468. Liderii “pucioşi”-antihriştii mincinoşi elogiază păcatul mândriei Zeului lor
„Cum e
turcul, şi pistolul”, spune un vechi proverb valah. Adică, obiceiurile
proaste ale stăpânului sunt repede copiate de slugile lui.
Este binecunoscut că oamenii vremurilor antice
atribuiau zeilor lor tot felul de pasiuni şi afecte pe care ei înşişi le gustau
din plin în viaţa lor trecătoare. Legendele Olimpului vorbesc despre zei
trufaşi, vicleni, răzbunători, atraşi de pasiuni adulterine sau incestuoase,
dornici de vânătoare sau de război, leneşi, lacomi, laşi, mânioşi, clevetitori
şi mândri. În special mândria
nu lipsea la niciunul dintre ei, căci se considerau plini de calităţi (pe care însă
nu prea le aveau), intangibili şi nemuritori.
Constatăm, nu cu mare surprindere, că şi liderii
sectei „Noul Ierusalim” de la Pucioasa au căzut în acest prost obicei. După ce
şi-au pus imaginaţia bolnăvicioasă la treabă, inventând Pantheonul Pucios
şi populându-l cu duhuri de zei şi de
zeiţe (care clonează fie Persoanele Sfintei Treimi, fie pe Maica Domnului, fie
pe îngeri sau pe sfinţii Ortodoxiei, fie chiar şi pe adepţi obscuri sau pe lideri
ai sectei care au murit în perioada ultimilor 60 de ani), liderii „pucioşi”- antihriştii mincinoşi au purces să le atribuie din propriile lor gânduri, afecte
şi ambiţii omeneşti. Vedem astfel că limbajul „Dumnezeului” de la Pucioasa se schimbă după cum bate vântul,
copiind aidoma gradul de (in)cultură şi de instrucţie teologică (precară) al
persoanei care se află temporar la cârma sectei. De asemenea, mesajele sunt
diferite ca obiectiv, după aspiraţiile şi ambiţiile trecătoare ale femeilor
care au ajuns peste noapte „proorociţele” sectei, trăncănind apoi vrute şi
nevrute „în numele Domnului”.
În aceste condiţii, nu e de mirare ca să vedem că
„Dumnezeului” inventat al Pucioasei I se atribuie ambiţii ieftine şi pasiuni
omeneşti meschine, sau chiar însuşiri păcătoase, nedemne pentru un Dumnezeu
Atotputernic (cum ar fi chiar mândria
zeilor de care aminteam mai înainte). De altfel, distingem trei personalităţi
diferite pentru Zeul Pucios,
corespondente celor trei perioade în care lider al sectei a fost câte o
persoană distinctă (mămica Verginica,
lelica Maria şi leliţa Mihaela):
1. Pe vremea „mămicăi Verginica”, limbajul atribuit
principalului Zeu Pucios îl dezvăluia
pe Acesta a fi semidoct, incoerent,
răutăcios şi răzbunător, iar mesajele Lui
erau adesea într-o contradicţie severă cu cele ale Sfintei Scripturi.
