471. De ce fug mereu de la Pucioasa creştini care L-au căutat aici pe Dumnezeu?
Motto: ... pentru
că nu avea dragoste. Dragostea, mamă... aveţi grijă, că există şi o dragoste
demonicească! După Biblie! Vedeţi, la cartea lui Tobit: Tobie nu putea să se
căsătorească cu Sara pentru că pe Sara o iubea un demon. O iubea un demon, şi
pentru că o iubea, îi omora pe toţi cei care voiau să se căsătorească cu ea...
(Maica Viorica Suzeta Buchiu: predici orale)
Regretatul Ilie Bunea – senior îi spunea cu durere
unui interlocutor (într-un dialog ocazional pe
deal), sintetizând experienţa personală pe care a trăit-o el şi familia sa în
ultimii ani, în care ajunsese la un conflict ireconciliabil cu cei doi lideri ai
sectei „Noul Ierusalim” de la Pucioasa: « Un singur lucru mai am a
vă spune despre „ei”: Dacă dragoste nu e, nimic nu e! ».
Este
indiscutabil faptul că la Pucioasa s-au dus şi oameni de bună calitate, sperând
să trăiască după preceptele biblice (şi mai ales după cel al dragostei) o viaţă
autentic creştin-ortodoxă. Or, după un
timp oarecare (pentru unii mai lung, pentru alţii mai scurt), ei constatau că
„sfinţenia” care li se propunea acolo de către „Fraţii cei Mari” (adică de
liderii „pucioşi”, cei care „ţineau frâiele” sectei) era condiţionată de lipsa
dragostei. Este vorba aici de dragostea
dintre fraţii cei mai mici (adică, adepţii cu statut de slugă din cadrul
sectei), evident, căci aceasta era văzută de „Fraţii cei Mari” ca o piedică lucrând
insidios în dauna dragostei faţă de
Dumnezeu şi faţă de Fraţii cei Mari. Aşa au ajuns „fraţii cei mici” să se
spioneze, să se pârască la „Fraţii cei Mari” şi apoi să se urască unii pe alţii
pentru că, oameni fiind, împărtăşeau adesea păreri diferite. Deşi Hristos a
fost şi Dumnezeu adevărat (având sfinţenia deplină, la modul absolut) şi om
deplin deopotrivă (având umanitatea desăvârşită, deci şi omenia simţirilor şi a faptelor –
afară de păcat), adepţilor de la Pucioasa li s-a propus (şi apoi li s-a impus)
o sfinţenie fără umanitate, lipsită deci de omenie,
în care „semenul de lângă tine” este
văzut ca o piedică în calea mântuirii tale, un personaj care îţi fură din
dragostea deplină pe care trebuie s-o dăruieşti exclusiv lui Dumnezeu.
Bucuria care au simţit-o nou-veniţii la început, când au crezut că au găsit la
Pucioasa „Grădinile lui Dumnezeu”, adică „Raiul cel Nou”, s-a transformat
treptat într-o tristeţe şi o decepţie cronică, constatând că peste tot este
numai fariseism şi minciună. Liniştea şi pacea pe care o căutau a devenit o
nelinişte şi o angoasă chinuitoare, văzând permanent la liderii lor nemulţumiri,
îmbufnări şi judecăţi aspre şi nedrepte. Acum ar fi vrut să plece înapoi de
unde veniseră, dar cei mai mulţi aveau deja „legăturile cu lumea” tăiate definitiv,
căci aceasta era una dintre condiţiile obligatorii pe care „Fraţii cei Mari”,
adică liderii aflaţi la cârma sectei, le puneau noilor aspiranţi. Dar au fost
şi adepţi mai curajoşi, care au ales să plece în orice condiţii, doar să scape odată
de mocirla fariseismului în care ajunseseră şi ei să se scalde. Ei s-au bazat
nu numai pe porniri instinctuale, care îi îndemnau să caute necondiţionat pacea
şi dragostea, dar şi pe cuvintele Scripturii. Căci Scriptura ne învaţă nu numai
să ne bucurăm de pace, dar şi să ne străduim de a o lucra permanent în noi şi
în jurul nostru:
„ Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”[1]
Şi tot
Scriptura ne învaţă că iubirea de semenii noştri nu ştirbeşte iubirea de
Dumnezeu, ci o împlineşte şi o certifică drept cale spre viaţa veşnică:
„ Noi ştim că am trecut
din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi;
cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.”[2]
Or, ce-i
învăţau liderii „pucioşi” pe adepţii sectei „Noul Ierusalim”? Îi învăţau că
