465. Liderii “pucioşi” speră ca oamenii să le aducă închinăciuni ca unor dumnezei
Din când în când, liderii „pucioşi” Mihaela şi
Nicuşor îşi adună supuşii şi îi înhamă la diverse „munci patriotice” care se
fac în folosul comunităţii săteşti, cu scopul de a se mândri ei apoi cu lucrul
mâinilor lor: iată ce repede, ce bine, ce perfect s-a lucrat, după dictonul „la noi, ca la nimeni”. Ba o troiţă înălţată
peste noapte la o răspântie de uliţe, ba nişte şanţuri la margine de drum, ba o
fântână părăsită care trebuia restaurată, sleită şi acoperită în cel mult 24 (
hai, 48 ) de ore, ba o poartă nouă la ţintirimul satului, ca să aibă la ce să
se holbeze turmele care se întorc seara de la păscut... Împinşi din spate ca
nişte sclavi, supuşii lor se opintesc din greu ca să le facă pe plac
pretenţioşilor lor stăpâni şi să termine „lucrarea” în termenul strâmt, stabilit
arbitrar de liderii lor (dacă nu cumva... cu o zi - două, mai devreme), dar
care nu ţine cont nici de oboseală, nici de zăduful amiezii, nici de apusul soarelui,
nici dacă afară plouă cu găleata sau ninge necontenit. După ce supuşii lucrează
pe brânci şi „lucrarea” este adusă la capăt, vine şi momentul ca liderii „pucioşi”
să se relaxeze de prea multul efort dictatorial pe care l-au făcut şi să guste
din plin satisfacţia muncii împlinite a sclavilor lor; dar mai ales să pretindă
de la sătenii localnici (îndeobşte nerecunoscători şi defăimători din fire) o acceptare
a faptului că „pucioşii” Noului Ierusalim sunt cea mai mare binefacere pentru
locurile şi ţinuturile în care ei trăiesc. Pătrunşi de „datoria sfântă” de a
asigura sectei nou-ierusalimitene publicitatea pe care o merită, liderii „pucioşi”
descoperă mereu prin sat câte ceva de înfrumuseţat sau de pus la punct, câte o „lucrare sfântă ” (pe care sătuţul şi
locuitorii lui nu o merită, dar iată că ei se milostivesc a le-o fac cadou):
« [...] iată, s-a ivit lucru pentru voi și pentru ca să înfrumusețăm fața sătuțului cuvântului Meu și să vadă sătenii înțelepciunea voastră prin care ați crescut pentru Mine și lucrarea voastră cu Mine și minunea mâinilor voastre ca s-o așezați față în față cu oamenii, lucrare sfântă, fiilor, față în față cu cei ce v-au
defăimat cândva pentru numele Meu, pentru lucrul Meu cu voi, și pentru care trebuia răbdare multă, iar
acum ies cu voi ca să vadă toți oamenii
adevărul în care stați și trăiți și lucrați, și așezarea lui din
loc în loc [...]»[1] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Desigur, că după faptă ar trebui să urmeze şi
răsplata. Liderii „pucioşi” ştiu din împrejurările similare din trecut că
sătenii din Glodenii Pucioasei nu se vor grăbi ca să le mulţumească pentru
troiţele strâmbe, priponite pe la răscruci, sau pentru sleirile unor fântâni de
mult abandonate, aşa că s-ar bucura dacă măcar li s-ar recunoaşte statutul de dumnezei pe pământ pe care ei tare,
tare mult îl mai râvnesc. Aşa că dumnealor, sătenii Glodenilor, ar face bine de
acum dacă s-ar închina (la propriu, nu la figurat) celor doi Lideri Pucioşi ca
unor lari ai răspântiilor [2] sau nişte dumnezei rurali pripăşiţi de prin
noroaiele Moldovei pe primitoarele meleaguri dâmboviţene:
« [...] că iată, lucrări sfinte așezăm din loc în loc pe calea pe care vin la sărbătorile Mele cu voi
creștini din depărtări și facem frumoasă calea și o însemnăm cu lucrarea Mea cu voi, și se vor închina vouă cei care cândva vă huleau [...]»[3] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Pat
şi Patachon
Pare de necrezut ca acestor doi indivizi, aceşti Pat şi Patachon cu nasul pe sus şi tupeişti
cât cuprinde, care se cred hiperortodocşi şi providenţiali din naştere, să li
se fi suit la cap atât de mult autocraţia, încât să pretindă de acum ca semenii
lor să-i trateze ca pe nişte dumnezei, să-i venereze şi să li se închine. Şi
totuşi, propriile lor cuvinte îi dau de gol: simţul măsurii le-a dispărut de
mult, fiind înlocuit cu o periculoasă schizofrenie filosofică: ei sunt acum şi
oameni (ceva mai puţin) şi dumnezei (în cea mai mare parte), încât li se pare
drept să împartă cu Adevăratul Dumnezeu drepturile de cinstire şi de închinare care
I se cuvin doar Acestuia. Aşa că, sătenii Glodenilor (care s-au împotrivit
sistematic inovaţiilor pucioşeşti, preferând să rămână ancoraţi în obiceiurile
moştenite de la părinţi) ar face bine să-şi mute nădejdea de la Dumnezeul
propovăduit în biserica satului spre liderii sectei Noul Ierusalim, căci de
acum doar aceştia mai sunt „nădejdea cea vie” a mântuirii:
« [...] numai să avem răbdare mereu, fiilor, căci prin ea vom câștiga pe mulți din cei potrivnici, și se vor uita la voi ca la o nădejde vie [...]»[4] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Numai că, din relele tratamente, din nedreptăţile
şi din sclavia disimulată la care au fost sistematic supuşi rezidenţii
„chibuţului” de la Pucioasa, au rezultat inevitabile răzvrătiri şi evadări în
„lume” (sancţionate prompt de liderii sectei, care s-au considerat nedreptăţiţi
şi trădaţi). Rând pe rând au părăsit „raiul de la Noul Ierusalim” unii dintre
adepţii cei mai loiali şi mai muncitori,
ajungându-se acum ca populaţia sectară de la Pucioasa să se subţieze simţitor.
