duh şi în Cuvânt”. Cu alte cuvinte, acest „Hristos” Se dezbracă mai întâi de trupul Său ca să Se poată prezenta pucioşilor doar în duh, şi de aceea ei nu-L văd aievea, aşa cum L-au văzut ucenicii pe Hristos Cel înviat înălţându-Se în slava cerului, nici nu-L pot pipăi (aşa cum a putut face Toma, zis Geamănul), ci doar Îl aud (sau, mai exact, pretind că Îl aud) cum le vorbeşte. Şi nu toţi Îl aud, cum ar fi firesc, ci numai unii mai răsăriţi, care le povestesc după aceea şi celorlalţi ce „au auzit” ei. Dar dezbrăcarea de trup oare nu înseamnă moarte? Oare a murit Hristos a doua oară, ca să poată să se înfăţişeze „în duh şi în cuvânt” la evlavioşii „pucioşi”? Aceste poveşti cu iz de predici răsuflate şi răsfirate de-a lungul a mai bine de „1001 de nopţi”, pe care vremelnicii lideri „pucioşi” le inventează cu o tenacitate demnă de invidiat, sunt apoi adunate de slugile lor cu grijă, îndosariate, inventariate, iar când se strânge destul material propagandistic, sunt puse între două coperţi albe şi se scoate încă o carte de sub tipar cu titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” şi care, chipurile, „reproduce Cuvintele Domnului”.

Aici se cuvine să semnalăm o primă, mare inconsecvenţă. Anume, că n-a fost mereu aşa cum e acum. În perioada 1955-1980, „mesajele venite din cer” nu erau auzite direct de primitori, ci indirect, de cei care ascultau ce ieşea din gura unei „proorociţe”, care pretindea că transmite ca printr-o trompetă (sau „trâmbiţă”) „Cuvântul Domnului”. Această „proorociţă” era la început o femeie pe nume Virginia (Verginica) Tudorache. Ea cădea adesea în transă şi atunci începea să vorbească gura fără ea, căci atunci când se trezea nu ştia nici ce a vorbit, nici ce s-a întâmplat cu ea între timp. Auditoriul ei era compus îndeosebi din oameni simpli, de la ţară, extaziaţi că au şansa de a auzi cum le „vorbeşte Domnul” prin gura „trâmbiţei” Verginica. Ba, cei mai îndrăzneţi puneau întrebări „Domnului”, rugându-L să le fie consilier pe probleme mărunte, cum ar fi vinderea în câştig a vacii bolnave sau măritişul copilei nubile. Alţii o considerau pe Verginica „telefonul duhovnicesc” cu care pot ei să comunice cu spiritele rudelor moarte, iar „proorociţa” Verginica îi încuraja la asemena acte de spiritism. Deducem că nici pe vremea aceea „Domnul” Pucioasei nu avea trup, deci nici gură ca să vorbească, şi de aceea avea neapărată nevoie de o gură şi de o limbă omenească de carne, pe care să o folosească şi prin care să-Şi comunice mesajele. De aceea Verginica mai era denumită, de către adepţi, „vasul Domnului”. După moartea Verginicăi (1980) a urmat o derută totală, până în anul 1982, când a fost găsită (în persoana sorei Verginicăi, lelica Maria) o înlocuitoare potrivită pentru „proorociţa” care adormise întru Domnul. Lelica Maria a continuat scamatoria întocmai ca şi sora ei: pe când adormea, în miez de noapte, vocea ei începea să depene „cuvintele Domnului”, în timp ce câţiva adepţi sârguincioşi notau totul cu grijă, ca să nu scape niciun cuvânt. După alţi câţiva ani buni, în paralel cu lelica Maria (şi la mare concurenţă cu ea) s-a lansat în afacerea „proorocească” şi leliţa Mihaela, venită tocmai de prin târgurile Moldovei şi pripăşită pe meleagurile dâmboviţene. Mihaela n-a agreeat metoda rudimentară de „comunicare cu Domnul” a înaintaşelor ei (mămica Verginica şi lelica Maria), considerând-o insuficient de credibilă. De aceea ea a lansat o teorie nouă, revoluţionară, care semăna cu o comedie de teatru de provincie. De acum încolo, „Domnul” Pucioasei urma să vorbească pe două voci:

- o voce era rostită de lelica Maria, care îşi folosea gura prin care ieşeau „cuvintele Domnului”, de mângâiere şi îmbărbătare pentru „poporul pucios” moştenit de ea de la Verginica.

- altă voce era auzită de leliţa Mihaela în ureche, iar Mihaela funcţiona apoi ca releu de transmisie, reproducând în caietele ei ceea ce pretindea că auzise de la „Domnul”.

Comedia asta cu un singur „Domn” care avea două voci şi se folosea de două „trâmbiţe” a durat ceva vreme, câţiva ani buni, până ce lelica Maria s-a lăsat păgubaşă şi a renunţat la afacerea „proorociei”, lăsând-o pe Mihaela să culeagă toţi laurii de „unică verigă de legătură” între cer şi pământ. De atunci şi până azi, singura curea de transmisie între „Divinitatea pucioşească” şi adepţii sectei „noul Ierusalim” a rămas vocea de ventrilog „auzită” de leliţa Mihaela. Adepţii „pucioşi” de astăzi, tocmai pentru că o recunosc pe Mihaela ca şefă, stăpână şi dictator absolut, o numesc cu diplomaţie „soră”, iar pe cuplul dictatorial Mihaela-Nicuşor îl denumesc „Fraţii”, chiar dacă ştiu bine că totul e o mascaradă. Asta deoarece „Sora Mihaela” a încercat cu orice preţ să-l asocieze la „proorocie” şi pe favoritul ei, „Fratele Nicuşor”, dar stratagema pe care a imaginat-o cu acest scop a fost o găluşcă prea fierbinte, pe care puţini au acceptat s-o înghită fără noduri, chiar dacă adepţii se prefac destul de credibil că-i respectă la fel pe amândoi „Fraţii”.

Adesea, aceste colecţii de predici intitulate generic „Cuvântul lui Dumnezeu” sunt considerate de „pucioşi” fie „Evanghelia Duhului Sfânt”, fie „Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia”, şi aici apar primele inadvertenţe.

