467. Liderii “pucioşi”-antihriştii mincinoşi serbează nostalgic o biserică pustie, privată şi desacrată
S-au împlinit 24 de ani de când liderii „pucioşi”
au reuşit să amăgească un tânăr ierarh ortodox ca să pună împreună temelia unei
noi biserici, într-o mahala a Pucioasei, făcându-i acestuia promisiunea solemnă
că noul lăcaş de cult va păstra neştirbită învăţătura dreptei credinţe şi
practica liturgică moştenită de la strămoşii ortodocşi, la care au adăugat doar
unele rânduieli restrictive de bun
simţ, cu caracter monahicesc, pentru cei
care vor administra „mânăstirea” şi pentru toţi adepţii care urmau să adere la ceea ce trebuia să fie ce mai riguroasă trăire
creştinească, inovaţia denumită „mânăstirea Noul Ierusalim”:
“– să păzească şi
să păstreze curăţenia trupească, dimpreună cu puritatea simţurilor;
– să se oprească
de la mâncare a orice fel de carne, în afară de peşte, de la băutură alcoolică
de orice fel, în afară de vinul din strugurii viţei-de-vie şi de la droguri de
orice fel;
– să respecte ţinuta
portului creştinesc, după rânduiala sfintei Scripturi;
– să păzească
rânduiala celor trei zile de post din săptămână (luni, miercuri şi vineri), în
afară de perioadele de post stabilite de biserică, fără untdelemn şi vin,
exceptând zilele în care sunt dezlegate acestea;
– să
respecte legea canonică bisericească în stilul românesc şi ortodox străvechi;
– să primească
sfânta Împărtăşanie cât mai des, după cuvenita pregătire” (aceste rânduieli sunt
reproduse fidel din postarea “Cetatea Sfântă Noul Ierusalim”, paragraful Hrisovul – cuvânt de
mărturie)[1]
Ce s-a întâmplat de fapt? Pentru că nici cei care
urmau să adere la monahismul
pucioşesc n-au mai devenit vreodată monahi, dar nici cei care trăgeau acolo sforile
nu s-au ţinut de cuvânt referitor la ceea ce trebuia să fie cea mai riguroasă trăire creştinească. Trebuie
precizat că nici măcar întemeietorii „mânăstirii” de la Glodeni-Pucioasa nu erau
monahi, ci nişte falşi călugări (ei neavând tunderea în monahism, nici
ascultare autentică, neprefăcută, faţă de episcopul locului). Faptul că în
această „mânăstire” urmau să convieţuiască deopotrivă femei şi bărbaţi n-a
scandalizat pe nimeni la început, dar „inovaţia” urma să se dovedească a avea
urmări dramatice.
Să luăm pe rând acele rânduieli-promisiuni făcute
în faţa episcopului:
1. Prima promisiune a fost împlinită doar
parţial, fiind umbrită de scandalurile mocnite în jurul câtorva amorezi
nestăpâniţi, în frunte cu Nicuşor (acuplaţi unul
cu alta exclusiv spiritual, desigur) sau, mai târziu, când îndrăzneala a
făcut progrese, cu scandalul de adulter
propriu-zis al celor doi pucioşi curvari de la Coşereni).
2. A doua promisiune a fost şi ea împlinită
parţial, îndată ce fireasca „dezlegare la peşte” a fost înlocuită arbitrar de
către liderii „pucioşi” cu „legarea la peşte”. Motivaţia nu era deloc
religioasă, ci strict mundană: dacă Mihaelei nu-i plăcea peştele, atunci de ce
s-ar fi delectat doar supuşii ei cu aşa ceva?
3. Sintagma „portul creştinesc” este o invenţie strict
„pucioşească”. În afară de acoperământul capului la femei (care se cuvenea a fi
respectat la rugăciune, nu neapărat
zi şi noapte, aşa cum exagerează pucioşii), singura restricţie pentru hainele
creştinului constă în faptul că ele trebuie să fie decente şi curate. Însă nici
aici pucioşii n-au fost consecvenţi. Dacă la început promovau cu obstinaţie
îmbrăcămintea de culoare albă (motivând că aceasta e singura acceptată, fiind culoarea
de întâmpinare a lui Hristos, la a doua Sa venire), cu timpul au ajuns să poarte
şi haine de alte culori mai închise, alături de cea albă (şi chiar culoarea
neagră, care la început era evitată cu desăvârşire).