Astfel, prostia şi incultura erau ridicate prin
definiţie la loc de cinste (ştiut fiind că nici Verginica nu făcuse decât
câteva clase primare):
« Lăsaţi copiii mai bine să fie proşti. Nu vă bucuraţi că au note bune. Să
nu ştie carte, decât să se
ducă în lume. »[2] (Citat din mesajul Verginicăi
din 19 decembrie 1964)
Creştinii erau îndemnaţi cu
stăruinţă ca să renunţe orice activitate
remunerată de stat, adică la serviciile
“din lume”. Singurul avantaj recunoscut al serviciilor de la stat era acela
că ele rămâneau cele mai bune oportunităţi pentru racolarea de noi prozeliţi la
secta pucioşească:
«…Eu voiesc să te fac să nu mai munceşti şi să trăieşti din munca Mea, iar tu nu
vrei aşa şi voieşti să munceşti şi să trăieşti din munca ta…»[3] (Citat din mesajul Verginicăi
din 4 aprilie 1978) «… Copilaşii mei, aţi dorit să fiţi la
servici. La servici dacă a intrat o creştină, este de râs la lume, [...] Te
invită în mijlocul lor, nu te duce, ca să nu superi pe Dumnezeu. Iar dacă nu
poţi, părăseşte
lucrul tău şi vino la casa ta. Nu face aşa cum cere lumea. Dacă ai putea tu să
aduci pe cineva din locul acela, un suflet
osândit de duhul rău… Era bine să ai servici în
casă la tine. În casă la tine eşti comandant… »[4] (Citat din mesajul Verginicăi din 17 noiembrie 1978)
Cei care se mai duceau totuşi la serviciu erau
îndemnaţi să chiulească pe rupte şi să mimeze munca, pentru a nu se obosi prea
tare, să mai poată lucra şi la îndatoririle pucioşeşti. Creştinele care urmau
să lucreze seara şi la „templul pucioşesc” trebuia să nu se supere că sunt
suprasolicitate, neodihnite şi exploatate de sectă fără plata muncii lor:
« Dacă te-ai dus la serviciu, fii atent, că serviciul te înşeală, şi să
nu munceşti la serviciu mai mult decât duhovniceşte. Uite, M-am supărat pe Maria de la templu,
care s-a dus la serviciu. Se supără când mai trebuie să facă ceva, că e
nedormită”. »[5] (Citat din mesajul Verginicăi
din 26 iulie 1973)
Dezbinarea în familiile pucioşilor era considerată
atunci o „mare virtute”. Nici măcar copiii „rătăciţi în lume” nu mai meritau a
fi recuperaţi, ci trebuia să fie şterşi definitiv din preocuparea şi amintirea
părinţilor lor:
«…Ascultă bine creştine care ai un copil în lume şi nu e cu Mine.
Zic să îl lepezi de la tine. Adică cum să îl lepezi? Să
nu mai zici că e copilul tău. Alege, ori cu Mine, ori cu copilul tău. »[6] (Citat din mesajul Verginicăi
din 30 iunie 1974)
Nici creştinii între ei nu erau chemaţi
la bună înţelegere şi la pace. Dimpotrivă, nu o dată “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” îi îndemna făţiş la
violenţă unii faţă de alţii:
« Acest
Turculeţ merită bătut, merită bătut, tată. »[7] (Citat din mesajul Verginicăi
din 8 noiembrie 1967)
Printre „isprăvile duhovniceşti”, la mare cinste
era omorârea insectelor, iar cei care şovăiau erau aspru mustraţi:
« Daniele, am grăit de multe ori să omorâţi insectele, dar voi n-aţi împlinit. »[8] (Citat din mesajul Verginicăi
din 14 august 1973)
Nici poruncile „bisericeşti” nu
erau lipsite de bizarerii. Spre exemplu, sărbătoarea Crăciunului era considerată zi de post negru, ca şi când n-ar fi o zi de bucurie, ci de adâncă întristare:
« Să ştiţi că vă dau poruncă: în ziua de Crăciun nu veţi mânca de dulce! Nici Pruncul nu a
supt în acea zi, nici magii nu au mâncat. Eu zic să se ţină cu desăvârşire. Cine ţine această poruncă, mult bine va
avea în viaţă. »[9] (Citat din mesajul Verginicăi
din 19 decembrie 1978)
Biserica pucioşească copia cu sârg pe vremea
aceea canoanele comuniste, cazone, fiind necesare „bonuri de ordine” în loc de bunacuviinţă şi de ordinea liber
consimţită:
« – De ce în casa Mea nu se face ordine? Peste
tot pământul, toată suflarea de acum merge organizată după bonuri de
ordine. Aici de ce nu se
face aşa? »[10] (Citat din mesajul Verginicăi
din 19 decembrie 1966)
Femeile care făceau
mai mult de patru-cinci copii, în loc să fie lăudate pentru rodnicie şi pentru