Aşadar, acum „Domnul” Pucioasei nu mai vorbeşte ca altădată, în public – prin gură omenească, de „proorociţă” – ci vorbeşte în taină, ca un adevărat ventrilog, în urechea „proorociţei” Mihaela. Merită menţionat că „pucioşii” au ascuns ani de zile acest fenomen, probabil din dorinţa de a-i da astfel o sporită credibilitate. Adicătelea, Mihalea era atât de modestă, încât ascundea de ochii lumii marea chemare şi cinste pe care i-ar făcut-o ei, doar ei, „Domnul”. De aceea, „pucioşii” au deformat realitatea, pretinzând că tot ce vorbeşte „Domnul” la Pucioasa este auzit nu numai de Mihaela, ci de mai mulţi „fraţi” deodată, aşa încât orice mistificare este exclusă. Că doar n-or fi toţi aceşti fraţi, aleşi chiar de „Domnul”, nişte mincinoşi sau nişte exaltaţi mistici! Astfel, într-o „mărturisire” a lui Nicuşor găsim plasată acea minciună calificată prin care se pretindea că 14 (paisprezece!!) adepţi ai sectei sunt beneficiarii direcţi ai „auzirii mesajelor cereşti:

« Mărturisesc încă o dată că glasul Domnului se aude grăind deasupra aşezământului sfânt, unde noi acum locuim în număr de paisprezece. Chiar eu sunt unul din cei care scriu cuvântul auzit, şi am de la Domnul misiunea să citesc apoi cuvântul Său poporului creştin, hrănit cu această mană cerească. [...] Sunt unul dintre cei trei slujitori aleşi şi unşi de Dumnezeu, în chip providenţial şi cu totul depăşind legile firescului, [...] Amin. Nedelcu Nicolae » (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, Ediţia 2006, pag,81, “mărturisirea” semnată Nedelcu Nicolae)

Ceea ce nu mai corespunde de mult acestei „mărturisiri” este, pe de o parte, faptul că dintre cei „paisprezece” unii au părăsit secta, alţii au murit, iar cei foarte puţini care au rămas se străduie din greu să ascundă realitatea sub aparenţa mincinoasă că „nimic nu s-a schimbat” de la acele începuturi. Pe de altă parte, cei trei „preoţi slujitori” (Ilie, Spiridon şi Nicolae) care pretindeau că sunt „aleşii providenţiali” nu mai sunt de mult trei, căci unul dintre ei (Ilie, care era chiar cel dintâi, primus inter pares) s-a dezis de minciunile pucioşeşti şi a evadat definitiv din lagărul de la Pucioasa. Şi totuşi, această „mărturisire” a lui Nicolae se regăseşte neschimbată în ultima ediţie a cărţii pucioşeşti intitulată „Cuvântul lui Dumnezeu”, cea din anul 2015, ca şi când ea ar fi şi acum de o autenticitate ireproşabilă!

Cum trebuie considerată această „lucrare”, care este autorul ei real? În general, ea este considerată lucrarea Fiului (aşa cum „pucioşii” pretind adesea, când fac trimitere la Cartea Apocalipsei, care Îl numeşte pe Hristos „Cuvântul lui Dumnezeu”[1]). Alteori însă, ea este considerată lucrarea Duhului Sfânt, având în vedere că nu numai Fiul „vorbeşte”, ci şi Tatăl, şi Maica Sa, şi sfinţii, şi îngerii, ba chiar şi morţii vorbesc uneori fiind insuflaţi de „Duhul” de la Pucioasa (este vorba de diverse persoane decedate, care au avut în timpul vieţii lor o oarecare implicare mai vizibilă în „lucrarea” de la Pucioasa).

Mihaela Tărcuţă, actualul lider absolut şi incontestabil al sectei Noul Ierusalim, nu dă o definiţie limpede acestei „vorbiri cereşti”, ba chiar se încurcă în propriile alegaţii, atunci când, deşi atribuie Duhului Sfânt „Evanghelia” de la Pucioasa, totodată pretinde că de fapt ea cuprinde doar „cuvintele Fiului”:

« Cuvintele acestei lucrări dumnezeieşti pot fi numite Evanghelia Duhului Sfânt, căci ele sunt cuvintele Fiului lui Dumnezeu, Care S-a coborât în Duh, după cum a rostit făgăduinţa atunci când S-a înălţat la Tatăl. Bucuria nu ne-a părăsit de tot, căci mulţi creştini îşi vesteau unul altuia arătarea ei în vedenie sau în vis, cu aceleaşi fel de învăţături şi de mângâieri cereşti. » (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, Ediţia 2006, pag,81, “mărturisirea” semnată Mihela Tărcuţă)

Aşadar, cine vorbeşte la Pucioasa? „Fiul”, sau „Duhul”? Asta, fără a uita că de fapt multe texte „sosite din cer” sunt atribuite explicit altor duhuri care se recomandă cu nume de sfinţi, de îngeri sau de oameni. Tot liderul sectei, Mihaela Tărcuţă, după ce a pledat pentru sintagma „cuvintele Fiului”, lansează şi sintagma „cuvântul Duhului Sfânt”, făcând totală confuzia pe această temă:

« Aşa a spus Domnul: “Legea pentru acest aşezământ să fie săpată în piatră şi să fie aşezată la poarta de strajă a ieslei cuvântului Duhului Sfânt” » (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, Ediţia 2006, pag,81, “mărturisirea” semnată Mihela Tărcuţă)

Să nu uităm însă nicio clipă cum se petreceau aceste „fenomene supranaturale” la început, pe vremea Vergincăi şi apoi a surorii sale, lelica Maria. În mărturisirile ei, leliţa Mihaela arată cum au „evoluat” metodele şi „minunile” folosite de „Domnul” Pucioasei pentru a Se face auzit şi pentru a Se impune în faţa celor „tari la cerbice”:

« Prea puţin timp a trecut până când sora lui Verginica, Maria, a primit peste ea darul aceluiaşi fel de lucrare cerească. Avea acelaşi fel de umilinţă, de vas slab întru care Se poate desăvârşi Cel tare, aşa cum este scris: «Domnul a ales pe cei de neam prost, pe cei slabi, ca să plece creştetul celor tari». [...]Toate cuvintele care au venit din cer şi care erau auzite de noi, se scriau şi se împlineau, şi totul s-a lucrat cu minuni văzute, cu puteri neînchipuite de noi, aşa cum toţi cei ce au văzut pot mărturisi. [...] Tărcuţă Mihaela (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, Ediţia 2006, pag,81)

Aşadar, cine sunt aceste persoane care „vorbesc” la Pucioasa? Cine vorbeşte, de fapt, la Pucioasa, în numele lui Dumnezeu? În mod explicit, duhurile vorbitoare de la Pucioasa se legitimează nu numai cu numele „Fiului”, sau al „Tatălui”, atunci când pretind că vorbesc din dreptul celor două Persoane dumnezeieşti, dar se identifică adesea şi cu „Maica Domnului”, cu sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil, şi Rafail, cu sfinţii cei mai cunoscuţi (femeile mironosiţe şi ucenicii Domnului, cei 40 mucenici de la lacul Sevastei, Maria Egipteanca, Sfântul Gheorghe, Sfântul Apostol Toma, Sfinţii Constantin şi Elena, Sfinţii părinţi ai sinodului I Ecumenic de la Niceea, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ap. Petru şi Pavel, Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Ilie, Sfântul Pantelimon, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir, Sfânta Ecaterina, Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfânta Varvara, etc, etc, etc). Uneori, imaginaţia liderilor „pucioşi” merge mai departe, aşa încât ei atribuie duhurilor numele unor persoane biblice (Adam) sau ale unor oameni de rând care au murit şi au fost înmormântaţi ( „mămica” Virginia Tudorache, „fratele” Zaharia, „fiul” Simion Zidaru, tânărul Mihail care a fost ucis de tâlhari, etc, etc.)

