450. Liderii „pucioşi” anatemizează „bucuriile neziditoare”, „mila dăunătoare” şi mângâierile pe motiv că acestea „îl strică pe om”
În ofensiva lor furibundă
împotriva firescului şi a normalităţii din viaţa de creştin, liderii „pucioşi” continuă
să construiască noi paradigme care intră în conflict direct şi flagrant cu învăţăturile
Sfintei Scripturi. Deşi „mângâierea” este un atribut specific al
Duhului Sfânt (denumit tocmai de aceea „Mângâietorul”)
şi totodată o însuşire creştină care înnobilează fiinţa şi vieţuirea
creştinului, în preceptele pucioşeşti ea este diabolizată fără menajamente, fiind
considerată o sursă şi o dorinţă sublimată de păcat:
« Mângâierile îi aduc omului dor de bucurii
neziditoare, milă
dăunătoare deoparte şi de
alta şi depărtare de Dumnezeu apoi şi dor de păcat apoi. » [1](citat din mesajul Mihaelei din 27
septembrie 2014)
Dimpotrivă, Sfânta Scriptură consideră “mângâierea” o binecuvântare pentru om şi
o aşează în rândul însuşirilor ziditoare ale
lucrărilor prooroceşti:
Mai observăm că, pentru a-şi susţine
această erezie, liderii “pucioşi” se folosesc de construcţii licenţioase
adiţionale: “bucurii neziditoare” şi
“milă dăunătoare”. Există, fără
îndoială, şi bucurii neziditoare,
dacă izvorul lor se regăseşte în alte deşertăciuni (iubirea de arginţi,
desfrânarea, etc.) ; dar, îndată ce sursa bucuriei este mângâierea, iar mângâierea ca virtute este o lucrare dulce şi
blândă a Duhului Sfânt, asocierea hic et
nunc dintre bucurie şi nezidire este tendenţioasă şi, până la urmă, falsă. În ce
priveşte “mila dăunătoare”, sintagma
aceasta este de-a dreptul pernicioasă. Sfânta Scriptură nu condiţionează mila,
ci o consideră o însuşire sublimă, sensibilă, primordială a fiinţei umane. Alungarea ei de la om este ea însăşi un păcat care se înşiră în lunga listă a
celorlalte păcate:
„Şi precum n-au
încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea
lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine, plini fiind de toată
nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de
pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu,
ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi
părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă [...] [3]
Pentru cei care ar fi totuşi
tentaţi de a face o judecată prealabilă, prin care să-i separe pe „cei vrednici de milă” de „cei care nu
merită mila”, există pasaje biblice care arată limpede că mila este
necondiţionată, chiar şi pentru cei care aparent, nu o merită, din cauza unor
netrebnicii personale:
„Pe alţii,
smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă
milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor.” [4]
Dimpotrivă, cei care îşi justifică
lipsa de milă faţă de semenii pe care ei îi consideră „nevrednici de milă”, sunt pasibili de pedeapsă aspră pentru
cerbicia lor justiţiară :
„Căci judecata este
fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila
biruieşte în faţa judecăţii.” [5]
Contrar celor mai
fireşti accepţiuni ale firii umane, liderii “pucioşi” declamă că mângîierile nu
pot fi o soluţie pentru cei aflaţi în suferinţă. După părerea lor, durerea nu trebuie ogoită, ci sorbită din plin, şablonard şi cu stil masochist, ca o băutură
amară, nefiltrată şi neîndulcită:
« O, [...]