dăruirea lor faţă de urmaşi, erau trecute în rândul dobitoacelor fără de minte:
« Cine naşte şase fii, nu sunt zămisliţi curat, ci sunt zămisliţi mai rău decât
câinii. De aceea se bucură
iadul […]»[11] (Citat din mesajul Verginicăi
din 23 februarie 1978) « …Femeia însărcinată care are cinci, şase până la zece copii, nu este cu Dumnezeu […] »[12] (Citat din mesajul Verginicăi din 17 ianuarie 1979)
Zeul
Pucios se bucura făţiş de suferinţele oamenilor şi se supăra pe aceia care alergau după vindecări, apelând
la doctori şi la medicamente pentru a-şi înlătura bolile şi suferinţele din trup:
«…Mulţi dintre voi sunt bolnavi, ca să fie mai plăcuţi în faţa lui
Dumnezeu. Dumnezeu are voie să încerce pe poporul Său, crezi? Nu
alungaţi suferinţa, că Dumnezeu se supără pe acela. »[13] (Citat din mesajul Verginicăi
din 1 august 1979)
În fine, poate cel mai grav era faptul că Zeul Pucios nu mai arăta deloc milostivire
şi iubire, ci intransigenţă şi ură faţă de oricine nu agreea secta de la
Pucioasa şi nu-i asculta pe liderii ei:
« Cine nu vă ascultă pe voi, pe Mine nu Mă ascultă; şi cine vă urăşte
pe voi, pe Mine nu Mă ascultă şi Eu îl urăsc pe el. »[14] (Citat din mesajul Verginicăi
din 28 octombrie 1979)
2. Pe vremea „lelicăi Maria” (sora Verginicăi), Zeul Pucios a copiat aidoma chipul şi
asemănarea duhovnicească a Mariei, noua „proorociţă” a sectei. Aceasta îi învăţa pe creştini, printre altele, să nu mai
meargă la biserică, pe motiv că şi adunarea sectară condusă de ea, în care
coboară din cer duhurile vorbitoare pucioşeşti, este tot “un fel de biserică”:
« Fiilor, nu
vă îndoiţi că am coborât Eu şi n-aţi putut merge la
biserică, că Eu sunt mai
mare decât biserica şi tot biserică e şi când staţi de vorbă cu
Mine…»[15] (Citat din mesajul lelicăi Maria din 8 decembrie 1985)
Spre deosebire de Adevăratul Hristos,
care spunea “Lăsaţi copiii să vină la
Mine”[16], Zeul
de la “Noul Ierusalim”- Pucioasa era pe atunci un secerător aducător de moarte
pentru prunci, pretinzând că intenţionat îi
seceră pe cei mici, şi că îi seceră cu
milioanele:
« Prin nouă
ţări am dat moarte peste cei mici. Ştiţi cum secer? Cu miile şi cu
milioanele vin la cer. De
ce? Ca să nu mai sufere cei mici prăpădul. Credeţi? »[17] (Citat din mesajul lelicăi Maria din 28 mai 1987)
Motivaţia pe care acest Irod al
Pucioasei o aduce înfiorătorului genocid de prunci este însă profund
mincinoasă. Afirmaţia că, prin uciderea lor, “cei mici au fost scutiţi de suferinţa prăpădului care urma să vină”
ar fi fost valabilă dacă prăpădul “proorocit” atunci ar fi venit în maxim 2-3-4
ani. Dar aşa, când el încă nu a venit nici după zeci de ani, înseamnă că “cei
mici“ au murit degeaba (dacă de asta au murit). Dacă trăiau, ar fi avut acum mai
bine de 25 de ani, deci ar fi fost în floarea vârstei.
3. Pe
vremea „leliţei Mihaela”, Zeul
Pucioasei a devenit brusc pasionat de politică şi îi îndemna pe creştini să
mintă, teoretizând că El ar avea mare nevoie de această
minciună a lor, pentru a-Şi atinge
scopurile:
« Nu vă temeţi de lume, biruiţi lumea, chiar
de va trebui să minţiţi pentru
Dumnezeu şi pentru calea Lui cea dreaptă şi adevărată…” »[18] (Citat din mesajul leliţei
Mihaela de la Pucioasa din 2 iunie 1991)
Iar scopurile acestui Zeu Pucios erau departe
de a fi duhovniceşti, ba erau chiar dintre cele mai mundane. La început, prin
anii ’90, El susţinea sus şi tare că-l va aduce înapoi pe regele Mihai pe
tronul pe care-l părăsise în anul 1947 şi va restaura în drepturi depline casa
regală şi monarhia. Mai apoi a basculat brusc de la simpatiile monarhice la cele
republicane, susţinându-l pe preşedintele Traian Băsescu ori de câte ori acesta
era ameninţat de puciştii criptocomunişti cu mazilirea sau cu pierderea
alegerilor. Cât priveşte mesajele cu iz teologic, ele s-au subţiat într-o
poliloghie patetică şi au devenit treptat din ce în ce mai aberante, ajungând până
la contrazicerea flagrantă şi totală a mesajului biblic.