Vom exemplifica în continuare în ce fel vorbesc aceste duhuri pucioşeşti şi cum contribuie ele la Cartea „Cuvântul lui Dumnezeu”, pentru a o face mai stufoasă, mai fantezistă şi mai colorată.

Duhul “Tatălui”. Apare sporadic, dar e îmbrăcat cu o aparenţă de autoritate şi cu o puternică încărcătură emoţională. Se apelează la el în cele mai delicate momente sau în situaţii de criză şi rolul său este acela de a da sentinţe irevocabile şi de a legitima în cel mai înalt grad impostura de la Pucioasa:

« O, fii ai oamenilor, Eu sunt Tatăl Savaot. Nu aşa trebuie citite Scripturile Fiului Meu. Cine citeşte, să înţeleagă. Amin, amin, amin. [...].» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 15/28 august 1998)

Duhul “mămicii Verginica”, cea care a murit în 1980. La început nu venea fără rost, sau “de flori de cuc”, cum singură recunoaşte, ci cu un scop precis: ca să le legitimeze pe “proorociţele” care i-au luat locul. Dar în ultimii ani “vorbirea duhului Verginicăi” apare din ce în ce mai rar, deoarece actualii lideri “pucioşi”, după ce s-au instalat bine la putere, o pun intenţionat pe Verginica într-un con de umbră, ca în lipsa ei să poată dumnealor străluci cât mai mult:

« Scrie, măi mămică, scrie, că nu e aşa de greu să-mi scrii cuvintele mele, că eu nu vin de flori-de-cuc la voi. Şi dacă nu voi avea loc în voi şi cu voi, veţi suferi toţi. [...] Luaţi rostul cel bun de la ceea ce vă dau. Nu rupeţi legătura cu mine. Eu am nevoie de voi, şi voi aveţi nevoie de mine, şi unii pe alţii să ne primim. » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 31 iulie/13 august 1990)

Un exemplu de spiritism este cel în care duhul Verginicăi (moartă în 1980), intră în dialog cu duhul lui Nicuşor Nedelcu (încă viu, în trup), care-i răspunde şi îşi deapănă visele. Apoi, duhul Verginicăi o îndeamnă pe Mihaela (şi ea, încă vie, în trup) să nu mai fie „mică” (adică, maginalizată de adepţii pucioşi, care continuau să fie fideli lelicăi Maria), ci să iasă cu curaj în faţă, să ia frâiele sectei şi să fie „mare”, adică „să fie de ajutor neajutoratului Dumnezeu de la Pucioasa”:

« Nicuşor, ia vorbeşte tu cu mine, ca să ştie toţi din casă că noi vorbim amândoi. Ia spune tu ce ţi-am arătat eu ţie.

–Am văzut masa tăcerii, [...] Şi am vrut, că am crezut că e cineva dedesubt [...] Eu aşteptam să iasă cineva [...] Şi am întrebat-o pe ea: „Ce este aceasta?“.

– Măi mămică, acum aţi văzut ce este. [...] Hai, Mihaela mea, că dragostea de la mine se face mare în tine, dar tu eşti mică. Şi nu mai fi mică, ci uită-te tu în urmă, că mulţi au ascultat să fie de ajutor lui Dumnezeu. » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 11/24 august 1990)

Alteori, duhul Verginicăi („mămica Gigi”) îi îndeamnă pe liderii „pucioşi” să ţină şi ei scurte discursuri teologice, urmând ca rostirile lor să se adauge în paginile Cărţii de la Pucioasa, ca şi cum cuvântul omului ar putea fi ataşat ca parte integrantă la „Cuvântul lui Dumnezeu”. Apoi le promite că-i va împuternici să fie lideri necontestaţi, lucrători ai Domnului; nu vor mai fi „copii plăpânzi” ca până acum, ci vor trâmbiţa şi ei pentru „Dumnezeul” Pucioasei, înfiinţând încă o „Evanghelie” mărturisitoare, „Evanghelia de la Pucioasa”, care va fi ataşată la cele patru deja cunoscute şi considerate canonice de către Biserică:

« Mama Gigi cercetează fiecare inimă [...] Cercetez, măi copii, cercetez bine, mămică, [...] Iată vremea mea, măi copii. [...] Mă opresc să aud de la voi răspuns, să văd şi eu cum tălmăciţi voi această limbă, această vorbire, să văd cum ziceţi voi că înseamnă vremea mea. Şi să rămână loc gol, să rămână rânduri goale şi voi aşeza în această carte răspunsul vostru, [...] Iată, să rămână această pagină şi să fie întocmită după cum va fi răspunsul cel de la voi. Amin.

– A devărata vreme a unui lucrător al Domnului, este vremea lui cea din cer, lucrarea lui cea din cer [...] şi aceasta înseamnă vremea trâmbiţei Domnului, vremea cea cerească a ei, cea desăvârşită şi nu în parte cum este ea când îşi are hotar trupul. Amin.

– O,iubiţii mei, [...] Iată taină înţeleasă, căci încă o dată a vorbit Domnul, încă o carte, încă o Evanghelie care va mărturisi pe Domnul Iisus Hristos întru lucrarea care a vestit zilele gloriei Sale, zile care vin, iubiţii mei. [...] Voi merge iar cu aceşti copii pentru ca să împart mângâiere peste cei ce duc dorul mângâierii mele. Îi voi împuternici, căci ei sunt acum plăpânzi [...] » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 1/14 ianuarie 1992

Uneori, asistăm la adevărate şedinţe de spiritism colectiv, când cohorte de duhuri ale celor morţi vin şi se cheamă unele pe altele ca să dea diverse „mărturii” aduse din „lumea de dincolo”. Şi aceste „mărturii” devin parte integrantă din acelaşi „Cuvânt al lui Dumnezeu” de la Pucioasa. Spre exemplu, duhul fratelui Zaharia, după ce a plecat din trup şi s-a mutat din această viaţă la Domnul, „vine” şi le predică rudelor rămase în viaţă pe pământ. Acesta e prezentat ca un „duh perfect vizibil”, la modul potenţial („Iată-l pe fratele Zaharia, fiilor”); dar care tot nu poate fi văzut din cauza privitorilor, care au ochii legaţi din cauza păcatelor personale:

« Cuvânt de viaţă veşnică de la cel plecat din trup, fratele Zaharia.

Vine mămica Gigi cu musafiri din cer în casa lui Zaharia, măi copii, pentru că fratele Zaharia are cu el slujitori cereşti, şi îngeri şi sfinţi, care vin cu el ca să vadă locul şi poporul în care a trăit el pe pământ. [...] Am venit cu fratele Zaharia, mămică, am venit să stăm de vorbă.[...] Iată-l pe fratele Zaharia, fiilor. Dacă voi aţi fi vrut să fiţi mari cu Dumnezeu, aţi fi putut acum să-l vedeţi cu ochii [...] Fratele Zaharia a purtat folos de la această şcoală, şi iată-l, este slujitor la tronul Sfintei Treimi, căci de acolo am venit cu el aici.[...] Ascultaţi-l pe fratele Zaharia, măi copii, că iată, opresc cuvântul meu, să vorbească peste voi cuvântul fratelui Zaharia.