Fiecare evadare a fost percepută de către cei doi lideri ca un mare afront
personal, iar atunci când cei fugiţi erau din anturajul lor cel mai apropiat,
evenimentul a fost resimţit de-a dreptul ca un cutremur. De obicei, în astfel
de cazuri, stupoarea, tulburarea şi mânia liderilor „trădaţi” de către fugari devine
atât de mare, încât ei nu mai sunt în stare o perioadă bună să mai născocească
noi „cuvinte” venite „de la Dumnezeu”,
aşa că în înlănţuirea de mesaje pucioşeşti apare o pauză semnificativă şi
demascatoare. Simpla apariţie a acestor perioade de tăcere a „Cuvântului pucioşesc”
este un semnal pentru cunoscători că „în secta de la Pucioasa s-a mai întâmplat
ceva ieşit din comun, vreun conflict major sau vreo evadare”. Un astfel de
eveniment a fost în perioada 7 iunie - 7 iulie a.c., în care tăcerea „Cuvântului” a fost deplină
şi semnificativă. În acest răstimp liderii „pucioşi” şi-au „lins rănile”, după
care a urmat o scuturare din starea de groggy,
pentru ca apoi să descrie cu cuvintelele lor învăluitoare respectiva experienţă
ca pe un episod amar, venit de la cei nepăsători de „Dumnezeul” Pucioasei şi care şi-au pierdut înţelepciunea. Liderii se
plâng că au slăbit în puteri şi în lucrul lor de cârmuitori şi că s-au umplut
de amărăciunea pelinului, de îngrijorare şi de jale:
« Cu mare dor cobor la tine, popor al cuvântului Meu, și mângâiere să ne dăm, și unii peste alții putere să suflăm, că pe toate le purtăm cu voi, Noi, cei din cer, și multe din cele ce încearcă lucrarea Mea cu voi ne hrănesc cu pelin, o, fiilor, și ne slăbesc mult lucrul și ne umplu de îngrijorare și de jale, dar unii altora să ne dăm puteri și mângâieri.
O, iată, de o lună de zile n-am mai rostit cuvântul gurii peste voi și peste
pământ, fiilor. Am fost îndurerați în cer și pe pământ, Noi și cu voi, dar cine ne dă nouă pelin să bem, vor fi hrăniți cu pelin dacă asta caută, și după dreptate este să se întâmple așa când pocăința și roadele ei nu și-au arătat faptele și lucrarea lor, și niciodată n-a fost altfel lucrarea dreptății, căci este multă nepăsare de Dumnezeu peste cei ce-și pierd înțelepciunea și lucrarea ei cea
de sus, iar nouă ne trebuie întărite răbdarea și durerea și dorul de pace
în inimi și de bucurii mângâietoare, căci sufletul
îndurerat ca și în cer are
nevoie de mângâiere și de întărire,
fiilor. [...]»[5] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie 2015)
Ce se
subînţelege din acest text? În mod cert, textul de mai sus dă de înţeles că o
asemenea durere amară, care îi aduce la amuţire timp de o lună pe vorbăreţii de
la Pucioasa, nu putea să vină decît de la o nouă dezertare a supuşilor lor. Se
naşte imediat suspiciunea rezonabilă că a avut loc o nouă “evadare” din lagărul
de concentrare religios de la Pucioasa, şi vom vedea mai departe, din restul textului
pucioşesc, că aşa este şi aşa trebuia să fie. Şi dacă este aşa, apoi nu pare a
fi o evadare a unor supuşi oarecare, ci a unora de mare calibru, care evoluau
în proximitatea liderilor, şi a căror fugă a venit pe neaşteptate, ca un
trăsnet pentru ei, căci nu a fost nici măcar bănuită. Ea ridică mari semne de
întrebare asupra “înainte-cunoaşterii” de care s-ar bucura “Dumnezeul” Pucioasei, Cel care (chipurile) le spunea aleşilor Lui, Mihaela şi Nicuşor, “toate cele
ascunse”. Cum de n-au ştiut ei nimic, aşa încât, atunci când au fost puşi în
faţa faptului împlinit, acesta i-a surprins, i-a şocat şi i-a îndurerat până la
dezechilibru? Ei afirmă că au fost răniţi atât de sever de această nouă
defectare printre supuşii lor, încât, ca să-şi vină în fire, ar avea nevoie de
multă, multă mângîiere pentru dureri,
care pot veni doar prin “lucrarea cuvântului”. Doar aceasta i-ar ajuta ca să-şi
revină deplin şi să-şi recapete puterile de altădată:
«
[...] lucrarea cuvântului ne va întări, ne va mângâia, ne va însufleți cu noi puteri, fiilor, că multă
mângâiere trebuie peste dureri. »[6] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Dar până va veni mângâierea de undeva,
liderii “pucioşi” încearcă o imensă şi languroasă milă de ei înşişi, pe care
bineînţeles că o transferă cu dărnicie şi “Dumnezeului”
lor, fără a realiza că în felul acesta Îl
demonetizează într-un mod iremediabil, Îl
fac să fie un Nimeni, şi nu un Dumnezeu. Ei fac aşa încât “Dumnezeul” Pucioasei, în neputinţa Sa divină, ajunge să-Şi plângă singur de milă şi să simtă în Sine dureri omeneşti:
