466. Antihriştii “pucioşi” anatemizează iubirea de aproapele
Este arhicunoscut faptul că Ortodoxia se bazează
pe cei doi stâlpi ai învăţăturii creştine, deopotrivă în valoare şi
însemnătate: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Antihriştii
„pucioşi”, deşi pretind că propovăduiesc adevărata învăţătură ortodoxă şi pe
Adevăratul Hristos, răstălmăcesc grav preceptele Scripturii, ajungând să desfigureze dreapta credinţă şi să
propovăduiască un „Hristos” mincinos,
de fapt un „Antihrist” lipsit de
iubire şi de compasiune pentru oameni. Învăţătura
lor pretinde că dragostea oamenilor, unii
către alţii, se face piedică de netrecut pentru cei care caută concomitent şi
dragostea de Dumnezeu. Cu alte
cuvinte, ei decretează falsa teoremă că iubirea
de semeni, ştirbind dramatic dragostea ce I se cuvine exclusiv lui
Dumnezeu, trebuie scoasă din inima şi trăirea creştinilor. De aceea, aceştia
trebuie să fugă ca dracul de tămâie
de „dragostea unul pentru altul”:
« O, popor al cuvântului Meu de azi, o, fiilor, hrăniți-vă unul pe altul, hrăniți-vă mult, mult cu dragostea de Dumnezeu, și fugiți
cât puteți de dragostea de voi și de dragostea unul pentru
altul împotriva lui
Dumnezeu în voi, căci aceste feluri de dragoste vă sting dragostea
de Dumnezeu din voi și dintre voi. »[1] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Liderii „pucioşi” nuanţează, în formularea de mai
sus, interdicţia creştinilor de a-şi dărui unul altuia dragostea, sugerând că
ar fi vorba doar de nişte presupuse cazuri particulare în care „aceste feluri de dragoste dintre oameni”
ar fi cumva „împotriva lui Dumnezeu”.
Această învăţătură este o falsă „învăţătură creştină” şi de aceea este de
neacceptat, îndată ce Sfânta Scriptură spune că dragostea oamenilor faţă de semenii lor nu
numai că nu poate fi „împotriva lui
Dumnezeu”, ci este ea însăşi măsura dragostei oamenilor faţă de Dumnezeu:
“Dacă zice
cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru
că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu
L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine
iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” [2]
Aşadar, Sf. Apostol Ioan
arată aici că cei care propovăduiesc o iubire de Dumnezeu declarativă, lipsită
de corespondenţa ei văzută din viaţa reală, pentru semenii lor, sunt nişte
mincinoşi. Acest calificativ negativ se aplică implicit şi liderilor “pucioşi”.
Ei îi mint sistematic pe supuşii lor că nu mai au datorii de iubire faţă de
părinţi, de fraţi, de copii, de rude şi de binefăcători (iar de duşmani, nici
atâta!) căci toată iubirea lor va trebui afierosită “Domnului” Pucioasei. După definiţiile lor, orice iubire – alta
decît cea de Dumnezeu – stinge
dragostea de Dumnezeu din om; în vreme ce Scriptura spune că dimpotrivă, până
şi dragostea de vrăjmaşi (şi, poate, mai ales ea) aprinde dragostea de Dumnezeu
în om:
“Iar vouă celor
ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc
pe voi [...]” [3]
Nici măcar nu sunt
consecvenţi, bieţii de ei, liderii “pucioşi” şi mincinoşi. Când minţi, trebuie
să ai şi memorie bună, ca să ţii minte propriile tale minciuni, pentru a nu te
contrazice ulterior şi a te face de râs. Observăm în text cât de lejer, cât de
firesc şi repetitiv este folosită expresia “dragostea
de Dumnezeu”. Cu câţiva ani în urmă însă, mai precis prin anul 2001, aceiaşi
lideri antihrişti ai Noului Ierusalim despicau firul în patru, teoretizând ei
cât de mare, cât de uriaşă este deosebirea dintre “iubirea pentru Dumnezeu” şi “iubirea
de Dumnezeu”, subliniind ce efect benefic are schimbarea prepoziţiei “de” cu prepoziţia “pentru”, iar în concluzie trasau adepţilor lor sarcina de a se
îndeletnici pe viitor doar cu “iubirea