– O, iubiţii mei, ea mi-a spus să vă spun cuvântul meu. Dar cuvântul meu, ca şi atunci, şi acum, este în duhul dragostei şi al blândeţii. [...]Primiţi pe mama Gigi şi nu-i striviţi cuvântul, căci biciul ei aduce cuvântul ei la viaţă. Mulţumiţi-i ei şi pentru cuvântul meu, căci ea e buna cea din cer, şi este iubire mama Gigi.

– Iată, copiii mei, cuvântul fratelui Zaharia a fost dat vouă. N-am venit dintre cei morţi, ci am venit cu el de la viaţa cea vie, care este la Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de fratele Zaharia şi de cuvântul lui care era cu voi. El este mijlocitor mare la tronul Sfintei Treimi. Chemaţi-l în ajutor pentru folos de mântuire, căci este mijlocitor prin această lucrare. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 19 mai/1 iunie 1991)

Aici, spiritul cu numele de împrumut “Zaharia” recunoaşte deschis că “îşi spune cuvântul lui”, deci nu vorbeşte “de la Dumnezeu”, ci de la sine. Şi mai spune că se ataşează la cuvântul Verginicăi ( nu al lui “Dumnezeu”) Şi totuşi, şi acest cuvânt al duhului numit “Zaharia” a fost inclus ca parte integrantă din aşa-zisul “Cuvânt al lui Dumnezeu” de la Pucioasa, la fel cum a fost inclus şi “cuvântul Verginicăi”.

Duhul pucioşesc care îşi atribuie numele Sfântului Apostol Andrei nu numai că vorbeşte, dar şi binecuvintează “din Domnul” şi “în numele Lui”. Şi deşi România se află acum într-un puternic declin demografic, care-i pune la îndoială existenţa în viitor ca stat şi ca popor, duhul îi “prooroceşte” un reviriment incredibil. Cică românii se vor înmulţi totuşi ca iepurii, cumva, cândva, şi vor ajunge mulţi ca stelele cerului:

« Andrei, apostolul Meu, binecuvintează pe România. Din Mine binecuvintează apostolul Meu:

– Din Tine, Doamne, Ierusalimul cel de sus, căci în Tine se odihnesc toţi sfinţii Tăi, Doamne. [...] căci sfinţii Tăi Îţi dau slavă din România, pământul strălucirilor Tale, iar seminţia lui va fi ca stelele cerului înaintea Ta, om nou înaintea Ta, Doamne. Amin.

– O,fericit eşti, apostolul Meu care M-ai văzut şi M-ai iubit şi M-ai urmat de atunci şi până acum! » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 30 noiembrie/13 decembrie 1996)

Duhul (sau duha?) cu numele de împrumut „Sfânta Varvara” îşi integrează propriul cuvânt în cuvântul „Duhului” de la Pucioasa, pe care Îl numeşte „Mirele” lui (ei):

« Se desprinde din ceata muceniţelor Varvara muceniţa, ca să fie ea în cuvântul Meu. [...] Amin.

– O, Mire preaiubit, fecioarele cerului Te iubesc în cer şi pe pământ, Mire al fecioarelor, Care Te împarţi şi nu Te desparţi. [...] Pace ţie, Israele mic, prunc mic, născut din Dumnezeu la cuvântul Său, [...]

– O,înţeleaptă fecioară, o, cât M-ai iubit! » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 4/17 decembrie 1996)

Spiritul pucioşesc care pretinde că este “al lui Adam” este şi el somat să dea mărturie pucioşească. Urmează o inepţie uriaşă: “pucioşii” postulează că Adam a fost român (!!!) (deşi acest termen, “român”, este inventat cu câteva sute de ani în urmă şi fusese necunoscut până atunci, locuitorii băştinaşi numindu-se ba geţi, daci sau sciţi, ba munteni, ardeleni sau moldoveni, ba valahi sau vlahi), a fost plămădit din lutul dealurilor Pucioasei, şi că aceste dealuri ar fi ieşit primele din ape (ca fiind cele mai înalte de pe glob, desigur) la facerea lumii.

« O, unde eşti, făptura Mea? Omule cel întâi zidit, răspunde-Mi! [...] Răspunde-Mi, tu, cel zidit de mâna Mea din pământ! Amin, amin, amin.

– Iată-mă, Doamne. Cine poate sta împotriva cuvântului Tău? Este, oare, cel ce poate să-Ţi răspundă în afară de mine? Eu sunt omul cel întâi zidit; zidit de mâna Ta şi de iubirea Ta. [...] M-ai aşezat în raiul cel din Eden [...] Edenul era grădina Ta, nu era a mea, [...] Mărturisesc păcatele mele cele din Eden. [...] Eu sunt făcut din pământ român, şi sunt român, şi sunt omul cel întâi zidit din pământul cel întâi ivit din apă la facerea cerului şi a pământului. Doamne, fie voia Ta peste pământul român, precum a fost la începutul pământului. [...]Amin, amin, amin.

– O,poporul Meu de azi, omul cel întâi zidit Mi-a răspuns şi a venit când l-am strigat. Vino şi tu în taina cuvântului Meu şi stai în ea [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16 februarie/1 martie 1998)

Aşadar, şi cuvântul spiritului lui „Adam” se alătură la „taina cuvântului Domnului de la Pucioasa ca „să stea în ea”.

Alteori, duhurile teologice de la Pucioasa se folosesc de Verginica doar ca „medium” în şedinţele lor spiritiste. Ele conlucrează strâns cu spiritele celor morţi, pentru a-i amăgi pe curioşii dornici de experienţe extrasenzoriale cu „telefoane cereşti” sau „telefoane duhovniceşti” (denumiri eufemistice pentru calitatea de medium în spiritismul pucioşesc). Astfel, vedem cum duhul care şi-a ales numele „Mihail Arhanghelul”, îl îndeamnă pe duhul adormitului Mihail ( aici, tânărul Mihail este numit adormit doar la figurat, în realitate el este mort de-a binelea, fusese asasinat cu cuţitul într-o crâşmă) să cuvinteze şi să intre în dialog cu mama sa (vie) şi cu nenea Mişu („păstorul” Daniel, viu şi el la acea dată) prin „telefonul duhovnicesc” (Verginica, vie şi ea la acea dată, dar adormită la propriu, căci aşa decurgeau şedinţele spiritiste; Verginica era deci concomitent atât trâmbiţă, ci şi telefon):

« Arhanghelul Mihail primeşte poruncă de la Domnul să aducă pe adormitul Mihail.

Iată-l pe Mihail, iarăşi vine, însoţit de Mihail arhanghelul.