4. A patra promisiune a fost respectată integral,
chiar dacă şi ea a mai fost asprită pe parcurs, atunci când s-au mai introdus
nişte restricţii legate de unele alimente considerate „interzise” (ex.: sarea, zahărul,
măslinele şi, evident, peştele)
5. A cincea poruncă a fost răstălmăcită copios.
Pe lângă revenirea la vechiul calendar (care ar fi trebuit să atragă, în mod
normal, recunoaşterea suzeranităţii Bisericii ortodoxe „pe stil vechi”, deci ar
fi dus tot la schismă), rânduielile şi practicile bisericeşti au fos grav
viciate, prin inovaţii îndrăzneţe, dintre care unele sunt erezii, iar altele au
caracter schismatic (slujbe modificate, inovaţii în cult, nerecunoaşterea declarată
a ierarhiei canonice, etc.) Aceste schimbări au reprezentat încălcarea
propriu-zisă a făgăduinţelor făcute iniţial arhiereului Irineu şi îndepărtarea
centrifugă a pucioşilor de Ortodoxie, implicit şi desacrarea locaşului de cult în care se practicau inovaţiile
necanonice. O reintegrare a acestei biserici în circuitul canonic, funcţional,
al Ortodoxiei ar presupune re-sfinţirea lăcaşului de cult de către episcopul
locului şi renunţarea la practicile liturgice necanonice, lucru de care pucioşii
nici nu vor să audă.
6. Nici această poruncă a şasea n-a fost
respectată, deşi ea era poate cea mai importantă. Aici s-au făcut separatisme
grave, aşa încât unii dintre pucioşi, agreaţi de liderii sectei, aveau dreptul
să se împărtăşescă aproape în fiecare zi, în timp ce alţii erau privaţi de euharistie
pe perioade exagerat de lungi, chiar şi cu anii.
Este bine de ştiut că, în viclenia lor, liderii”
pucioşi” au observat deficienţa majoră de imagine pe care o constituia traiul
de-a valma, femei şi bărbaţi, în aceeaşi „mânăstire mixtă”. Nu numai că sătenii
cârteau pe faţă, pentru că ei nu mai auziseră de aşa ceva (şi, pe deasupra,
vedeau cu ochii lor că pucioşii nu poartă straie monahale, ci alte invenţii
vestimentare); dar mai ales, deranja îngrozitor faptul că unii adepţi mai
„slabi de înger” treceau periodic prin crize adolescentine, de amor ghebos şi
neîmplinit, în care unui „frate pucios” îi cădea cu tronc o „soră pucioasă”
(sau invers; sau vice-versa). De aceea, de la un timp, ei au încercat cât de cât
să-i separe pe bărbaţi de femei (dar n-au reuşit s-o facă decât pe jumătate) şi
n-au mai folosit deloc cuvântul-cheie „mânăstire” în publicitatea sau
prezentările făcute spre exterior, folosind de acum, în mod sistematic, doar eufemisme
(„Cetatea Sfântă”, „Grădiniţa de cuvânt”, „Casa Întâlnirii”, „Cortul
Întâlnirii”, „Legănuţul Fraţilor”, „Căsuţa din Deal”, etc.) menite a distrage
atenţia că acolo ar fi fost vreodată o „mânăstire” în accepţiunea clasică a
termenului. Oricine poate face un test simplu pentru a se convinge că este aşa.