pentru Dumnezeu”, atât în faptă cât şi în vorbire, căci doar această formulare
este mai dreaptă, mai corectă şi mai cuprinzătoare:
“Fericit este cel ce ştie să
iubească acest cuvânt: iubirea pentru Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu o au mulţi în felul lor şi după măsura lor, dar iubirea
pentru Dumnezeu e floare rară, fiilor copii.” (citat
din mesajul Mihaelei din 06-05-2001)
Mihaela stabilea atunci, în numele “Dumnezeului”
Pucioasei, că “iubirea pentru Dumnezeu”
este de mare viitor; ea se va aşterne pe tot pământul fiind o etapă calitativ
nouă în relaţia Sa cu oamenii, care
s-au obişnuit doar cu “iubirea de
Dumnezeu” şi asta doar din interesul lor meschin, căci iubirea de Dumnezeu ar fi tot un fel de iubire de sine:
“O, este mare lucrare să vină
pe pământ iubirea pentru Dumnezeu. [...] omul când Mă iubeşte, nu ştie să
aibă sfială, şi îşi ia iubire de la Mine, şi de aceea Mă iubeşte. Dar ca să aibă el
iubire multă
pentru Mine, ba.” (citat
din mesajul Mihaelei din 06-05-2001)
Mihaela
stabilea atunci că, “de acum înainte,
numai cei de la Noul Ierusalim mai pot avea iubire pentru Dumnezeu”, în timp ce “necredincioşii din
lume” vor rămâne la stadiul depăşit în care doar au impresia că au iubire de
Dumnezeu”, dar în realitate ei neavând-o nici pe aceea, având doar iubire de sine:
“O, fiilor,[...] Iubirea
pentru Dumnezeu, ea este cea care aduce veşnicie peste
toate. [...] Iată, nu pot oamenii să aibă iubire pentru Mine şi nu pentru ei. [...] Şi dacă tu n-ai
cunoscut până să fii al Meu iubirea de Dumnezeu, iată, Eu te-am învăţat
ceea ce este mai mult. Te-am învăţat
iubirea pentru Dumnezeu, poporul Meu, şi prin ea îmi eşti tu Mie
popor. Amin.” (citat din mesajul Mihaelei din 06-05-2001)
Aşadar,
exprimarea “iubirea pentru Dumnezeu” ar fi trebuit să fie pentru pucioşi ceva mai mult decât “iubirea de Dumnezeu”, un
salt calitativ de la care la ei nu se mai puteau întoarce înapoi.
Paradoxal,
nici această formulare n-a avut viaţă lungă. Peste alţi câţiva ani, Mihaela
reia subiectul propunând o formulare ce i se părea a fi mult îmbunătăţită. De
data aceasta, “iubirea de Dumnezeu” urma să fie înlocuită
cu “iubirea lui Dumnezeu”. În timp
ce iubirea de Dumnezeu rămâne
pe mai departe imperfectă, iubirea lui
Dumnezeu în om ajunge la “perfecţiunea” iubirii. Este însă o
“perfecţiune” îmbrăcată în haina absurdului, căci ea “urăşte pentru ca să iubească adevărul”:
“ [...] le spun
celor ce iubesc pe Dumnezeu că iubirea de Dumnezeu nu este iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu în om nu mai iubeşte lumea şi duhurile ei,
ci ea urăşte pentru ca să iubească adevărul, iar cel ce nu iubeşte adevărul, care-l face
liber de sine pe om, acel om este vrăjmaş lui Dumnezeu şi este anatema […] ” (citat
din mesajul Mihaelei din 27-10-2008)
Observăm aici germenii unui deviaţionism periculos,
în care ura este valorizată în chip absurd şi pusă pe picior de
egalitate cu iubirea. Este începutul unei alienări periculoase, care va duce
la înstrăinări, destrămări de familii, recluziuni voluntare cu vădite nuanţe
antisociale, etc. Este reţeta morbidă a unei secte care evoluează încet, dar
sigur, către paroxismul disoluţiei preceptelor morale, eclectism, erezie,
schismă şi anarhie.
Dar,
după asemenea inovaţii succesive, una mai inutilă decât alta, este de mirare
cum de au dispărut ele cu timpul din vorbirea curentă a “Dumnezeului” Pucioasei. Cum de teoretizează El acum, din nou, “dragostea de Dumnezeu”, în loc de “iubirea pentru
Dumnezeu” (lansată în anul 2001) sau “iubirea
lui Dumnezeu” (lansată în anul
2008)? Cum de şi-a uitat El propriile
sentinţe revoluţionare stabilite cu câţiva ani în urmă, acest joc al prepoziţiilor care maschează o
vorbărie goală?