dimpotrivă, nu trebuie să-i iubească pe fraţi (exceptându-i tocmai pe ei, pe
„Fraţii cei Mari”, desigur). Îi învăţau o iubire ştirbă, egoistă, demonicească,
în care iubirea de semeni, dragostea unul pentru altul, nu numai că nu-şi mai
găseşte locul, dar devine o piedică, o frână pentru iubirea acelui „Dumnezeu” narcisist propovăduit de pucioşi,
care Se iubeşte numai pe Sine:
« O, popor al
cuvântului Meu de azi, o, fiilor, hrăniți-vă unul pe altul, hrăniți-vă mult, mult cu dragostea de Dumnezeu, și fugiți cât puteți de dragostea de voi și de dragostea unul pentru
altul împotriva lui
Dumnezeu în voi, căci aceste feluri de dragoste vă sting dragostea de Dumnezeu
din voi și dintre voi. »[3] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Sf. Apostol Ioan spune în epistolele
sale că dimpotrivă, chezăşia unei adevărate, desăvârşite iubiri de Dumnezeul cel nevăzut este tocmai dragostea cu
care cei care se văd se iubesc “unul
pe altul”:
„ Pe Dumnezeu
nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul,
Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.”[4]
Desigur că,
odată fugiţi din „raiul Pucios”, îndrăzneţilor care „şi-au luat lumea în cap”
nu le va fi uşor. Nu numai că vor regăsi o lume imperfectă şi aparent ostilă (de
care fugiseră cândva, aciuindu-se la Pucioasa, neştiind că vor cădea din lac în puţ).
Nu numai că au pierdut ani preţioşi din viaţă, rupând firul propriei lor
deveniri şi angrenându-se într-o viaţă de comunitate sectară care până la urmă
i-a dezamăgit. Mai ales, ei vor resimţi un mare gol pentru că L-au pierdut pe „Dumnezeul” Pucioasei în
care au crezut şi în care şi-au pus nădejdea. În plus, vor mai primi şi ecouri
de ameninţare prin intermediul următoarelor „mesaje din cer” pe care le vor
ticlui liderii pucioşi şi prin care vor fi atenţionaţi că L-au trădat pe „Dumnezeul”
Pucioasei, deci vor urma în mod inevitabil consecinţele dureroase ale acestei
trădări. Şi de ce n-ar fi aşa? Doar însăşi Biblia mărturiseşte în mesajul ei
către cei rătăciţi:
„ Cine nu este cu Mine
este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.”[5]
Iar mesajul
pucioşesc pare-se că întăreşte şi confirmă aceeaşi poziţie intransigentă faţă
de „cei rătăciţi”:
« O, [...] vine vremea să vă doară mult
necredința și să bateți plânși la poarta Domnului, că nu va fi creștin care a stat la masa aceasta
și a plecat apoi cu necredința
pentru care a plecat, și
să nu vină el în clipa durerilor pentru necredință și să plângă la Domnul starea lui cea grea, părăsirea
Domnului și durerile
cele pentru ea. Îi va mâna pe toți soarta să bată la ușa Domnului și să vadă de unde au plecat și unde au ajuns prin necredință, că necredință se pune la Domnul când pleacă cel ce a
căzut și a învinuit prin aceasta pe cei ce au rămas cu Domnul. »[6] (Citat din mesajul Mihaelei din 9 august 2015)
Deşi
seamănă unul cu altul, mesajele sunt însă radical diferite, pentru că vin de la
Dumnezei diferiţi. După cum am văzut, adevăratul Dumnezeu este iubire, şi nu
iubire egoistă, numai pentru Sine, ci iubire desăvârşită pentru şi între cei mai
mici fraţi şi copii ai Săi, chiar şi atunci când aceştia se mai duşmănesc între
ei pe oarecari pricini omeneşti. Falsul „Dumnezeu”
de la Pucioasa elimină una dintre porunci (iubirea de aproapele) înlocuind-o cu iubirea
de Fraţi cei Mari (cei doi soli/prooroci/călăuze/lideri ai sectei de la
Pucioasa); aduce legi noi, potrivnice mesajului Scripturii; şi, în fine,
ameninţă cu predestinaţia şi cu „soarta”
cea nemiloasă care-i va aduce înapoi pe toţi cei fugiţi din „Raiul pucios” ca
să bată la uşa liderilor sectei, să le ceară iertare în genunchi şi în felul
acesta să-i scoată pe aceştia doi de sub orice învinuire pe care le-au adus-o.