... Fiule Mihaile, vorbeşte cu mama ta. Îndrăzneşte şi vorbeşte.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Aşa, Mihaile, ai învăţat să te închini.

— Mamă, mă cunoşti pe mine? Mamă, eu sunt Mihail, care vorbesc prin telefonul duhovnicesc. Nu-mi pare rău că am plecat din lume, că m-am mutat de pe pământ la cerul sfânt. [...]

... Nenea Mişu, apropie-te de telefon. Ai grijă de mama mea, întăreşte-o şi pe mama mea. Eu sunt un fiu ucis de tâlhari. Cu greu m-am despărţit de trup. Nenea Mişu, eşti rugat de mine, adu şi pe tatăl meu şi pe fratele meu pe calea pe care urmezi matale, că se aude numele tău când vă pomenesc de către sfinţi, şi al vasului Său, şi al creştinilor, că am voit să-ţi zic: „domnul Mişu“, dar nu m-a lăsat sfântul Mihail. Eu sunt un fiu care n-am ştiut de moarte.

... Sărutări de mâini, nene Mişu, şi ţie, mamă, şi la toţi de faţă. Amin. » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 24 mai/6 iunie 1974

Alteori, şedinţele spiritiste de la Pucioasa capătă rezolvări şi mai complicate. Vedem, de exemplu, cum duhul atribuit „Fiului” porunceşte duhului care poartă numele „arhanghelul Mihail” să aducă pe pământ duhul aceluiaş tânăr, adormitul Mihail (care era adormit doar la figurat; în realitate, era mort de-a binelea, ucis în moarte năpraznică), pentru a vorbi prin prin „telefonul Domnului Iisus” (Verginica, vie la acea dată, dar adormită de-a binelea, în stare de catalepsie) cu mama sa (de asemenea, vie la acea dată). Duhul tânărului Mihail intră în dialog cu mama sa vie şi o îndeamnă să iubească telefonul (adică pe Verginica – vie şi ea în această piesă, dar adormită la propriu):

« Arhanghelul Mihail primeşte poruncă de la Domnul să aducă pe adormitul Mihail.

... Mihaile, adu-l pe Mihail la telefonul Domnului Iisus Hristos să vorbească cu familia, cu mama. Adu-l, Mihaile. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. De ce ai oftat, Mihaile?

— Doamne Iisuse Hristoase, nu sunt vrednic să-Ţi mulţumesc pentru binele pe care mi-l dăruieşti.

Sărut mâna, mamă! Apropie-te de mine. [...] Mamă, să fii credincioasă, şi iubeşte telefonul şi pe Dumnezeu şi iubeşte tot lucrul Său şi să nu mai pomeneşti numele celor ce m-au ucis pe mine, că este spurcat. Cine a omorât cu cuţitul, de cuţit va fi omorât. [...] . Şi de aceea m-au adus la telefon, şi mulţi ar dori, mamă, din cei ce sunt cu mine, să vorbească, dar nu pot. [...] Îţi mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, pentru ceea ce ai făcut cu mine! » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 29 iunie/12 iulie 1974

Alteori se schimbă (parţial) doar personajele, dar comèdia rămâne aceeaşi. Spre exemplu, Duhul „Fiului” porunceşte duhului care poartă numele „arhanghelul Rafail” să aducă pe pământ duhul tânărului Mihail (acelaşi mort, ucis în moarte năpraznică), pentru a vorbi prin prin „telefonul duhovnicesc” (Verginica, vie la acea dată) cu mama sa (de asemenea, vie la acea dată). Duhul tânărului Mihail intră în dialog cu mama sa vie şi o îndeamnă să-şi îndemne tatăl şi fratele să se lase de fumat:

« Arhanghelul Rafail primeşte poruncă de la Domnul să aducă pe adormitul Mihail.

... Rafaile arhanghele, du-te şi cheamă-l pe Mihail să se răcorească dorul mamei lui.

— Mihaile, pleacă-te la picioarele Domnului şi sărută de trei ori picioarele Domnului şi telefonul, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

— Mamă, ce face tata? Ce face fratele meu, Jean? Mamă, roagă-i din partea mea să lase fumatul, că au venit la mormânt şi au fumat la crucea mea şi m-a supărat satana.[...]

Mamă, să te rogi mereu la Dumnezeu să mă aducă îngerul Rafail ca să te mai văd o dată. [...]

... Eu am sfârşit. Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, pentru mila ce ai dat-o robului Tău, Mihail, păcătosul. Rămâneţi cu bine. Pacea Domnului Iisus Hristos să se verse peste capul vostru! » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2/15 septembrie 1974

Alteori lucrurile dimpotrivă, se simplifică şi şedinţele spiritiste se rezolvă cu mai puţini actori la aceeaşi piesă. Duhul „Fiului” renunţă la intermedierea oferită de duhurile cu nume de arhangheli şi Se implică nemijlocit. El aduce pe pământ duhul tânărului Mihail (mort, ucis în moarte năpraznică), pentru a vorbi prin „telefonul duhovnicesc” (Verginica, vie la acea dată) cu mama sa (acum i se spune şi numele: Vergina, de asemenea vie la acea dată). Duhul tânărului Mihail intră în dialog cu mama sa vie şi o îndeamnă să nu mai facă păcate. Şi această vorbire a lui, ca de altfel şi cele anterioare, devine astfel parte integrantă din „Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”. De aici aflăm despre una din inovaţiile pucioşeşti: „trupul duhovnicesc”, care se alătură în mod „fericit” învăţăturii despre „telefonul duhovnicesc”:

« Domnul îl aduce pe adormitul Mihail.

Fiica Mea Vergina (mama lui Mihail, adormit, n.r.), fiul tău e bolnav. Parcă e opărit. Ai făcut mare păcat când ai ţipat că nu e şi fiul tău; că a murit şi nu e şi el în muzica lumească. Nu mai plânge, că fiul tău se roagă mereu la Dumnezeu ca să te iau şi să te duc la el. Vrei să asculţi? Vei pleca la fiul tău? Mihaile, vorbeşti cu mama ta?

— Mamă, să nu mai plângi, că dacă ai fi lângă mine, ţi-aş arăta. Tot trup suntem, dar trup duhovnicesc, căci cel pământesc merge în pământ, şi rămâne trupul duhovnicesc. Mamă, să nu mai faci nici un păcat cât vei trăi. Auzi? [...] Mamă, am sfârşit de vorbit cu tine. Mă ia îngerul. » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 7/20 noiembrie 1974)

După inovaţia hazlie despre „telefonul duhovnicesc” (poşta electronică nu se inventase încă nici pe pământ, deci nu era vreo şansă nici în cerurile pucioşeşti), puteau foarte bine să inventeze “pucioşii” şi sintagma “duh trupesc”; ar fi fost cam acelaşi lucru cu “trupul duhovnicesc” (la care ei s-au gândit şi l-au preferat), dar parcă ar fi sunat mai bine.