Deducem că
expresiile “iubirea pentru Dumnezeu” şi “iubirea lui Dumnezeu”,
inventate de către liderii “pucioşi” în momente în care erupeau din ei excese
de mândrie infantilă, sunt expresii artificiale, care au dispărut de la sine, fiind înlocuite cu cea clasică şi
echivalentă ca sens (“iubirea de Dumnezeu”). Ele nu au reuşit să
fie convingătoare nici măcar pentru cei care le-au inventat, căci iată că nici
ei măcar nu le mai folosesc astăzi.
Şi
atunci, ce valoare ar mai avea astăzi îndemurile făcute cândva “poporului
pucios”, să iubească aceste inovaţii
şi să-şi încarce mintea cu ele? căci aşa erau formulate cerinţele acelor
vremuri. Iar cei care primeau “iubirea pentru Dumnezeu” erau îndemnaţi
să-i iubească concomitent şi pe liderii “pucioşi” (probabil, pentru a împlini cumva
şi porunca iubirii de aproapele, care
funcţiona încă de pe atunci opţional şi selectiv) :
“ Învăţaţi poporul care este cu voi să stea
în hăinuţă sfântă şi să iubească iubirea
cea pentru Mine. Şi dacă voieşte, să
vă iubească şi pe voi, dar
nu pentru voi şi nici pentru ei, ci numai pentru Mine. ” (citat din mesajul Mihaelei din 06-05-2001)
De altfel, şi alte inconsecvenţe ale
teoreticienilor sectei “Noul Ierusalim” au devenit de mult proverbiale. În
acest caz însă, doar câţiva ani au trecut şi antihriştii pucioşi au uitat de la mână pân’la gură propriile
inovaţii pseudo-teologice, aşa că inclusiv expresia “iubirea pentru Dumnezeu” a fost uitată şi abandonată fără nicio
apăsare în mesajele ulterioare, inclusiv în mesajul de faţă. Tot la “iubirea de Dumnezeu” au ajuns, dar nu pentru
că ar fi fost vreuna dintre aceste exprimări mai corectă decât alta, ci pentru
că aşa vine mai bine în vorbire, aşa
sună mai natural în limba românească.
Liderii
sectei pretind că „Hristosul” lor
le-a dăruit această învăţătură bizară – să nu-i iubească pe semenii lor şi să nu se
bucure atunci când sunt iubiţi:
« O, nu vă bucurați să fiți
iubiți de cei de pe pământ, că e primejdios pentru creștinii Mei așa ceva, și e capcană care
fură din Dumnezeu pe om. Credință cât
Dumnezeu de mare, aceasta să căutați să aveți față de Mine și de venirea Mea cuvânt la voi, iar Eu vă voi iubi pe voi, și vă va ajunge din plin iubirea Mea,
fiilor. »[4] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Dar
ce spune Adevăratul Hristos, Hristosul de la care păstrăm călăuza Sfântei Scripturi? El spune că iubirea semenilor (unul pe altul, ca să fie mai clar) este
o poruncă nouă, care are ca model chiar iubirea lui Dumnezeu faţă de noi:
„Poruncă nouă dau
vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă
iubiţi unul pe altul.” [5] „Aceasta
este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” [6]
Această
poruncă trebuie s-o păzim cu mare
grijă, căci doar ea este dovada că-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu:
Se pare că pucioşii au ales însă neascultarea,
îndată ce ei nu păzesc porunca
iubirii lăsată atât de limpede de Hristos.