fiilor! Nu căutaţi în dureri
mângâieri, ci doar răbdare şi iubire de Dumnezeu, că iată ce
păţesc cei ce umblă după mângâieri căutând aşa în încercări ale vieţii! » [6](citat din mesajul Mihaelei din 27
septembrie 2014)
Sfinţii Apostoli nu exclud faptul că, pentru
cei mai puternici şi mai statornici în credinţă, încercările dureroase nu pot
zdruncina mângâierea intimă a sufletului; dar, pentru cei mai slabi tocmai
dimpotrivă, mângâierea este medicamentul indispensabil care aduce pacea în
suflet:
„ Deci fie că suntem
strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este
pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare
aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi.” [7]
După părerea lor, a liderilor
„pucioşi”, „Dumnezeul” Pucioasei este
un „Dumnezeu” al durerilor, incapabil
de a-l zidi pe om prin mângâiere, ci numai prin suferinţă:
« În dureri şi
în încercări mici sau mari, luaţi numai de la Mine întărire şi răbdare şi
cuminţenie şi înţelepciune prin dureri, căci durerile
îl zidesc, nu mângâierile îl zidesc pe om, şi vă învăţ pe voi
toate acestea [...]» [8](citat din
mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2014)
Dimpotrivă, Sfânta
Scriptură vesteşte în Adevăratul Hristos un Sol al mângâierii, care va aduce
oamenilor mângâierea dragostei şi bucuria deplină în Persoana, în lucrarea şi
în împărtăşirea Duhului Sfânt:
„ Deci, dacă este
vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a
dragostei, dacă este vreo împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi
îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, ca să
gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare. ” [9]
Primii care au simţit roadele acestei binecuvântări,
împărtăşindu-şi unii altora bucuria şi mângâierea, pe când zideau în semenii
lor Împărăţia lui Dumnezeu, au fost chiar Apostolii lui Hristos:
„ Asemenea şi Iisus,
cel ce se numeşte Iustus, care sunt din tăierea împrejur; numai aceştia au lucrat
împreună cu mine pentru împărăţia lui Dumnezeu. Ei au fost cei ce mi-au adus mângâiere. ” [10]
Aberaţiile pucioşeşti pe
această temă ating paroxismul odată cu proclamarea supremaţiei unor noi
dictaturi senzoriale: „durerea care aduce
bucurii”, aflată într-un pretins conflict antitetic cu „mângâierea care îl strică pe om”:
« [...] şi să ia din ea, măi fiilor, şi să
ştie că durerile, nu mângâierile îi aduc omului bucurii, ba mai mult de atât, mângâierile
îl strică pe om, iar durerile
îl cuminţesc. » [11](citat din mesajul Mihaelei din 27
septembrie 2014)
Expresia “durerile îl cuminţesc” (pe om)
devoalează aici o mentalitate depăşită, grotescă a pedagogiei medievale,
emanată probabil din copilăria tenebroasă a liderilor “pucioşi”, care se
sprijină nemijlocit pe o presupusă eficienţă a pedepselor corporale în formele cele
mai diverse şi aberante (bătaia cu cureaua sau cu linia la palmă, trasul de
păr, aşezatul la colţ, statul într-un picior sau în genunchi pe coji de nucă,
etc.)
Efectul de perspectivă al celor care
continuă să-şi pună nădejdea în mângâieri ar fi, chipurile, însăşi alienarea
totală, pierderea minţii în întunericul unei existenţe debusolate, iraţionale:
« Mângâierile îl fac pe om să uite de Domnul
şi să alunece spre slăbiciuni şi să se lase înşelat de ele chiar în vremea
clipelor grele, şi-şi pierde atunci mintea cel ce caută pentru
dureri mângâieri. » [12](citat din mesajul Mihaelei din 27
septembrie 2014)
Apostolii ne arată însă că ei n-au
“gustat” niciodată asemenea consecinţe nefaste, deşi s-au umplut din plin unii
pe alţii de mângâiere şi de bucurii:
„ Multă îmi
este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul
nostru, sunt covârşit de
bucurie! ” [13]
Mai mult, ei ne
încredinţează că bucuria şi mângâierea nu sunt deloc slăbiciuni
omeneşti, ci binecuvântări cereşti din care se înfruptă deopotrivă sfinţii şi
îngerii:
„ Căci am avut multă
bucurie şi mângâiere, din
dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate. ” [14]
Liderii “pucioşi” mai pretind că ei nu
vorbesc de la sine, ci din dreptul “Dumnezeului”
lor, “Dumnezeul” imaginar al
Pucioasei. Acesta este prezentat ca
fiind necruţător cu cei care vor continua să aştepte din cer şi de pe pământ
mângâieri în necazurile lor, depărtându-Se
de ei şi lăsându-i “orfani”:
« Dar Eu, Domnul, îl las atunci pe om pe mâna mângâierilor căutate de el şi Mă depărtez cu ajutorul Meu, aşa cum şi omul se depărtează de Domnul
şi se alătură cu omul în vreme de ispită. » [15](citat din mesajul Mihaelei din 27
septembrie 2014)
Scriptura Îl vesteşte însă pe Adevăratul
Dumnezeu ca fiind un Tată Iubitor care nu-i îndepărtează de la Sine pe cei
care-L iubesc pe El, ci îi ocroteşte şi-i acoperă cu o veşnică mângîiere:
„ Însuşi Domnul
nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi ne-a
dat, prin har, veşnică mângâiere şi bună
nădejde [...] ” [16]
Liderii “pucioşi” ignoră aşadar adevărul elementar că Hristos este iubirea şi mângâierea, iar creştinii trebuie să fie şi ei asemenea lui Hristos, iubitori şi mângâietori faţă de semenii lor. Mângâierea pe care o caută oamenii este o expresie văzută şi simţită a iubirii de la unii la alţii, spre care ei sunt chemaţi prin poruncile biblice.