În ultimul mesaj (cel din 22 iulie a.c.), menit să fie unul aniversar, comemorând
ziua în care „mânăstirii” de la Glodeni i s-a făcut cadou piatra de temelie a lăcaşului
de cult, nu se foloseşte nici măcar o
dată cuvântul „mânăstire”! Pentru că scopul fusese de mult atins şi nu
trebuia stricat tocmai acum: din conştiinţa colectivă publică a fost scoasă
percepţia că la Pucioasa ar fi „ceva mânăstiresc”, adică un aşezământ monahal care
impune viaţa călugărească pentru adepţii lui. În „amintirea sfântă” a
evenimentului sunt folosite doar expresii precum: „Sfânta Sfintelor”, grădiniţa
de cuvânt”, „chivotul alb”, pietricica ce albă”, „Cetatea sfântă a Noului
Ierusalim”, „aşezarea bisericească”, „biserica de Nou Ierusalim”, dar niciun
cuvinţel despre „mânăstire” sau despre traiul mânăstiresc!!!
Îndată ce
comunitatea de la Pucioasa a alunecat de la erezie la schismă, ascultarea lor
faţă de episcopul canonic al locului (pe care, pretind şi acum că-l respectă,
dar numai prin vorbe – nu şi cu fapte) s-a încheiat brusc. Biserica lor de zid a
fost folosită în continuare exclusiv de către un cerc restrâns de pucioşi,
îndeosebi de către liderii lor. Vasalilor (pucioşii de rând) li s-a interzis însă
să mai calce prin această biserică şi să participe la slujbe, iar creştinii din
sat nici atâta nu au primit acest drept, pe motiv că atât biserica, dar şi
curtea care o înconjoară, sunt private. „Mânăstirea-fantomă” are mereu porţile
ferecate şi păzite, iar biserica-privată stă mai tot timpul goală, tronând ca
un monument pustiu şi pustiit de credincioşi, dar este periodic sărbătorită de
către lideri pentru merite inexistente, proiectate în viitor, şi lăudată cu sintagme
şi epitete mângâietoare (Sfânta Sfintelor, chivotul alb, pietricica cea albă, etc.):
« În cer e zi de mare sărbătoare în această
zi, căci Eu, Domnul, am avut acum douăzeci și patru de ani zi de mare biruință, de mare bucurie în ziua aceasta. Am petrecut atunci cu toți sfinții în cer și pe pământ și am pus piatra de temelie a Sfintei
Sfintelor Mele, grădinița Mea de cuvânt,
în mijlocul căreia se vede așezat chivotul
alb, pietricica cea albă,
despre care scrie în Scripturi că se va arăta și se va primi de către cei credincioși venirii Mele acum cuvânt pe pământ [...] »[2] (Citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 2015)
Văzând alunecările pucioşilor şi mândria de a nu
se îndrepta în niciun fel, episcopul Irineu s-a lepădat de ei de mai multe ori
şi nici nu vrea să mai audă de ei. Totuşi liderii sectei îi mai trimit din când
în când câte un mesaj măgulitor, la astfel de aniversări pucioşeşti, tot
sperând ca episcopul să se întoarcă vreodată la ei. Este scandalos, când vezi
câtă duplicitate se ascunde în acest mesaj: felul mieros cum vorbesc liderii
sectei cu arhiereul Irineu (care i-a părăsit încă din anul 1992 pentru
fariseismul lor vis-a-vis de dogma creştin-ortodoxă, apoi s-a lepădat public de
ei de mai multe ori) şi felul tăios cum vorbesc cu cei ce i-au părăsit ulterior
(cei care i-au părăsit pentru relele tratamente la care au fost supuşi, apoi au
dezvăluit şi altora ce se petrece de fapt la Pucioasa):
« O, te-am avut alături cu Mine, și cu ucenicii Mei cei mici în ziua aceea
mare, unsule al Meu Irineu, căci te-am avut credincios și ascultător cuvântului Meu care ți-a cerut să-Mi împuternicești taina începutului cel nou al bisericii Mele de Nou Ierusalim. Îți spun și azi, ca și atunci îți spun: pace ție! O, cum să-ți spun
altfel când tu ai atâta nevoie de pace? Îți văd inimioara cum bate, cum se zbate, și ai nevoie de pace. Eu, Domnul, numai prin
greu am mers cu cei ce au rămas cu Mine sub acest steag, iar de
la cei ce M-au părăsit ca
să nu Mă mai ajute sub greu am avut numai de suferit și de suspinat cu mare încordare de duh, și Mă uit de departe de ei, Mă uit la ei și Mi-e jalea mare de la ei, căci s-au
amestecat cu lumea în care Eu nu stau, iar pe Mine nu M-au mai ales, și orice ar mai face ei bine nu mai are preț, după ce M-au părăsit bătând cu pietre, cu
cuvinte de dispreț în cei ce au
rămas lângă Mine, și cu care Eu
astăzi merg și tot merg. »[3] (Citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 2015)
Pe fond, motivaţia ar fi cam aceeaşi: atât
episcopul Irineu, cât şi adepţii dezertori, i-au părăsit pe liderii „pucioşi”
pentru că nu au mai crezut în balivernele lor; de aceea, se cădea ca poziţiile
faţă de aceştia să fi sensibil apropiate, dacă nu identice. Dar liderii „pucioşi”
tot mai speră ca Irineu să se întoarcă la ei, pe când de la ceilalţi nu mai
speră nimic – de aici rezultând şi comportamentul lor dihotomic.