Sfânta Scriptură mai învaţă că atât iubirea de
Dumnezeu, cât şi iubirea de aproapele,
sunt întotdeauna echivalente, căci ele substituie deopotrivă toate jerfele şi
arderile de tot:
„Şi a-L iubi pe El din toată
inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi
decât toate jertfele.” [9]
Îndemnurile dezaxate ale liderilor “pucioşi”, spre neiubire, nu sunt orientate într-un
singur sens, adică de la cel care trăieşte sentimentul spre cel care îl
primeşte. Nici primitorul nu este cruţat de pârjolul nedragostei dintre fraţi. Cel care simte sau vede sau aude efuziuni
de dragoste de la semenii săi trebuie să se scuture cu putere şi cu scârbă de
ele, ca şi când ar veni peste el un roi de muşte albastre sau verzi; să se
întristeze cu durere că s-a făcut obiectul preocupării celui de lângă el, să
lepede iubirea care vine peste el, ca pe o lepră pernicioasă, şi să caute
“ascunderea în Dumnezeu”:
« O, întristați-vă cu durere când vedeți sau când
aflați că este cineva care vă iubește pe voi pentru el însuși, și căutați ascunderea în Dumnezeu, ca nu cumva să-L
pierdeți pe Domnul, fiilor. »[10] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Această “ascundere în Dumnezeu” este folosită de bietul adept al
pucioşismului ca un fel de pavăză faţă de iubirea celor din jur faţă de el, ca
un fel de scuză de genul: “iată, nu pot
primi iubirea voastră şi nici nu vă pot da iubire, căci iubirea adevărată vine
numai de la Dumnezeu şi numai la El se duce”. El nu mai poate iubi, pentru
că nu mai are iubire, dar nici iubirea altora n-o mai primeşte. Iar Biblia a
proorocit că vor fi şi astfel de oameni, care vor renunţa la iubirea şi
ajutorul care se cuvin părinţilor lor, sau soţilor/soţiilor lor, sau copiilor,
sau semenilor în general, pentru a se ascunde sub scuza ipocrită: “ceea ce pretinzi că ţi se cuvine ţie a fost
de mult dăruit de mine lui Dumnezeu”:
“Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune
tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui
Dumnezeu,Nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.”
[11]
Rezultatul nefast al acestei interdicţii spre iubire este concluzia falsă
că familia este inutilă, chiar periculoasă pentru mântuire. Pucioşii sunt
îndemnaţi să renunţe la căsătorie, căci ea este leagănul iubirii dintre bărbat
şi femeie şi premisa legăturilor conjugale (considerate o formă pervertită,
animalică, de iubire).
Dimpotrivă, Biblia spune că familia este un lucru foarte bun şi de
dorit. Soţii sunt îndemnaţi să-ţi iubească soţiile, iar modelul acestei iubiri
este iubirea lui Hristos faţă de Biserica Sa:
“Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi
Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea [...]”[12] “Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi
iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine
se iubeşte.”[13] “Bărbaţilor, iubiţi pe
femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele.” [14]
La rîndul ei, şi femeia trebuie să-l iubească pe bărbatul care îi este
soţ, recunoscându-i autoritatea în familie şi având permanent preocuparea
(“temerea”) de a nu ştirbi cumva această iubire şi această autoritate. Femeile
vârstnice trebuie să le înveţe pe cele tinere că este în firescul lucrurilor să-şi
iubească bărbaţii şi copiii, dându-le copiilor o îngrijire şi o ocrotire
potrivită:
“Astfel
şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se
teamă de bărbat.”[15] “Bătrânele [...] să înţelepţească pe cele tinere să-şi
iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii [...]” [16]
Nici această preocupare, de a împlini cuvântul Scripturii, n-o are
Mihaela ca să le înţelepţească pe adeptele mai tinere ale sectei spre iubirea
de bărbaţi şi de copii, deşi după vârsta de 60 de ani se poate spune că şi ea
este o femeie bătrână, deci nu se mai poate sustrage acestei datorii.