Alteori, dialogurile rămân în sfera cerească, doar între “duhurile superioare”, fără a-i mai băga în seamă şi pe muritorii de rând şi fără a mai apela la “telefonia duhovnicească”. Uneori, duhul „Fiului” de la Pucioasa vorbeşte duios cu duhul „Maicii Sale”, iar ea îi răspunde la fel de duios, ca o mamă care îşi alină pruncul şi plânge odată cu plânsul lui, cerşind milă de la nemilostivul om:

« — Cobor cu slavă de cuvânt pe pământ [...] Sunt Domnul Iisus Hristos, [...] O, mamă Fecioară, [...] E praznic pentru naşterea Mea în ziua aceasta, o, mama Mea Fecioară, [...] o, mama Mea, căci Eu sunt Cel neiubit de om şi Mă tângui în cer cu tine şi cu Tatăl, căci omul este rece cu Dumnezeu, o, mamă.

— O, nu plânge, nu plânge, Copil născut în Betleem în vremea regelui Irod, căci eu voiesc ca Tu să ai bucurii, că mama aşa îşi alină copilul [...] O, Fiule Emanuel, Copil îndurerat şi fără adăpost pe pământ, [...] Cerem milă de la om, Fiule de sus. Cerşim popas, [...] căci toate sfârşitu-s-au, şi se aşează începutul, o, Fiule scump. Amin.

— O, când a fost începutul a fost şi cuvântul, şi Dumnezeu era Cuvântul, o, mama Mea, şi Eu eram Cuvântul, şi iată, s-a aşezat iarăşi începutul, căci Eu Mă fac cuvânt între cer şi pământ şi zidesc Ierusalimul, mamă, [...] » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 7 ianuarie 2013)

Alteori, lucrurile se complică neaşteptat, vorbesc deodată câte 40 de duhuri pucioşeşti într-un singur glas, punând în scenă tragedia celor 40 de mucenici de la Sevasta. De data aceasta, din cer nu le mai vorbeşte nici “cuvântul Fiului”, nici “cuvântul Duhului”, ci însuşi “cuvântul Tatălui”, care le răspunde şi-i îmbărbătează să mărturisească tuturor istoria lor:

« Cobor în sărbători, cobor cuvânt peste pământ ca să-Mi hrănesc poporul şi ca să-i grăiesc lui, căci sunt Cuvântul lui Dumnezeu, Care grăieşte din Tatăl.[...] O, fiule, stau înaintea ta cu sfinţii [...] ce azi sunt veniţi cu Mine la masa Mea de cuvânt în mijlocul tău, poporul Meu. Amin.

— Numai pentru iubire, o, numai pentru ea este cuvântul pe care-l punem noi lângă Tine la masă, o, Doamne iubit de noi şi atât de cald în noi, de nu ne-a biruit apa cea pusă la îngheţarea ei în iezerul rece în care am fost noi aşezaţi ca să ne fie încercată iubirea de Tine, o, Doamne, [...] o, Doamne Făcător. Şi-Ţi dăm noi acum să-Ţi pui Tu numele Tău peste grăirea noastră cea de azi, căci Tu ne-ai fost Învăţător pe pământ, şi tot aşa ne eşti, Doamne, şi în cer acum. Amin.

— Pace vouă, mucenici mărturisitori prin dureri şi prin ispitiri ale iubirii voastre de Dumnezeu! [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 22 martie 2013)

Tartorii „pucioşi” nici nu observă cât de stângace e vorbirea lor: nu apa era pusă la îngheţarea ei, căci apa îngheaţă de la sine odată cu sporirea gerului; ci soldaţii fuseseră puşi la îngheţat în iezerul Sevastei.

Duhul pucioşesc (duha?) care pretinde că este „Maria Egipteanca” îşi adaugă şi el (ea) vorbirea la cartea „Cuvântul lui Dumnezeu”:

« — O, Doamne, o, întărirea mea cea mare în ziua aceea când am dorit să mă despart de păcat şi tot timpul apoi![...] » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 21 aprilie 2013)

Duhul cu numele “Sfântul mare mucenic Gheorghe” îşi anunţă şi el grăirea “sfântă”, demnă de “Cuvântul lui Dumnezeu”:

— O, voiesc, Doamne, voiesc să le grăiesc şi eu fiilor cuvântului Tău. E ziua mea de sobor între sfinţi şi e ziua Ta de Paşti şi trebuie să grăim despre bucuria Ta de la cei credincioşi Ţie. [...] » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6 mai 2013)

Duhul pucioşesc cu numele “Sfântul Apostol Toma” se arată nu numai credincios în “Domnul” Pucioasei, ci şi vorbicios nevoie mare:

« — O, ce greu Te doare necredinţa şi îndoiala omului, Domnul meu şi Dumnezeul meu! » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 12 mai 2013)

Alte duhuri pretind că vorbesc în numele „Femeilor mironosiţe” şi vorbesc în cor; apoi se implică şi duhurile care simulează că vorbesc în numele „ucenicilor” care le însoţeau:

« — Aducem, Doamne, putere de credinţă statornică în cei ce Te caută, şi cărora Tu Te laşi găsit la masă de cuvânt aici. [...] Grăim vouă cu dragostea din noi, cu Domnul în noi.[...] De lângă noi, ucenicii Tăi le spun şi ei celor de la masa cea de azi urarea cea pentru învierea Ta, şi spun ei aşa:

— Cu umilinţă mare vă spunem noi urarea cea pentru Domnul: Hristos a înviat! Iată, bărbăţia stă în cei ce iubesc mult neînfricoşându-se pentru iubire. Pace vouă! Ca şi Domnul vă spunem şi noi: Pace vouă! Binecuvântare arhierească punem peste voi, ca şi Domnul. Martori ai învierii Lui suntem, ca şi surorile mironosiţe, cele pline de bărbăţia iubirii de Dumnezeu. [...]

— Vă mângâi pe voi, [...] cei adunaţi la trâmbiţarea Mea ca să fim aici din cer şi de pe pământ pentru sărbătoarea mironosiţelor Mele. [...] Mă despart de voi acum în cuvânt şi petrec cu voi stând cu oaspeţii cereşti, acoperit de cele nevăzute ale facerii lui Dumnezeu. Rămân cu voi, rămân în mijlocul vostru. Unii pe alţii să ne simţim aproape. [...] Eu sunt Cel ce sunt. Amin, amin, amin. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 19-05-2013)

Partea hazlie a acestui text este intervenţia duhului suprem pucioşesc, cel care-L imită pe Hristos. Într-o comică regizare a piesei “Adio, dar rămân cu tine!”, el anunţă cu nonşalanţă celelalte duhuri pucioşeşti că “se desparte de ele, dar rămâne în mijlocul lor, căci rămâne cu ele”.