De aceea, nu la fel se adresează ei celorlalţi
aderenţi sau simptizanţi care i-au părăsit de-a lungul vremii, dezgustaţi de
fariseismul liderilor şi de lipsa totală de dragoste care guvernează această
comunitate. Aceştia sunt ameninţaţi cu tot felul de necazuri, răzbunări zise
„dumnezeieşti”, suferinţe şi plânset mult, pentru că au ales să fugă „după uşor
şi după merite” nemeritate:
« Vor
plânge dureros cei ce M-au părăsit la greu și prin greu, și vor plânge că v-au disprețuit pe voi, cei care ați rămas cu Mine, de am trecut cu voi greu
după greu și ați răbdat pentru Mine cu lacrimi și cu milă și nu M-ați lăsat și n-ați fugit după
ușor și
după merite, și ați plâns cu Mine de câte ori am avut de plâns, și am trecut înainte și ducem lucrarea pe umeri pe mai departe și merge cuvântul Meu peste mări și țări, că asta am Eu de lucrat cu voi, fiilor. »[4] (Citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 2015)
Printre
rânduri, liderii „pucioşi recunosc” însă faptul că plecarea celor dezamăgiţi a
avut ca motivaţie reală lipsa dragostei, nedreptăţile şi relele tratamente la
care aceştia au fost supuşi (pe care ei de denumesc „apăsări şi încercări”), dar nu-şi găsesc nicio vină pentru
acestea; dimpotrivă, cei care i-au părăsit dezgustaţi au toată vina asupra lor,
pentru că n-au avut răbdarea şi prostia de a suporta şi de a răbda fără crâcnire toate apăsările, relele
tratamente, acuzele mincinoase, lipsurile de tot felul şi înjosirile la care au
fost supuşi:
« [...] ne amintim acum îndurerați de cei ce n-au voit să stea cu
Mine până azi și până la ziua Mea cea mare ca să-i fi
găsit cu Mine sub crucea Mea de azi, fiilor [...] că mereu ne biruie pe noi cei
care vin și n-au statornicie pentru Mine, și ar fi să merit să stea omul cu Mine la
orice fel de greu, prin orice fel de apăsări și încercări, [...], căutând ei cu ușorul, dar vai, ei nu știu ce-i așteaptă ca să dea răspuns pentru înșelarea ce au făcut-o lui Dumnezeu!»[5] (Citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 2015)
Recunoşterea aceasta, cum că toţi cei care au dezertat “I-au făcut înşelare Dumnezeului de la
Pucioasa”, este de fapt o recunoaştere a neputinţei acestui “Dumnezeu” al Pucioasei, căruia Îi lipsesc principalele însuşiri
divine, atotputernicia şi atotcunoaşterea, aşa încât prin aceste
fraze liderii sectei recunosc că nu e vorba de adevăratul Dumnezeu, ci de o
minciună care închipuie un “Dumnezeu”
limitat, neputincios şi plângăcios, imaginat de ei după chipul şi asemănarea
lor de caricaturi tragice, doi saltimbanci sudaţi într-un cuplu care ar putea
fi satirizat ca “Pat şi Patachon de la
Glodeni”.