« O, cât de milă Îmi e de Mine și de voi! O, prin câte dureri am trecut, prin câte rane sufletești, măi fiilor, dar nimic nu ne crește mari ca și durerea, căci noi avem durerea cea sfântă, durerea cea ziditoare. »[7] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Se observă că aici liderii “pucioşi” descriu
ca autentic un un fenomen bizar, în care “Dumnezeul”
lor, în loc să-Şi exercite cu
autoritate suverană atribuţiile cereşti, se contaminează lamentabil de la
slăbiciunile omeneşti (ceea ce, dacă nu este ridicol, este în mod sigur cumplit
de degradant). Ce autoritate, ce atotputernicie, ce demnitate mai are acest “Dumnezeu” care Îşi plânge singur de milă ca un neputincios? Asta, în loc să
rezolve cu putere multă şi cu legitimitate acest mărunt derapaj apărut în lumea
pământească: dezertarea neaşteptată a unor adepţi ai sectei pucioşeşti
(presupunând că acest derapaj I-ar
ştirbi cumva autoritatea divină – ceea ce este o altă exagerare gogonată). Dar
când S-a lamentat adevăratul Hristos pe pământ, când El era în trup cu
slăbiciuni şi cu dureri? Nici măcar pe cruce fiind, îndurerat şi umilit, nu s-a
plâns şi nu şi-a plâns de milă.
Dar, ca
de obicei, asemenea acte de răzvrătire venite din partea supuşilor nu rămân
nepedepsite. Şi tot ca de obicei, pentru că nu pot face altceva, liderii
“pucioşi” se grăbesc să profereze ameninţări sulfuroase la adresa fugarilor.
Mai întâi, la reîntoarcerea în lume vor avea şi ei parte de dezamăgirea amară
ca pelinul pe care au adus-o pe neaşteptate liderilor “pucioşi” şi “Dumnezeului” lor cel închipuit, căci vor
găsi o lume rea, ostilă şi egoistă, cu care nu mai sunt obişnuiţi (ceea ce ar
însemna că, oarecum, fugarii care au râvnit la libertate şi-au obţinut-o până
la urmă, dar s-au pomenit că au căzut din lac în puţ):
« Am fost îndurerați în cer și pe pământ, Noi și cu voi, dar cine ne dă nouă pelin să bem,
vor fi hrăniți
cu pelin dacă asta caută
[...]»[8] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
După această “proorocie” răutăcioasă (care
seamănă cumva cu un blestem, ca să-i ajungă şi pe fugari amărăciunea pelinului,
acolo unde vor fi ei), impostorii de la Pucioasa mai “poroorocesc” că
dezamăgirea transfugilor se va transforma îndată în durere fără margini, căci
rodul neascultării lor va fi nu numai amar ca pelinul: căci nici “în lume” nu
se vor simţi bine (reintegrarea fiind un proces neînchipuit de anevoios), dar
nici înapoi nu se mai pot întoarce (probabil că vor vedea că între iadul
libertăţii şi iadul robiei, între “binele cel bun” de la Pucioasa şi “răul cel
rău” din lumea largă, parcă tot nenorocirile libertăţii din lume sunt de
preferat, chiar de vor cădea toate pe capul lor). Cu această ocazie, liderii
“pucioşi” nu-i uită nici pe cei care au oferit fugarilor adăpost, sprijin,
consolare şi ajutor (părinţi, rude şi prieteni binevoitori, care nu s-au sfiit
să pună în valoare învăţătura proverbului “Prietenul,
la nevoie se cunoaşte”), ameninţându-i şi pe aceştia cu suferinţe şi cu
dureri (pentru că s-au găsit ei să facă
pe bunii samariteni cu fugarii, în loc să
le întoarcă spatele şi să-i trimită
pachet înapoi la Pucioasa, de unde au fugit):
« Iar dacă vorbim de durerea cea de la neascultare, aceea este
pentru cei neascultători de Dumnezeu și de sfatul lui Dumnezeu și este durere fără de preț, durere pentru cei ce fac dureri lui Dumnezeu
și pentru cei ce îi ajută pe aceștia, că mare nenorocire cade pe omul care se vede bine pe sine și nu rău [...]»[9] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Îndată
liderii “pucioşi o iau prin învăluire, pregătind cititorul pentru dezvăluirile
care urmează să vină. Modelul fugarilor este – zic ei – copie la indigo cu
păcatul lui Adam şi al Evei care – zic ei – s-au aprins de dragoste unul către
altul, au părăsit dragostea de Dumnezeu şi au evadat din Raiul pe care
Dumnezeul îl pregătise pentru ei, ca să-l contempleze şi să-l păzească; iar
această evadare, părăsirea lui Dumnezeu în Rai, este ca o pedeapsă nemeritată adusă
lui Dumnezeu pentru tot binele pe care El îl pregătise pentru primii oameni:
« [...] omul și-a ales încă din rai femeia și M-a părăsit pe Mine pentru ea și s-a mângâiat cu ea și s-au făcut păcat amândoi, iar Eu sunt
pedepsit de om, sunt părăsit de om și nu Mă pot