Duhurile pucioşeşti care pretind că poartă numele „Sfinţii Constantin şi Elena” adaugă şi ele „cuvântul lor împărătesc” la „Cuvântul lui Dumnezeu”:

« Iată, [...] aduc acum vouă dorul de voi al celor sărbătoriţi mâine, împăraţii creştini Constantin şi Elena [...]. Ei stau acum lângă Mine la masa cea de azi ca să vă dea vouă cuvânt de dor [...] şi vă dau ei vouă acum pentru ziua lor de mâine cuvânt, spunându-vă:

— În multul şi arsul dor de voi al sfinţilor, avem bogăţie de dor de voi [...] Nu este suferinţă mai dulce şi mai dorită de noi ca şi dorul de voi, şi iată, vine Domnul cu noi la voi [...]

— O, pace vouă! Aţi grăit poporului cuvântului Meu cuvânt împărătesc. [...] » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2 iunie 2013)

Alte cohorte de duhuri pucioşeşti (care pretind că vorbesc din dreptul celor 318 sfinţi părinţi episcopi, participanţi la sinodul I Ecumenic de la Niceea), fac propagandă făţişă în faţa adepţilor sectei „Noul Ierusalim” în favoarea liderilor lor, tartorii „pucioşi”, pe care îi denumesc: „cei ce poartă spre voi pe cele ce Domnul le dă” (adică, sunt purtătorii de „cuvânt din cer”, primit de la „Domnul” lor, „Domnul pucioşilor – aluzie la pretenţia tartorilor de a fi formatori spirituali peste supuşii lor). Apoi, într-o neaşteptată scăpare, ei recunosc faptul că sunt angrenaţi într-un fenomen spiritist de „channeling”, căci nu vorbesc de la ei, ci de la alte spirite care le guvernează din umbră şi care-i trimit la diferite “ascultări”: “Ei nu grăiesc de la ei înşişi când grăiesc vouă, ci sunt trimişi spre voi”, şi cărora “pucioşii” trebuie să le deschidă cu graţele deschise şi fără urmă de reticenţă atunci când vor bate la uşa lor:

« Şi iată, părinţii sfinţi dau în ziua aceasta povaţă cerească creştinilor care iau calea Domnului, [...] Amin.

— O, adevărate sunt lucrările Tale prin sfinţii Tăi, Doamne al sfinţilor! O, mare şi înalt este locul locuinţei Tale din vremea aceasta pe vatra neamului român, [...]

O, fiţi binecuvântaţi acum, la sfârşit, să fiţi Domnului zidire vie, vă învăţăm pe voi priveliştea cea frumoasă înaintea cerului, şi pentru care Domnul a strecurat mereu peste voi povaţă prin cei ce poartă spre voi pe cele ce Domnul le dă să vi le aducă spre împlinire. Ei nu grăiesc de la ei înşişi când grăiesc vouă, ci sunt trimişi spre voi. Deschideţi-le lor, aşa cum ei deschid Domnului când El bate ca să intre şi să vi se aducă vouă hrană! [...] » (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16 iunie 2013)

În “Duminica tuturor sfinţilor”, toate duhurile pucioşeşti se mobilizează şi vorbesc într-un glas toate, imitându-i pe toţi sfinţii, de-a valma şi în cor zis “de sfinţi”. Aici se recunoaşte deschis pretenţia că fenomenul de la Pucioasa ar fi “A Doua Venire a lui Hristos”, deşi nimic nu legitimează această revendicare, nefiind împlinite promisiunile şi proorociile din Apocalipsă referitoare la A Doua Venire (“Domnul” Pucioasei nu vine în trup, ci în duh; nu vine văzut de toţi, ci pretinde că vine pe ascuns, în miez de noapte; nu vine cu putere multă şi cu slavă, ci vine tânguindu-Se mereu că e neputincios şi sleit de puteri, rugând omul ca să-L ajute; nu vine însoţit de sfinţi şi de îngeri, ci pretinde că vine însoţit de spiritele pucioşeşti care doar pastişează numele sfinţilor. Nici “cetatea cea de sus, Noul Ierusalim”, nu corespunde deloc cu ce au zidit pucioşii în grădinile lor şi i-au dat apoi numele “Noul Ierusalim”. Nici “cerul şi pământul cel nou”, promise în Biblie, n-au venit, deşi “lucrarea” de la Pucioasa are deja vreo 60 de ani de când se screme să le facă):

« O, sfinţi iubiţi, cete-cete sunteţi în sărbătoarea de azi şi în priveliştea ei. Masă întinsă avem aici, cu poporul cel credincios, care ne aşterne popas. Grăim grăire cerească unii cu alţii, ca să ne audă cei credincioşi grăirea. «Vine Domnul!», aşa este scris să împlinesc. O, pace vouă în a doua Mea venire, care este scrisă să fie! Amin.

— Vine Domnul, vine cu sfinţii Săi, aşa este scris, Doamne. Tu eşti Mirele, noi mireasa cea împodobită şi gătită pentru Mirele ei. Suntem cetatea cea sfântă, cea de sus, Noul Ierusalim. Ai făcut pentru ea temelie pe pământ ca să vină ea, precum este scris să coboare ea. O, Doamne, să treacă lumea şi duhul ei şi să fie cerul cel nou şi pământul cel nou, acolo unde nu mai este lumea şi duhul ei, iar Tu să cobori Mire şi mireasă şi să întregeşti taina ei cea de până la sfârşit, taina cetăţii sfinte, căci Tu mereu împodobeşti această cetate şi mereu lucrezi peste cei credincioşi pe pământ tainele Tale de sus, şi suntem tot o casă, tot o cetate toţi, Mire şi mireasă, Doamne.[...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 30 iunie 2013)

Duhul pucioşesc cu numele “Ioan Botezătorul”, grăieşte şi el, pentru a face cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” un pic mai groasă, căci în ce priveşte mesajul, lucrurile nu stau deloc clare. El pretinde că poporul “pucios” are nevoie de vindecare, dar cine oare să-l vindece? Căci tot el trebuie să se facă vindecător pentru sine, dar şi pentru “Domnul” Pucioasei, care şi El cică are nevoie de vindecare (deci, nu este El “Doctorul sufletelor şi al trupurilor”, despre care vorbeşte Biserica Ortodoxă, ci este doar un impostor care defilează nelegitim cu numele lui Hristos):

« Şi iată-l pe ucenicul Meu, pe Ioan, Botezătorul Meu, cum vă grăieşte el vouă în ziua lui de serbare, iar voi să învăţaţi de la el, căci el Îmi este ucenic, fiilor. Amin.

— O, Doamne, Mieluţ ascultător al Tatălui [...] O, Doamne, Învăţătorul meu, [...] O ai grijă de poporul cuvântului Tău, Doamne, Învăţătorul meu! Învaţă-l pe el vindecarea lui şi a Ta. Amin.

— Cu răbdare mare Mă port, o, ucenicule botezător. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 7 iulie 2013)

Duhurile pucioşeşti cu numele colectiv “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” primesc şi ei glas şi paşaport de venire pe pământ, printre oameni:

« Le dau lor glas acum pentru ziua lor de serbare între sfinţi, le dau, că le este dor. Amin.