Poate unii
se vor întreba, văzând atâta preocupare şi încrâncenare la Mihaela pentru
alcătuirea acestor predici cu dedicaţie,
intitulate toate „Cuvântul lui Dumnezeu
de la Pucioasa” (apoi impunerea lor forţată către adepţii sectei şi
răspândirea prin Internet către lumea largă), şi vor zice: „Dar cum a ajuns această persoană la
îndrăzneala de a vorbi de la sine în numele şi din dreptul lui
Hristos-Dumnezeu? Nu se teme ea oare să se facă prooroc mincinos?”
Cei care au
încercat să dea un răspuns la această întrebare s-au oprit la două explicaţii
posibile.
1. Prima,
ar avea drept cauză interpretarea ad
litteram a unui text biblic, prin care Sf.Apostol Pavel mărturiseşte despre
sine că este atât de schimbat în fiinţa sa spirituală, încât toate gândurile,
trăirile şi faptele lui sunt într-o consonanţă perfectă cu voia lui Hristos cel
înviat:
„ M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.”[7]
Este
evident că Pavel a vrut să spună aici la
modul figurat că „Hristos trăieşte în el”. Altminteri, la modul propriu, ar
trebui să înţelegem fie că Hristos l-a înlocuit pe Pavel în toată fiinţa lui
(ceea ce este absurd, căci ar trebui să acceptăm acest fenomen ca o formă rudimentară
de reîncarnare) fie că S-a cuibărit în trupul lui Pavel doar cu duhul Său (ceea
ce este iarăşi inacceptabil, căci după ce Hristos a înviat cu trupul, El nu Se
mai desparte de trupul Său în veci, căci orice despărţire a duhului de trup ar atrage
după sine o nouă moarte).
În această primă
ipoteză se presupune că Mihaela a intrepretat în sens propriu acest verset biblic, imaginându-şi că „ar fi
posibil ca Hristos să trăiască şi în altcineva,
aşa cum a trăit şi în Pavel”; iar acel cineva
ar putea fi – de ce nu? chiar ea însăşi, având în vedere devoţiunea cu
care pretinde că a îngrijit-o pe Verginica ( zisă şi „trâmbiţa lui Dumnezeu”)
înainte de moarte (deşi unii martori pretind că n-a fost chiar aşa, aceasta
fiind doar o înfloritură romanţată de-a Mihaelei, menită de a o plasa pe ea
însăşi într-o postură favorabilă şi, evident, îndreptăţită, de a-i succede
Verginicăi la cârma sectei; ei spun că nici
vorbă să fi fost Mihaela alături de Verginica la moartea acesteia!). În
consecinţă, atunci când îi vin Mihaelei idei pe care le aşterne pe hârtie, cu
cuvintele ei, nu din mintea ei vin ideile şi cuvintele, ci de la „Hristos care trăieşte în ea”.
2. A doua
explicaţie posibilă este avansată de cei care ştiu câte ceva din biografia
reală a Mihaelei. Ei pretind că anii îndelungaţi petrecuţi de ea prin spitale,
după moartea unicului ei prunc, ar fi fost ca urmare unei serioase zdruncinări
psihice, care şi-ar fi pus amprenta pe manifestările ei ulterioare pentru tot
restul vieţii. Ei aduc ca argument şi vizibilele şi repetatele ei treceri bruşte
de la euforie extatică la adâncă depresie, sau de la bunătate calină la ură
nemărginită (basculări psihice pe care oricine a stat prin preajma ei mai multă
vreme poate să le confirme ca autentice). În aceste condiţii, scrierile
Mihaelei ar fi, pe de o parte, o refulare a delirului mistic în care se cufundă
periodic, ca într-o alinare adâncă prin care îşi oblojeşte sufletul; pe de altă
parte, ele sunt o expresie a grandomaniei personale (Mihaela având o excelentă
părere despre sine, pe care nu se sfieşte s-o exteriorizeze în faţa adepţilor sau
simpatizanţilor ei), o dorinţă de a arăta celor din jur diferenţa de nivel
uriaşă care o deosebeşte şi o separă de supuşii ei care, în consecinţă, ar
trebui să o asculte necondiţionat.
Indiferent
dacă vreuna dintre aceste explicaţii, relative la statutul liderei absolute a
sectei, se potriveşte sau nu cu realitatea, un lucru este cert. Inconsecvenţele
şi disonanţele proprii din mesajele pucioşeşti pe care ea le concepe, precum şi
contradicţiile (canonizate şi asumate public) cu mesajul Scripturii, alături de
atitudinea ei făţiş schismatică faţă de ierarhia canonică şi faţă de Bisericile
Ortodoxe autocefale de pretutindeni arată limpede că în Biserica „Noul Ierusalim” de la Pucioasa nu e lucru curat.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
21 august 2015
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.