sprijini cu el pentru sarcina Mea. O, dau să-l strig, dau mereu să-l strig, dar omul este
acoperit de păcat și nu aude pe
Dumnezeu și nu se teme de Dumnezeu pentru păcatele
lui. »[10] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Noi ştim
din Biblie că lucrurile nu stau chiar aşa. Nu Adam şi-a ales femeia ( nici nu
avea de unde o alege), ci Dumnezeu i-a făcut-o în dar, ştiind că “nu este bine să fie omul singur”[11].
Nu dragostea lui Adam faţă de Eva a dus la căderea lui, ci neascultarea, prostia
şi curiozitatea lor. Cei doi n-au evadat de bunăvoie din Rai, ci Însuşi Dumnezeu
i-a scos de acolo pentru a-i pedepsi. Nu omul L-a pedepsit pe Dumnezeu, aşa cum
afirmă “pucioşii”, ci Dumnezeu l-a pedepsit pe om; şi a făcut-o cu întristare, însă
cu dreptate. Dar liderii “pucioşi”
aveau mare nevoie de toate aceste răstălmăciri ale Bibliei, ca să-şi
pregătească terenul pentru ceea ce urma, pentru dezvăluirile şi acuzaţiile lor
la adresa fugarilor de la Pucioasa.
Ei sugerează aşadar că fugarii de la
Pucioasa şi faptele lor sunt exact o copie a celor răstălmăcite de ei din Biblie despre Adam şi Eva.
Aşadar, cititorul mesajului pucioşesc trebuie să deducă faptul că sunt doi
fugari: bărbat şi femeie. Mai întâi, ei s-ar fi redescoperit unul pe altul la
Pucioasa nu ca fraţi, ci ca bărbat şi femeie. Apoi ar fi trecut la păcat,
vorbind în ascuns unul cu altul şi dăruindu-şi reciproc “dezmierdări”. Dezmierdările au evoluat spre dragostea unul către altul, uitând că “Dumnezeul” Pucioasei vede dragostea lor cea ascunsă şi o
sancţionează aspru ca pe un păcat. Apoi au început să-şi ascundă voia liberă de
toţi “fraţii” şi să-şi facă planuri secrete de evadare în tandem, alegând să
părăsească lumina de la Pucioasa şi să se afunde în întunericul cel din lume:
« O, oamenilor, o, voi, cei care păcătuiți și vă dezmierdați
unii pe alții, vă văd cei din cer cum călcați peste cuvintele poruncilor lui Dumnezeu,
peste dragostea de Dumnezeu pentru dragostea de voi, și de cei asemenea vouă, iar voi uitați că vă vede Dumnezeu în toată clipa și că înaintea Lui greșiți și păcătuiți, chiar dacă dați
să vă ascundeți
pentru păcat, pentru voia
voastră liberă de Dumnezeu. O, vă tot ascundeți ca să nu fiți văzuți pentru cele din voi ieșite și lucrate împotriva vieții voastre, iar Eu, Domnul, vă spun că ascunderile voastre toate
sunt cârmuite de diavolul și se
numesc întuneric, iar voi nu trebuia să iubiți întunericul și pe tatăl
întunericului, căci cine-l iubește își agonisește întunericul cel fără de sfârșit. »[12] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
A urmat
apoi alunecarea treptată a celor doi, Adam cel Nou şi Eva cea Nouă, spre
încălcarea regulilor absurde instituite la Pucioasa ca forme ale “postului
pucioşesc”. Se ştie că la Pucioasa adepţii sectei postesc nu numai de mâncare
şi de băutură, ci şi de haine, de odihnă, de vorbirea doi câte doi, de
dragostea unul către altul şi de multe altele. Lipsiţi fiind de dragostea
autentică (nu este vorba deci de cea falsă, pe care ei o afişează fariseic, cu
zâmbetul pe buze), au ajuns ca din practicarea acestui “post” toţi să se
spioneze, toţi să se pârască la stăpânii lor, Mihaela şi Nicuşor, toţi să se
urască cu zâmbetul pe buze şi toţi să năzuiască în secret la marea evadare. Căci mulţi ar dori să
fugă, dar nu mai au unde să se ducă, pentru că legăturile lor cu rudele şi cu
lumea au fost de mult tăiate. Evident că, în acest context, dragostea inocentă
dintre doi fraţi, mai ales dacă unul e bărbat şi altul femeie, devine în ochii
liderilor lor cel mai cumplit delict, cea mai grea încălcare a “postului
pucioşesc”. Ei bine, se spune aici că cei doi răzvrătiţi au ajuns să încalce şi
acest “post”, iar această libertate pe care şi-au ales-o a însemnat pentru ei
“căderea din casa Domnului Pucioasei”:
« O, aveți grijă, fiilor, de binecuvântările Mele
cele pentru voi, ca nu cumva să se strice rânduielile Mele de peste voi, că
iată, cel ce nu postește după rânduiala cea pentru ai Mei, cade
acela din casa Mea. »[13] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Pregătirea
aperceptivă fiind bine făcută, liderii “pucioşi” pot da acum cărţile pe faţă
(desigur că versiunea lor, menită să-i incrimineze cu orice preţ pe fugari ca
pe nişte imorali şi păcătoşi, nu are nici cea mai mică doză de credibilitate).