Sf. Apostol Pavel îi învaţă pe tesaloniceni
că iubirea frăţească aduce cu sine bucuria cea adevărată, căci aşa este ea învăţată
de la Dumnezeu (deci, dacă Dumnezeu este Învăţătorul, nu are cum să-l lezeze
tocmai pe El, sau să-L facă gelos pe dragostea oamenilor, aşa cum învaţă
pucioşii):
“Astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai
Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit
iubiţi.” [17] “Despre iubirea frăţească nu aveţi
trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu ca să
vă iubiţi unul pe altul.” [18]
Legea iubirii dintre soţi este şi mai veche decât legea iubirii
frăţeşti, căci ea este încă de la început, de la Facerea Lumii, căci Adam şi cu
Eva au fost făcuţi să se iubească unul cu altul, nu să se urască; şi ea nici nu
se învecheşte, ca să fie schimbată acum de pucioşi cu legea nesocotinţei, a
dispreţului sau a urii:
“Pentru că aceasta este vestea pe care aţi auzit-o de la
început, ca să ne iubim unul pe altul [...] [19]
Prima încălcare a acestei legi a fost făcută de Cain, care a adus
pentru prima dată moartea pe pământ; dar cei ce iubesc pe fraţi, au trecut din
moarte la viaţă:
“Noi ştim că am
trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe
fratele său rămâne în moarte.” [20]
Iubirea de fraţi nu trebuie să fie declarativă, sau mincinoasă, ci
fierbinte şi autentică, fiind însoţită mereu de faptele iubirii, care o
dovedesc pe ea ca adevărată:
“Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu
fapta şi cu adevărul.” [21]
Iubirea este, alături de credinţă şi de nădejde, una dintre virtuţile
teologice, pentru că vine prin poruncă de la Dumnezeu:
“Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele
lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat
poruncă.” [22]
Ceea ce pretind pucioşii, că iubirea dintre oameni ar ştirbi iubirea de (sau pentru) Dumnezeu şi L-ar
îndurera pe Acesta, este o inepţie crasă. Apostolul Ioan spune că dimpotrivă,
cel care îşi iubeşte semenii este “născut
din Dumnezeu”, adică iubirea de fraţi creează făptură nouă în Hristos:
“Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea
este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe
Dumnezeu.” [23]
Iubirea de semeni nu este doar o poruncă lăsată de Dumnezeu, căci ea
este în primul rând o lege a firii. Chiar dacă Hristos-Dumnezeu n-ar fi
poruncit aceasta în mod explicit, exemplul viu pe care El l-a lăsat în istorie ar
fi fost suficient pentru creştini ca şi ei să se comporte la fel unii cu alţii:
“Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi
datori suntem să ne iubim unul pe altul.” [24]
În fine, iubirea semenilor fiind o virtute, un lucru bun, nu este
lipsită de răsplată. Cei care-i iubesc sincer şi dezinteresat pe semenii lor văzuţi
sunt răsplătiţi din belşug, căci în ei se sălăşluieşte chiar dragostea lui
Dumnezeu celui nevăzut. Dumnezeu Îşi vădeşte şi Îşi concretizează dragostea Lui
faţă de cei pe care noi îi iubim, tocmai prin iubirea noastră şi prin faptele
noastre. La rândul lor, cei care primesc o milostenie din dragoste de la
cineva, simt că Însuşi Dumnezeu i-a miluit prin fapta acelui cineva, care s-a făcut
milostiv, care Îl iubeşte şi-L ascultă pe El, căci El i-a învăţat pe creştini
să fie milostivi precum şi El este:
“Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim
unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este
desăvârşită.” [25]
Dezordinea pe care o aduce această învăţătură pucioşească, prin care se
propovăduieşte împietrirea inimilor unora către alţii îşi arată adevărata ei
dimensiune tragică nu la nivel de individ, ci la nivel de comunitate, de
Biserică. Sf. Apostol Ioan numeşte Biserica “Doamnă”, cerându-i să vegheze la nivel de dogmă ca învăţătura
despre iubire să rămână neştirbită în copiii ei, credincioşii creştini:
“Şi acum te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie poruncă
nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe
alţii.” [26]
Din păcate, nu se poate spune acest lucru despre aşa-zisa “Biserică de Nou
Ierusalim”, care inoculează în adepţii ei învăţături eretice şi pierzătoare de
suflet, ce îi aruncă în întuneric pe adepţii împinşi să înlocuiască grija cu
indiferenţa, încrederea cu suspiciunea şi iubirea cu ura. Sf.
Apostol Ioan arată limpede că nu poate fi decât o singură cale care duce spre
lumină, şi aceasta e calea iubirii de fraţi; iar restul este întuneric:
“Cine zice că este în lumină şi
pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe
fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el. “ [27]
Învăţăturile eretice ale liderilor “pucioşi”
nu se opresc aici, căci paleta lor este foarte largă. O preocupare complet
greşită a sectei este aceea de a organiza periodic şedinţe de spiritism în care
sufletele celor adormiţi sunt chemate să se pronunţe despre viaţa de dincolo,
despre cele întâmplate în timpul vieţii lor, sau despre ce ar trebui să facă în
viaţa lor rudele rămase în viaţa pământească. În urma unor asemenea şedinţe de
spiritism, Mihaela şi Nicuşor prezintă supuşilor lor textul (cuvântarea) care
conţine mesajul venit de la spirite, de dincolo de mormânt. O asemenea şedinţă
de spiritism au făcut liderii “pucioşi” odată cu aniversarea (parastasul) de un
an al bătrânului Ilie Bunea din comuna Maluri, ocazie cu care a fost pomenit şi
fiul cel mare al acestuia, Dan Bunea, plecat la Domnul în urmă cu 10 ani.