— De dor, de dorul Tău şi al nostru, de dorul din noi, de aceea vii, de aceea venim, Învăţătorule Doamne. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 12 iulie 2013)

Duhul pucioşesc cu numele “Sfântul Ilie” recunoaşte deschis că îşi ataşează cuvântul său lângă cel al duhului suprem şi, implicit, că valoarea de întrebuinţare a celor două “cuvinte” este echivalentă:

« Vine lângă cuvântul Meu, vine în carte cuvântul lui Ilie proorocul ca să-l slăvească el pe Domnul prin mărturisirea lui cea din cer [...] Amin.

— O, Doamne, o, Dumnezeule nevăzut, de ce trebuie să creadă omul în Dumnezeu [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2 august 2013)

Duhul pucioşesc cu numele “Sfântul Pantelimon” pretinde că, în plus, cuvântul lui este nu numai învăţător, ci şi tămăduitor:

« Tămăduire să dai minţii lor, o, mucenicule tămăduitor, sărbătorit azi între sfinţii mucenici mărturisitor pentru numele Meu. Harul cel de sus să-ţi fie în cuvânt, şi putere să aibă cuvântul tău în ziua ta de sobor între sfinţi. Amin.

— Te binecuvintez, Doamne al meu, că ai coborât în mintea şi în inima mea duhul şi darul ascultării, Doamne, şi duh aprins pentru mărturisirea Ta. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 9 august 2013)

Duhul pucioşesc (duha?) cu numele “Cuvioasa Parascheva” promite să vină nu numai cu cuvântul lui, ci şi să mângâie, să aline, să îndemne şi să aducă din cer peste sectanţii “pucioşi” cuvinte “din ceruri”, de la “Domnul”:

Stau cu sfinţii la masă [...] iată, ceata cuvioaselor din cer au în sărbătoare pe cuvioasa Parascheva, [...] Ea voieşte să mângâie, să aline, să îndemne şi să aducă din cer peste voi, iar voi să primiţi şi să folosiţi, fiilor, căci daruri peste daruri vă dăruiesc mereu sfinţii Mei, o, fiilor. Amin.

— O, mare este adevărul cuvântului Tău, Doamne! Din ceata cuvioaselor din cer se desprinde glasul meu peste fiii şi fiicele poporului Tău. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 27 octombrie 2013)

Duhul pucioşesc cu numele “Sfântul mare mucenic Dimitrie‚ izvorâtorul de mir” intră şi el în carte cu cuvântul lui şi aşa dă glas. De data asta mărturisirea lui este mai mult decât directă: cuvântul său şi cuvântul lui “Dumnezeu” sunt echivalente; unul este la fel de sfânt şi de valoros ca şi celălalt:

« Iar acum, fiilor, mucenicul Dimitrie intră în carte cu Mine ca să petreacă cu Mine şi cu voi la masă cu sfinţii aici, la voi. Cer de sfinţi vine cu Mine la voi când Eu vin la voi cu ei. Aşadar dau glas mucenicului Meu purtat azi în sărbătoarea sa, a unirii lui cu cei din cer, iar el intră şi grăieşte. Amin.

— Cuvântul meu să fie ca al lui Dumnezeu, ca al Tău, Doamne, că nu se poate altfel cu cei ce Te mărturisesc pe Tine pe pământ. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 8 noiembrie 2013)

Duhurile pucioşeşti cu numele colectiv “Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil” grăiesc şi ele, aducând totodată “putere de sus” şi “har pucioşesc”:

« Glasul îngerilor şopteşte vouă prin cel întâi de peste ei, îngerul Meu Mihail, şi vă dă vouă putere de sus şi vă dă vouă har. Amin.

— Cu frică şi cu luare aminte să stea, aşa m-a învăţat Domnul să le spun cetelor îngereşti în ziua când s-a cutremurat cerul şi pământul din pricina căderii omului în neascultare de Dumnezeu în rai. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 21 noiembrie 2013)

Duhul pucioşesc (duha?) cu numele “Sfânta Ecaterina” vine şi el cu “hrană de cuvânt”, dar şi cu imperfecţiuni de exprimare, tipic omeneşti ( “între ceata...” – probabil în loc de “...în ceata”) , care însă nu deranjează “harul de cuvânt” al acestui discurs pământesc:

« E masa pusă şi punem hrană de cuvânt. Muceniţa Mea este slăvită între ceata muceniţelor în ziua ei de sobor şi se aşează ea cu har de cuvânt la masa împărătească a cuvântului Meu din mijlocul poporului Meu cel de azi. Amin.

— Slavă venirii Tale cu sfinţii Tăi, o, Mire Doamne, [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 8 decembrie 2013)

Duhul pucioşesc cu numele “Sfântul ierarh Nicolae” vine şi el cu “duh grăitor” în cartea “pucioşilor”:

« O, pace ţie, arhiereul Meu cel milos! Aşează-te, dar, cu duh grăitor acum în cartea venirii Mele cuvânt pe pământ! Amin.

— Slavă Ţie, Stăpâne şi Arhiereule mare, Iisuse Doamne, [...] iar din lume Tu ne-ai cules pe noi, pe sfinţii Tăi, Doamne. [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 19 decembrie 2013)

Duhul pucioşesc cu numele “Sfântul Spiridon” umblă brambura (“...umblând din loc în loc în cer şi pe pământ...”), dornic – după cum declară – să fie şi el mărturisitor şi ajutător în cuvânt. Deocamdată nu există vreo dovadă clară că ar fi ajutat pe cineva care a strigat după ajutor, dar speranţe sunt destule printre “binecredincioşii pucioşi”:

« Am lângă Mine mărturisitor pe arhiereul Spiridon, plin de focul mărturisirii, umblând din loc în loc în cer şi pe pământ pentru lucru sfânt şi ajutând pe cei binecredincioşi, care-l strigă în ajutor. Din ceata arhiereilor Mă mărturiseşte el în ziua sa de sobor între sfinţi, şi-Mi spune:

— O, Doamne, o, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul, Doamne, că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri, o, Doamne! [...]» (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 decembrie 2013)

Iată deci că acum la Pucioasa nu mai „vorbeşte” o singură „persoană cerească” (aşa cum era pe vremea „proorociţelor” Verginica şi Maria), ci vorbesc la concurenţă acerbă mai multe duhuri teologice, venite din lumea nevăzută (de regulă, ele vorbesc pe rând, desigur, nu toate odată). Şi cu toate acestea, absolut toate textele rezultate din vorbirea acestui „Hristos de la Pucioasa cu 1001 de feţe" sunt adunate sub acelaşi nume pompos: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Iar ceea ce pucioşii denumesc încă „Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia” nu mai are de mult vreo tangenţă palpabilă cu Virginia Tudorache, nici cu duhul ei, ci este doar un „după”, o palidă amintire a unor vremuri de mult apuse, un basm pentru 1001 de nopţi de insomnie.

…………………

Anca Ionescu-Târgovişte

16 decembrie 2015