Cei doi indivizi, chipurile, “s-au aprins
cu ochii şi cu inima” spre dragostea trupească. Nu este prima dată când
Mihaela face astfel de acuzaţii grave, dar complet nefondate; au mai fost şi
alte persoane pe care Mihaela le-a declarat “cupluri” şi care au păţit-o la
fel. Desigur că, în stilul ei caracteristic, Mihaela aruncă tot acest “păcat” doar
în cârca femeii, ea fiind cea care-l ispiteşte pe bărbat cu sfatul ei de
mahalagioaică şi cu trupul ei cel unduitor, iar el joacă doar rolul prostuţului
Adam cel Nou, care se lasă atras în cursa femeii fatale, Eva cea Nouă:
« O, fiilor, o, fiilor, voi sunteți nădejdea Mea și trebuie să ascultați povețele Mele, că i-am învățat pe cei ce vin să Mă urmeze și le-am spus să nu le alunece
mintea și inima și
ochii spre trupul de femeie, căci femeia nu vă va feri de ea, nu vă va păzi de cădere
dacă ați da să nu
ascultați. O, nu stați în sfat cu femeie, așa v-am învățat pe toți cei care ați venit la Mine, ca nu cumva să ia ființă scânteia cea otrăvitoare de mântuire și neînțelepciunea apoi și
ascunderea cu cele necuviincioase ale purtării cea fără de ascultare. »[14] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Urmează
lovitura sub centură, fatală, iar Mihaela este maestră la asemenea ticăloşii.
Ea n-are nici cea mai mică dovadă (şi nici nu crede ceea ce spune), că
dragostea trupească dintre cei doi adepţi s-ar fi şi consumat deja, pe undeva
prin ungherele atelierelor de creaţie de la Pucioasa, sau printr-o celulă-carceră
din “Casa Întâlnirii”. Dar are nevoie ca de aer de această acuzaţie, şi pentru
aceasta inventează diabolic o frază în care strecoară cuvântul magic “adulter”,
chiar dacă acesta descrie aici “iubirea altui Dumnezeu decât Dumnezeul închipuit al Pucioasei”.
Cititorul neatent va rămâne în cap doar cu cuvântul cheie “adulter” şi cu contextul
bine ticluit mai înainte, cu noul Adam şi noua Evă care au poftit unul la altul,
aşa încât se va grăbi să tragă concluzia neavenită: “Aha, înseamnă că au şi comis-o, guguştiucii, iar Mihaela i-a prins cu
ocaua mică”:
« Cad unii peste alții cei ce nu ascultă de legile Mele, de poruncile Mele, și iubesc alt Dumnezeu apoi, și se numește adulter această iubire.
Cel ce se lasă spre cădere nu este mulțumit cu atât, și îl
face și pe altul să cadă, ca să nu fie singur în vină, și aceasta se lucrează prin minciuna cea
născută prin neascultare, căci am văzut creștini neascultători și care
spuneau minciună asupra celor pe care dădeau să-i cadă pentru voile lor, cum
că și alții sunt neascultători și ascunși
cu neascultarea, și așa se cade om pe om, și aceasta după ce gustă de la Dumnezeu viață și ascultare. »[15] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Cine ştie însă a citi printre
rânduri poate să observe că niciun cuvânt nu este întâmplător, ci totul a fost
cântărit până la iotă şi la cirtă, ca să-i incrimineze pe cei doi şi să-i facă
de ruşine adâncă în faţa adepţilor rămaşi pe mai departe prizonieri la
Pucioasa. Să observăm că sintagmele “cad unii peste alții” şi “se cade om pe om”
par asemănătoare, dar nu sunt. În timp ce expresia “se cade om pe om” semnifică: “un
om îl face pe altul să cadă”, expresia “cad...
unii peste alţii” nu poate fi citită decât “cade... (şi stă)...unul peste
altul” (sau mai exact “...unul peste
alta”, că doar aici era vorba doar despre două persoane, un “el” şi o “ea”). Între conjuncţiile “pe”
şi “peste” nu este doar o diferenţă
de formă, ci şi una semantică, de profunzime. Încă o dată, Mihaela se dovedeşte
maestră în arta delaţiunii, a defăimării şi a “clevetirii artistice”.