Astfel, înţelepciunea
proslăvită de Solomon în pildele sale nu mai este acum de niciun folos
creştinului „pucios”, care va trebui să se mulţumească pe mai departe doar cu
ascultarea oarbă de liderii sectei lui:
« Omului nu-i
trebuie înţelepciune, ci îi trebuie ascultare. »[19] (Citat din mesajul leliţei
Mihaela de la Pucioasa din 27-09-2008)
Culmea este că nici iubirea propovăduită de Hristos nu mai este acum „la modă” printre
pucioşi, căci aceeaşi ascultare faţă de liderii lor substituie cu succes şi
iubirea:
« Nu-i trebuie omului iubire, ci ascultare îi trebuie. Eu aşa Îl iubesc pe Tatăl. Amin»[20] (Citat din mesajul leliţei
Mihaela de la Pucioasa din 27-09-2008)
În schimb, păcatele capitale sunt scoase la
lumină, şlefuite şi prezentate ca noile „virtuţi” ale Zeului Suprem de la Pucioasa. Mândria, spre exemplu e ceva cu care poţi să te afişezi acum fără
sfială sau teamă, îndată ce şi Zeul
Pucios face acelaşi lucru. Recentele troiţe zidite la răspântii de către
adepţii pucioşi, la comanda expresă a liderilor lor, sunt tot atâtea motive de mândrie nedisimulată în faţa
sătenilor din Glodeni-Vale (care s-au arătat mereu „necredincioşi” în
balivernele sectei răsărite în sătuţul lor). Aceştia le vor privi acum cu
mirare şi abia aşa vor pricepe ei ce slavă nevăzută îi învăluie pe aceşti sectanţi-salahori,
ziditori de troiţe:
« Binecuvintare multă vă dau în lucrul vostru cu Mine pentru
frumosul pe care-l așezați cu mânuțele voastre peste fața sătuțului cuvântului
Meu cel de azi și pentru slava
Mea cu voi înaintea oamenilor, o, fiilor, și vom face sărbătoare mare și vestită, iar voi veți fi slava Mea în ziua aceea și veți
fi mândria Mea, iar Eu vă
voi învălui pe voi în slavă, fiilor [...]»[21] (Citat din mesajul leliţei
Mihaela de la Pucioasa din 2 august
2015)
Oare aşa îi învaţă Biblia pe creştini? Acesta era
mesajul pildei Vameşului şi a Fariseului? Şi fariseul făcuse fapte bune, dar
despre el se spune că nu s-a întors mai câştigat la casa sa decât smeritul
vameş, care îşi plecase ochii în pământ de ruşinea faptelor sale:
“Fiindcă Dumnezeu smereşte
pe mândri şi mândria, şi mântuieşte pe
acela care-şi pleacă ochii în pământ.”[22]
Şi atunci, cum să aibă mândrie tocmai Acela care smereşte mândria
altora? Alegaţia leliţei Mihaela de la Pucioasa este un nonsens – exceptând
cazul în care ea vorbeşte despre un alt Zeu, de zeul ei, nicidecum
despre Dumnezeu Cel Adevărat.
Cum să aibă mândrie Adevăratul
Dumnezeu, când Hristos S-a vestit pe Sine ca fiind Cel Smerit[23],
iar toată Scriptura este plină de sancţiuni ferme şi clare la adresa mândriei?
Căci Însuşi Dumnezeu sancţionează mândria şi spune că o urăşte ca pe un lucru
rău:
“Eu,
înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi
buna-chibzuială. Frica de Dumnezeu este urgisirea răului. Mândria şi obrăznicia,
calea răutăţii şi gura cea aprigă le urăsc eu.”[24]
Dar cum ar putea adevăratul Dumnezeu să Se
mândrească, fără a-Şi aduce asupra Sa ocara ei, a mândriei? Căci iată, aşa
spune Scriptura:
“Dacă vine mândria, va veni şi ocara, iar înţelepciunea este cu cei smeriţi.” [25]
Pare-se că prin această aserţiune, pe seama aşa-zisei
“mândrii a lui Dumnezeu”, liderii “pucioşi” au ajuns cu nonsensurile lor la
paroxism – dacă nu cumva Zeul lor
este într-adevăr înzestrat cu toate păcatele zeilor din antichitate, printre
care şi mândria. Dar atunci,
odată cu mândria, vine şi ocara ei.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
7 august 2015
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.