Pat şi Patachon
în Paradis
Mai mult, recunoaşterea merge şi mai departe
când liderii pucioşi admit că fugarii au
fost nedreptăţiţi la Pucioasa, dar pun această recunoaştere pe seama
greşitei aprecieri şi a nemulţumirilor acelora care au suportat nedreptăţile:
« [...] căci s-au simțit nedreptățiți și nu s-au gândit
la Mine, Cel disprețuit de toți oamenii și răbdător pentru toate și mereu.»[6] (Citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 2015)
O invidie nedisimulată pentru fuga în libertate a celor care au reuşit
asta, precum şi o răutate refulată în “proorocii” ameninţătoare, sunt numitorul
comun al peroraţiilor ticluite de către liderii pucioşi. Ei văd în evadarea
celor mai curajoşi un afront direct adus liderilor, o “dispreţuire” adusă lor
prin despărţirea de ei şi prin renunţarea la “ocrotirile” şi “cântăririle” şi
“ocârmuirile” lor, pârghii ipocrite ale sclaviei spirituale de care avuseseră
parte pe când erau “închinoviaţi” la Pucioasa. Cei fugiţi au renunţat la toate
aceste “daruri” care Îl mimau pe Dumnezeu, ajungând acum “de capul lor” şi bâjbâind de colo-colo prin “întunericul lumii cel
dinafară”:
« O, cei ce vă disprețuiesc pe voi, aceia ajung rău, și-și vor aminti cu jale mare de clipa când s-au despărțit de Mine și de voi ca să nu mai aibă peste ei ocrotitori și viață cântărită și bine ocârmuită,
și iată, fiilor, nu mai au ei aceasta și sunt de capul lor de colo-colo, căci nemulțumitului i se ia darul, i se ia Dumnezeu și credința în Dumnezeu,[...] »[7] (Citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 2015)
Desigur că nu sunt uitaţi nici cei care, din
lipsă de respect faţă de acest fals leadership de la Pucioasa şi din ambiţia de
a spune întregii lumi adevărul verde în faţă, văd în cei doi lideri ai Noului
Ierusalim doi saltimbanci vicleni care perorează gogoşi în faţa vasalilor lor.
Aceştia sunt ameninţaţi că le va veni şi lor rândul, adică vor ajunge şi ei să
guste “pelinul” pe care mogulii pucioşi îl gustă din satirele lor şi să înspăimânte
de moarte pentru faptele săvârşite:
« [...] e greu să aibă omul respect, și umilință să aibă, și mai degrabă el
are ambiție de om, are vederea lui, are necredincioșie, iar voi beți pelin de la cei ce vă dau pelin să beți.[...] O, dacă i-aș fi dat
creștinului să vadă pe cele ce nu se văd când
el nu se poartă cuvios și înțelept pentru fața celor din cer și pentru cele ce nu se văd, s-ar
înspăimânta de moarte dacă
ar vedea el câtă legătură este și câtă
înrâurire are toată purtarea lui cea dinăuntru și cea din afară asupra celor nevăzute ale facerii Mele, și care-l cuprind pe om de jur împrejur, de
jos și de sus. »[8] (Citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 2015)
Festivismul acestei aniversări, a punerii pietrei de temelie pentru un locaş de cult care a ajuns până
la urmă să fie desacrat şi pustiit de credincioşi, este aşadar puternic umbrit
de realitatea crudă: tot mai mulţi adepţi ai sectei de la Pucioasa realizează
că au fost înşelaţi de cei doi saltimbanci tragicomici (amândoi cu antecedente
neuropsihice notorii) care se cred “solii lui Dumnezeu pe pământ”. Şi pentru că
tot mai mulţi sclavi reuşesc să fugă de
acolo, de pe plantaţiile de suflete de la Pucioasa, fuga lor dă măsura realităţii ascunse cu
grijă de liderii pucioşi-antihriştii mincinoşi.
Aceea că, aşa cum nu poţi alunga câinele din faţa măcelăriei, nimeni,
vreodată, n-a fugit de undeva de prea
mult bine.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
24 iulie 2015
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.