Cât
priveşte formularea “am văzut creștini neascultători și care spuneau minciună asupra celor pe
care dădeau să-i cadă pentru voile lor, cum că și alții
sunt neascultători și
ascunși cu neascultarea”, nici ea nu este lipsită de tâlc. Mihaela ştie că
vorbeşte de funie în casa spânzuratului, atunci când aduce vorba despre
“adulter”, şi încearcă prin această frază să dreagă busuiocul. Nu e mult de
când tocmai Nicuşor (Nicuşiţă al ei, şfântul şfinţilor pucioşeşti) a fost
acuzat că a fost surprins şi văzut (de mai mulţi adepţi şi în mai multe rânduri)
că se ascundea noaptea prin unghere cu sora
Mana, în ipostaze înghesuite şi fierbinţi, mai mult decât frăţeşti. La o
asemenea acuzaţie gravă doar Mihaela l-a putut salva, cu spontaneitatea şi intuiţia
ei genială, afirmând că “dracul le-a dat
vedenii celor care au văzut asta la
Nicuşor” – adică acuzaţiile aduse de cei ce au văzut scenele de amor cu
ochii lor (încât atunci nu le venea să creadă ochilor ceea ce văd, dar ar putea
oricând da mărturie, chiar şi acum, că aşa a fost), erau o scorneală şi un mare
neadevăr. Nicuşor a mai fost surprins şi când îşi făcea ochi dulci cu Doina
David, dar de data aceasta Mihaela a găsit o soluţie radicală. După ce Doina a
fost alintată cu supranumele pedepsitor “Lipanca”, (pentru a nu uita în veci că
înainte de a-i întâlni pe “pucioşi” fusese combintă galvanic cu Ovidiu Lipan), şi
după ce a primit un tratament preferenţial în proximitatea liderilor “pucioşi”,
Mihaela şi-a trimis sfetnicii cei mai loiali ca s-o anunţe ultimativ pe Doina
că este expulzată pe loc şi definitiv, urmând să se reîntoarcă imediat în garsoniera
ei din Bucureşti. Doina a plâns amarnic, s-a zbuciumat, a cerut explicaţii, dar
nu le-a primit şi n-a avut ce face: sentinţa Mihaelei era inflexibilă şi necruţătoare.
Deşi decizia n-a fost motivată niciodată şi în niciun fel, este evident că Mihaela
a acţionat pe baza aceluiaşi principiu: “ca
să curme ispita femeiască asupra bărbatului”, având de data aceasta şi o
motivaţie personală: de Doina se putea lipsi, dar nu voia să-l piardă pe
Nicuşor prin braţele alteia. Probabil că Nicuşor o avea el şi ceva frustrări
bărbăteşti, dacă-i umblă mereu ochii după fuste, frustrări care-i vin de pe
vremea când a fost silit de Mihaela să se despartă de nevasta lui. Se spune că el
a suportat acea perioadă cam greu, cu crize de voaierism (îndată ce nu se putea
abţine şi îşi spiona pe furiş nevasta, atunci când aceasta făcea baie). Ca să
scurteze chinurile lui Nicuşor şi ca să elimine prezenţele feminine din
mânăstire (cu excepţia ei, desigur), Mihaela a hotărât ca soţia lui Nicuşor şi soţia
lui Spirică şi fetele lor să fie imediat surghiunite într-un cătun din
Dâmboviţa. De atunci şi până astăzi Mihaela şi Nicuşor au rămas nedespărţiţi şi
neîmpărţiţi, neschimbaţi şi neamestecaţi, dar stau invariabil împreună, zi şi
noapte, ca marca lipită de scrisoare. Era necesar aşadar, ca Mihaela să pună
punctul pe “i”, atunci când a venit vorba de Nicuşor, că ar fi călcat pe
alături în mai multe rânduri : Honi soit qui mal y pense!
[16] Mint, aşadar, toţi cei care au vorbit asemenea
lucruri defăimătoare despre Nicuşor, sau care îşi vor aduce aminte acum de ele,
auzind cuvântul “adulter”, ca să-l acuze apoi tocmai pe Nicuşiţă al Mihaelei de neascultare şi de infidelitate faţă de ea
şi faţă de “Domnul” şi să-l tragă la
cădere pe bietul om, pentru voile lor.
Astfel,
adepţii rămaşi pe mai departe să suporte sclavia de la Pucioasa sunt inoculaţi
cu teama de a nu se face de ruşine, de a nu face cumva şi ei ce au făcut cei
doi fugari, să nu cumva să se alieze unii cu alţii şi aşa, devenind mai
puternici şi mai îndrăzneţi, să-şi încerce la rîndul lor norocul prin evadare.