Liderii “pucioşi” ignoră aşadar adevărul elementar că Hristos este iubirea şi mângâierea, iar creştinii trebuie să fie şi ei asemenea lui Hristos, iubitori şi mângâietori faţă de semenii lor. Mângâierea pe care o caută oamenii este o expresie văzută şi simţită a iubirii de la unii la alţii, spre care ei sunt chemaţi prin poruncile biblice.
Promovând sistematic astfel de legi inovatoare, care
contrariază prin caracterul lor eretic, incongruent şi nefiresc, liderii
“pucioşi” îşi crează singuri o atmosferă de neîncredere şi de contestare (mai mult sau
mai puţin vocală) din partea supuşilor lor. Aceştia îi bârfesc pe la
colţuri, se arată nemulţumiţi, iar cei mai tari de înger reuşesc chiar să
părăsească pentru totdeauna cartelul ortodoxiei utopice, experimentale, de la
Pucioasa. Împotriva nemulţumiţilor sunt emise periodic mesaje menite să-i
încovoaie şi să-i demobilizeze. Mesajele declamă că liderii sectei nu trebuie
vorbiţi nici măcar de bine, nu numai de rău (căci se poate presupune cu
îndreptăţire că orice vorbire de bine la adresa lor va devia în mod îndreptăţit
şi inevitabil către vorbirea de rău):
« Fiilor, fiilor,
este scris: «Pe mai-marele tău să nu-l grăieşti de rău». Dacă-l grăieşti de rău, mai ai tu pe
cineva pentru tine, mai ai tu
mijlocitor între tine şi Domnul? Iată ce vă învăţ acum: Aveţi grijă de
minte şi de inimă şi de simţăminte. [...] Pe cei ce vă poartă spre Domnul în
rugăciunile lor voi să nu-i luaţi pe buze ca să grăiţi de ei între voi şi voi,
fie ea şi grăire de bine, darămite grăire de rău. [...] O, fiilor,
să nu nutriţi simţăminte de nemulţumire asupra celor ce vă călăuzesc şi vă
cercetează pe voi din partea Domnului. Nu vorbiţi de ei între voi şi voi, nu
vorbiţi nici de bine, nici de rău, că e de la diavolul acest îndemn, [...]» [17](citat din mesajul Mihaelei din 14
octombrie 2014)
Liderii „pucioşi” nu vor însă să
apară în faţa supuşilor lor ca „mai marii poporului pucios”, ci ca
„mijlocitori”. De aceea, ei au avut grijă din timp să-şi construiască şi să-şi
promoveze formal o smerenie închipuită, cerându-le supuşilor să-i numească doar
„Fraţi”. În această calitate, de „mijlocitori între Dumnezeu şi om”, cei doi „Fraţi siamezi” (Mihaela şi Nicuşor) emit „decrete”
aberante în numele „Dumnezeului” lor
şi-i obligă pe supuşi să le observe cu cea mai mare stricteţe. Cu trecerea timpului, unele dintre decretele lor cad în desuetudine
şi nimeni nu le mai respectă, ele fiind înlocuite cu alte şi alte invenţii
pseudo-mistice.
Biblia spune însă că Mijlocitorul
este Hristos; El mijloceşte la Tatăl nu numai pentru cei drepţi (cum ar fi cei de la Pucioasa, aşa cum pretind ei)
ci şi pentru cei păcătoşi (adică, cei din
afara zidurilor chibuţului pseudo-ortodox denumit abuziv „Noul Ierusalim”):
„Copiii mei, acestea
vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos
cel drept.” [18]
Dar poate că sunt mai mulţi mijlocitori? Poate că mai este loc la mijloc şi pentru liderii „pucioşi”,
alături de Hristos cel Înviat? Biblia spulberă şi această supoziţie.
Mijlocitorul între om şi Dumnezeu este şi
va fi unul singur, Hristos:
„Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru
călcările de lege, până când era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa,
şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui
Mijlocitor.” [19]
Va trebui aşadar ca liderii sectei de la Pucioasa să se
mulţumească doar cu statutul perisabil de „mai-mari”
peste o turmă de ignoranţi, îndată ce titlul de cinste râvnit de ei, acela de „mijlocitori” între Dumnezeu şi om, nu li se cuvine.
…………………
Anca Ionescu-Târgovişte
18 octombrie 2014
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.