Liderii “pucioşi” au pretins că spiritele celor doi au venit pe furiş, noaptea,
şi le-au adresat lor un cuvânt de îmbărbătare şi de îndemn destinat rudelor
rămase în viaţă:
« Iată acum două suflete pomenite la această masă de azi, și care dau să vă îndemne pentru statornicie
mare pe calea Mea cu poporul Meu de azi. O, sunt cei de la Maluri, fiilor, din
sătuțul Meu cel dintâi, unde am coborât în anul
1955 piciorul și cuvântul Meu pe
pământ acum, la sfârșit de timp, și-Mi scriu de atunci cartea Mea cea de azi
a cuvântului Meu, și iată
ce spun ei în ziua lor de
pomenire, de un an tatăl, și de zece
ani fiul acestuia:
— Mărturisire sfântă spunem, Doamne, mărturisire a lucrării cuvântului
Tău, pe care acum o vedem cum vine ea cu Tine pe pământ la acest popor de
ucenici lucrători cu Tine în vremea aceasta fără de credință, Doamne. Cu multă aplecare ne rostim cuvântul acum [...] »[28] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Desigur că nimeni nu poate proba
veridicitatea acestui text, deci există o mare probabilitate ca el să fi fost
inventat de către Mihaela, caz în care am fi în faţa unor înşelăciuni în serie,
în care doar personajele se schimbă, iar decorul rămâne acelaşi. De altfel,
mesajul mieros prin care rudele celor adormiţi sunt momite să se înroleze ca
supuşi umili ai liderilor “pucioşi” sugerează că textul este aproape sigur
contrafăcut, menit să subjuge independenţa şi cerbicia lui Iliuţă Bunea (fiul
cel mic al celui pomenit) şi neîncrederea în pucioşism a celorlalte rude din
familia Bunea, rămase în viaţă. Admiţând însă că textul este real, atunci avem
de-a face cu o banală şedinţă de spiritism, iar spiritismul este condamnat de Biserică,
deoarece “comunicările” spiritiste sunt mai mult ca sigur lucrări diavoleşti
menite să-i înşele pe oameni.
Pentru cei care încă se mai îndoiesc de
calităţile extrasenzoriale ale cuplului de iluzionişti Mihaela & Nicuşor,
este lansat un blestem nedisimulat, un “vai” pe (de) capul lor, ca să nu
mai îndrăznească să-i grăiască de rău pe providenţialii lideri ai sectei Noul
Ierusalim:
« O, slavă Ție
pentru toate orânduielile Tale așezate peste biserica Ta de nou Ierusalim în acest timp! Vai celor ce îi urăsc pe ei sau grăiesc de rău lucrul lor cu Tine! »[29] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Nici adepţii de rînd nu sunt uitaţi, mai
ales că printre ei se va fi strecurat, poate, vreun gând de evadare din lagărul
pucioşesc, mai ales acum după ce ultima evadare spectaculoasă a tinerilor M.M.
şi M.P. a arătat oricui că “se poate”. Deci dacă vrei, se poate,
şi pentru cei rămaşi de căruţă, de fraieri, salahori pe domeniile “regale”
ale celor doi saltimbanci pucioşi (clonele palide ale lui “Pat şi Patachon”).
Pat şi
Patachon
“Cei rămaşi” sunt acuzaţi, ca de obicei, de
“neîmpliniri” şi de “împotriviri” ascunse care le aduc “suspin” liderilor lor,
fiind somaţi să nu se ia după cei care tocmai au evadat în lumea largă:
« O, avem și
suspin de la neîmplinirile Tale de peste cei rămași dintr-ai noștri, dar aceste lacrimi sunt ca niște rugăciuni pentru ei, că nu știe omul pe pământ cât rău își face prin împotrivirile cele asupra
cuvântului Tău cel atât de adevărat, Doamne.[...] »[30] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Cât despre cei doi transfugi (a căror opţiune pare definitivă, îndată
ce tonul mesajelor pucioşeşti la adresa lor nu s-a îmblânzit, ba din contra),
aceştia au bineînţeles parte şi ei de biciuiri de cuvinte, de “vai”-uri menite să-i sperie şi să-i
întoarcă, sau măcar să le pară rău acum, rămaşi fiind fără veghea de cerber a
Mihaelei, care le oferea gratis şi la discreţie “viaţă vegheată” şi “paza lui
Dumnezeu”:
« O, trebuie să scape de sine omul ca să poată fi el copil, copilul lui
Dumnezeu să fie, căci copilul are nevoie de sprijin, de minte din părți are nevoie, de cel ce are minte de la
Dumnezeu pusă în el pentru cei ce iubesc veghea peste ei, viață vegheată, fiilor. Vai de cei ce fug de sub paza lui Dumnezeu asupra vieții lor! Vai de cei ce n-au viața vegheată! Aceia se ascund ca și Adam pentru lucrarea întunericului, pentru voia diavolului
vrăjmaș. »[31] (Citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2015)
Două lucruri par a se desprinde din acest paragraf al mesajului
pucioşesc:
1.