Ei trebuie să se teamă de propria lor slăbiciune (sunt cu toţii “slabi de tot”),
să accepte necondiţionat călăuzirea şi dojanele liderilor sectei (chiar şi
atunci când dojenirile ar fi nedrepte), să nu fie neascultători de învăţăturile
sectei şi de liderii lor ( căci aceste neascultări îl fac să bea pelin pe “Dumnezeul” imaginar al Pucioasei), să nu fie nemulţumiţi (chiar
dacă ar avea de ce), să nu fie ascunşi (căci ochiul nevăzut al “Dumnezeului” necunoscut de la Pucioasa
îi urmăreşte necontenit şi pretutindeni, ca un Big Brother al stihiilor), căci
altminteri în mod sigur vor cădea şi ei, aşa cum au căzut cei doi trădători
inconştienţi (“bucurându-l pe satana”, desigur, prin faptele trădării lor):
« O, iată cât este omul de slab! Vai de cel fără de călăuzire
mereu, fără de dojană peste el pentru viața lui! Acela este slab de tot, și de aceea nu-i place să-i fie călăuzită viața, să-i fie vegheată purtarea, să-i fie
îngrijită și vindecată greșeala, iar Eu, Domnul, beau
pelin de la cei ce se fac neascultători și apoi nemulțumiți și apoi ascunși cu ale lor neascultări, și apoi căzuți din brațul Meu cel
părintesc, bucurându-l pe satana, pe cel care-l face pe om neascultător și neprimitor de la Dumnezeu! »[17] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Pierderea liderilor “pucioşi” pare a fi uriaşă, îndată ce ei repetă din
trei în trei fraze că “au de băut pelin”
de la fapta de eroism a celor doi fugari. Ca de obicei însă, pentru a se arăta
în faţa adepţilor că şi-au păstrat suflul întreg şi autoritatea deplină, ei se
laudă în gura mare că vor depăşi tot greul care îi apasă. Cei doi fugari sunt
trecuţi definitiv la index: pentru ei sunt de acum doi căzuţi, sau două căzături
din slujirea “Dumnezeului” plăsmuit
de la Pucioasa, căci s-au îndărătnicit şi s-au îngâmfat şi au ales să slujească
unul alteia şi nu acestui fals “Dumnezeu”:
« O, fiilor veghetori, și voi, fiilor ocrotiți de veghea cea de peste voi, iată, avem
dureri, avem de băut pelin, dar trece tot greul, mereu, mereu trece și ne ridicăm mereu și lucrăm mereu ceea ce avem de lucrat. Eu
numai prin dureri am petrecut, și tot așa am și lucrat, dar am lucrat și am tot așteptat să se
trezească cei ce cad, căci cade omul mereu, cade și îi slujește
femeii și nu lui Dumnezeu, și de două mii de ani aștept durut pe urma omului îndărătnic prin
îngâmfarea lui cea omenească, [...] »[18] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Şi pentru
că trebuie să joace teatru până la sfârşit, liderii “pucioşi” mimează
preocuparea lor de a-i întoarce în sânul sectei pe toţi cei care, de-a lungul
vremii, au părăsit-o,
– fie că au
făcut-o din proprie iniţiativă aşa cum au făcut-o cei doi acum,
–
fie că liderii
i-au expulzat, căci deveniseră din diverse motive prea incomozi pentru aceştia (aşa
cum au păţit-o mulţi alţii, inclusiv artiştii Zidaru, pe care i-au copleşit cu
o nemeritată lipsă de recunoştinţă). Aici însă, fariseismul lor este evident,
căci în ruptul capului nu i-ar primi înapoi pe cei pe care tocmai ei i-au expulzat,
dorind să-şi consolideze autoritatea despotică faţă de cei rămaşi.
În aparenţă
însă, toţi dezertorii sunt bineveniţi (dacă le va veni mintea la cap şi se vor
întoarce de bunăvoie la jug), căci chemarea este pentru toţi:
« O, Botezătorule al Meu și propovăduitor al pocăinței, îndeamnă-i la pocăință, îndeamnă-i pe cei ce au pierdut pocăința și strigă-i pe toți cei care M-au părăsit pentru voile lor. »[19] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Vedem
aici că, folosindu-se de o reţetă inventată de ei şi devenită de acum
clasică, liderii “pucioşi” dezvoltă
dialogul prin crearea de noi personaje inventate, duhuri pucioşeşti care îi clonează pe sfinţii din ceruri şi care
vorbesc cu mult tupeu în numele lor. În cazul de faţă, cel clonat este Sfântul
Ioan Botezătorul, iar duhul-clonă nu face altceva decât să repete aceleaşi
însăilări de cuvinte-cheie (pelin, durere, cădere, căzuţi, fugiţi, plăceri) şi
expresii (mângâiere în durere, mângâieri vinovate) care constituie ingrediente
pentru subiectul zilei. Concret, duhul pucioşesc care îl clonează pe Ioan
Botezătorul răspunde invitaţiei Duhului Suprem de la Pucioasa, pentru a repeta
aceleaşi şi aceleaşi acuzaţii şi ameninţări aduse fugarilor:
« O, n-ai mai grăit de o lună de
zile cuvântul Tău