- “paza lui Dumnezeu” de care vorbeşte Mihaela
(a “Dumnezeului” imaginar al
Pucioasei, bineînţeles, nu a Celui Adevărat) a fost cam şubredă, cam superficială,
dacă cei doi supuşi ai sectei au putut conspira în voie, spălând apoi putina pe
furiş, spre stupefacţia generală şi spre consternarea liderilor cei “atotputernici”
şi “atotştiutori”;
2.
- menţiunea “aceia se ascund...”, apărută la mai bine de o lună de la defectare, sugerează că cei doi fugari
s-au ascuns atât de bine, că încă n-au fost dibuiţi ca să fie rechemaţi la jug
cu promisiuni, cu marea cu sarea, cu şosele cu momele, aşa cum au mai
păţit-o şi alţi fugari, cu alte ocazii.
Cei care-i cunosc însă pe cei doi evadaţi s-au exprimat deja,
nestăpânindu-şi bucuria că fiii risipitori morţi
erau, şi au înviat, pierduţi erau, şi s-au aflat, oferindu-le totodată disponibilitatea
deplină de a-i sprijini ca să se reintegreze în normalitate şi în adevăr.
Acum se poate înţelege mai bine ce a apucat-o pe Mihaela să se lege acum,
cu atâta cerbicie, de subiectul iubirii
şi neiubirii aproapelui. Tema aceasta
a mai fost abordată în mai multe rânduri, aşa că opţiunea pucioşilor de “a-l
iubi numai pe Dumnezeu” şi a-l urî pe
cel care, “prin dragostea lui faţă de
tine sau a ta faţă de el, te împiedică să-L iubeşti pe Dumnezeu”, este de
mult cunoscută. Trebuia însă reîncălzită, fiartă, această ciorbă sleită, şi apoi
turnată clocotită pe gâtul celor doi “guguştiuci” care au evadat din lagărul
pucios, ca să se sature de aventură şi de independenţă spirituală. Indiferent
de gradul de afecţiune sau de apropiere dintre cei doi fugari (altminteri,
trecuţi amândoi de prima tinereţe, deci acum s-ar putea limita foarte bine şi la o
prietenie platonică), Mihaela trebuia să se răzbune într-un fel faţă de ei,
dându-le peste nas şi “făcându-i de ruşine” (crede ea) în faţa celorlalţi
adepţi, care nu aspiră şi nici nu au dreptul măcar la vorbirea în doi, darămite să se dezvolte vreo simpatie reciprocă
între un “el” şi o “ea”. Căci, la creierele lor spălate,
probabil nici n-ar mai fi în stare de o chimie a sufletului atât de minunată.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
23 iulie 2015
…………………
[2] 1 Ioan, 4:20-21
[3] Lc., 6:27
[5] Ioan, 13:34
[6] Ioan, 15:12
[7] Ioan, 14:15
[8] Ioan, 15:17
[9] Mc.,12:33
[11] Mc. 7:11-12
[12] Efes., 5:25
[13] Efes., 5:28
[14] Col., 3:19
[15] Efes., 5:33
[16] Tit, 2:4
[17] 1Tes., 2:8
[18] 1Tes., 4:9
[19] 1 Ioan, 3:11
[20] 1 Ioan, 3:14
[21] 1 Ioan, 3:18
[22] 1 Ioan, 3:23
[23] 1 Ioan, 4:7
[24] 1 Ioan, 4:11
[25] 1 Ioan, 4:12
[26] 2 Ioan, 1:5
[27] 1 Ioan, 2:9-10
[28] www.noul-ierusalim.ro
[31] Ibid.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.