peste poporul Tău, Doamne. Durerile ne amuțesc de multe ori, căci așa sunt durerile mari, dar trebuie mângâiere
în durere [...] O, pocăiți-vă și vindecați durerea pe care o faceți în cer și pe pământ, ca nu cumva acest pelin să devină otrăvitor de tot și să-l beți voi îndoit! Frica de Dumnezeu când îl părăsește pe om, cade omul, și cade și pe altul prin căderea lui, [...] Și fă, Doamne, roditoare strigarea mea peste toți cei care au căzut de la pieptul Tău acum, și în toată vremea [...] O, nu știu cei căzuți, nu știu cei
fugiți cât pelin Îți dau să bei și cât își agonisesc loruși. O, așa pățesc toți cei pe care îi părăsește duhul temerii de Dumnezeu, de la care are omul înțelepciune de sus și lepădare de sine deplină pe calea vieții cea fără de moarte, cea fără de păcat,
cea fără de plăceri, căci duhul lumii este duhul cel mai șiret și îl îndeamnă pe om spre plăceri și spre mângâieri vinovate, și acest duh are ca lucrare pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, precum este scris, dar să se scoale cei
căzuți în aceste păcate și să se oprească și să-și aleagă lucrarea mântuirii, iar și iar să și-o aleagă, numai că această lucrare e grea
de tot de lucrat dacă omul nu are călăuzire și apoi ascultare, că iată, cad cei ce nu
ascultă, cei ce nu se tem de căderi. »[20] (Citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2015)
Desigur că
Mihaela pune în gura duhului care îl
clonează pe Ioan Botezătorul şi lucruri noi, căci în asta constă dibăcia
ei: ea sugerează că “şfinţii”
Pucioasei îl completează în “cuvântul” lor pe “Dumnezeul” lor imaginar. Aflăm astfel că, în mod indubitabil, cei
doi sunt “fugiţi”, adică au comis “fapta lor ticăloasă” pe furiş şi pe
neaşteptate. Cade aşadar orice supoziţie cum că plecarea lor ar fi fost
rezultatul unor neîmpliniri personale (care i-ar fi făcut incompatibili cu
“sfinţenia” de la Pucioasa, sau, vorbind în limbajul pucioşesc, “nu mai corespundeau cu cerinţele de acolo”).
Cade şi supoziţia că plecarea lor ar fi fost planificată în comun şi acceptată
de ambele părţi (cei plecaţi, deopotrivă
cu stăpânii lor cei rămaşi stăpâni
peste cei rămaşi). Despre varianta expulzării, nici nu poate fi vorba.
Dar de unde vine această tulburare, această
lipsă de pace în inimile liderilor sectei Noul Ierusalim? Oare “Dumnezeul”
Pucioasei nu ştia de planurile fugarilor? Căci o asemenea “lovitură” se coace
şi se pregăteşte cu multă vreme înainte, cu luni de zile sau poate cu ani
înainte. Cum de se arată “Dumnezeul” Pucioasei complet surprins, zdrobit
de durerea şi de ruşinea care vin de la întoarcerea spatelui din partea unora
care fuseseră până mai ieri unii dintre cei mai fideli, cei mai iubiţi, cai mai
obedienţi vasali ai Lui? “Dumnezeul” Pucioasei se comportă exact ca un
om limitat şi vulnerabil: nu prevede nimic, nu ştie nimic, nu poate nimic; rând
pe rând, supuşii Lui Îl înşeală şi Îl părăsesc. În schimb,
se lamentează ca o ţaţă căreia i-au dispărut peste noapte două orătănii din
poiată, şi nu ştie dacă au fugit prin vecini sau dacă deja i-a mâncat vulpea,
sau dihorul. Plânge, îşi smulge părul divin din cap, se tânguie cu lacrimi de
crocodil... dar nu pentru că ar fi rămas sărac în iubire, nu, ci pentru că i-a
dispărut din ogradă tocmai găina care făcea ouă de aur. Căci, ceea ce nu spun
liderii pucioşi şi nici n-ar vrea să se ştie, dintre cei doi fugari (M.M. şi
M.P.) ai Noului Ierusalim, unul era
singurul artist-pictor de valoare care mai rămăsese în lagărul sectei
şi care, oferind gratuit liderilor “pucioşi” operele sale de artă (icoane, cruci
pictate, fresce, etc.), aducea venituri substanţiale stăpânilor de sclavi de la
Pucioasa.
Rămâne
realitatea nudă că cei doi evadaţi s-au “smintit” de-a lungul timpului de toate
blestemăţiile, minciunile şi mişmaşurile liderilor lor (care pretindeau că sunt
sfinţi, dar nu erau nici pe departe, ba dimpotrivă, făceau mereu lucruri
drăceşti); apoi s-au sfătuit pe ascuns, apoi s-au aliat, apoi şi-au planificat în
comun fuga şi apoi au pus-o în practică, lăsându-i pe cei doi lideri şocaţi şi
perplecşi, “cu ochii în soare”.
Cum oare de
au putut fi traşi pe sfoară tocmai ei, cei care se lăudau că lor “le spune Dumnezeu toată fapta ce se petrece
în ascuns şi se coace la întuneric” (dar tocmai pe aceasta n-a ştiut să le-o
spună)?
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
21 iulie 2015
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.