439. A trecut în nefiinţă un senior al sectei de la Pucioasa

Mare tulburare la Pucioasa! Unul dintre seniorii sectei, nimeni altul decât Emilian (zis Milică) Tărcuţă, soţul (pe hârtie, adică în acte) Mihaelei, a trecut la cele veşnice. Considerat multă vreme “unul dintre cei 14, care primesc Cuvântul” (până ce înşelătoria a fost dată pe faţă şi s-a aflat că “cei 14 prooroci” erau doar unul singur, şi anume Mihaela), Milică trecea în scrierile Verginicăi drept unul dintre pilonii de nădejde ai sectei, menit să ducă mai departe făclia speranţei mistificatoare că la Pucioasa nimeni nu va mai  muri, până ce adepţii sectei îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh:

«...Fiule, nu te-am chemat de la Moldova ca să te pun la sapă. Nu te-am chemat ca să te pun la coasă. Te-am chemat să fii la numărul cerului, să fii la numărul celor ce Domnul i-a răscumpărat. Nu te-am chemat să râzi şi să glumeşti, să bei sau să mănânci sau să petreci, ci te-am chemat la muncă duhovnicească. »[1] (citat din mesajul Virginiei datat 7/20 februarie 1980)

Nici  pe vremea lelicăi Maria, speranţa că “Milică de la Moldova” va fi de mare ajutor duhovnicesc pentru “poporul pucioşesc” n-a dispărut:

« O, Moldovo, Moldovo, mare mi-a fost speranţa în tine! »[2] (citat din mesajul lelicăi Maria datat 26 martie/8 aprilie 1983)

Milică n-a avut însă parte de “muncă duhovnicească” la Pucioasa, ci s-a angajat tractorist la CAP ca să-şi întreţină nevasta, care renunţase să mai presteze vreo activitate remunerată în “câmpul muncii”, dedicându-se exclusiv ascensiunii tenace spre vârful ierarhiei în sectă. El însuşi vorbeşte despre decizia aventurieră luată de soţia sa de a “părăsi lumea, la chemarea Verginicăi” şi a se aciui cu gânduri ariviste la Pucioasa, în solda “proorociţei Verginica”, care îşi trăia pe vremea aceea penultimul său an de viaţă:

« Am cunoscut-o pe sora Verginica în anul 1979. Am auzit deseori cuvântul lui Dumnezeu spus prin gura ei. La prima vedere ne-a strigat pe nume (pe mine şi pe soţia mea) şi ne-a chemat din Moldova, aici, în judeţul Dâmboviţa. Am stat aproape de ea tot timpul, până când a plecat la cer. »[3]

După câţiva ani, Mihaela l-a înlocuit pur şi simplu pe Milică al ei cu Nicuşor, care a devenit al doilea “stâlp de nădejde” al sectei. Mihaela şi Nicuşor au devenit de atunci şi pănă astăzi nedespărţiţi ca marca de scrisoare. Milică a suferit mult această nedreptate scandaloasă, mai întâi destul de zgomotos, apoi în taină, neacceptând marginalizarea sa ca soţ  şi ca “lider al muncii duhovniceşti” (deşi, spre acest fel de muncă nu prea avea el vreo aplecare). Se pare că suferinţa lui a lucrat insidios pe dinăuntru, devenind cu timpul un cancer hepatic incurabil. Cel care era cândva un bărbat frumos de-ţi făcea plăcere să-l priveşti, blând, viguros de-ţi frângea mâna la o strîngere bărbătească, a ajuns pe patul de moarte o stafie de om, pipernicit şi chircit, cu umeri mici ca de copil şi cu ochii adânc cufundaţi în orbite, de-i plângeai de milă. A murit în suferinţă şi în tăcere dârză, cu speranţa că totuşi mai e o şansă, iar la Pucioasa “va veni, totuşi, Domnul”.

Promisiunile repetate ale “Domnului” de la Pucioasa că adepţii sectei nu vor muri niciodată, nu vor duce lipsă de nimic, vor fi ocrotiţi de orice boală, lipsă şi suferinţă, numai să ceară ei de la “Domnul” tot ce au nevoie şi îndată vor primi, s-a dovedit a fi o înşiruire de vorbe goale şi promisiuni deşarte. Întrebat fiind, cu câţiva ani în urmă, ce aşteptări mai are de la “famiglia” în care trăia marginalizat de propria sa soţie, ce-şi mai doreşte el de la viaţă, Milică a dat un răspuns care îi dezvăluia tristeţea, candoarea şi resemnarea totodată: “Aştept... aştept  să vină Domnul!”. Asta dovedea din plin că aşa-zisa “venire în Cuvânt a Domnului” nu era pentru Milică îndeajuns de satisfăcătoare, el încă aşteptând să se împlinească promisiunea cea autentică, venirea adevăratului Domn Iisus, în trup de slavă, cea despre care el a citit în Biblie.

Iată însă că Milică n-a avut parte să vadă cu ochiul lui (la celălalt ochi îşi pierduse de mult vederea, fără vreo şansă de a fi vindecat printr-o minune pucioşească) acea promisă “venire a Domnului” pe norii de la Pucioasa, şi nici măcar de o înmormântare “de cinste” în “pământurile sfinte” deţinute de către sectă şi denumite pompos “Grădina Întâlnirii cu Domnul”, ci de cimitirul modest al comunei Glodeni de lângă Pucioasa, alături de alţi câţiva înşelaţi şi înşelători ai sectei (în frunte cu Verginica, desigur).

Desigur că tulburarea în sânul sectei, la trecerea în nefiinţă a acestui “dinozaur” al anilor ’80, a fost pe măsură, a fost atât de mare (cu atât mai  mult cu cât evoluţia bolii lui Milică fusese ascunsă cu mare grijă în ultima vreme), încât Mihaela n-a găsit încă puterea să ticluească un “Cuvânt din partea Domnului” prin care să anunţe tragicul eveniment şi să-l transforme aşa cum ştie numai ea într-o victorie strălucită a sectei, explicându-le cu argumente savante adepţilor sărăcuţi cu duhul de la Pucioasa “cât de mult l-a iubit “Domnul” Pucioasei, El care este iubirea cea fără de margini”, pe Milică al ei, şi cum i-a luat sufletul la El, pe norii cerului şi în sunetul de goarnă al îngerilor (şi, desigur,  la chemarea din cer a Verginicăi, care se simţea cam singură).

Deşi în ultimii 35 de ani a mers docil în plasa soţiei lui, care l-a târât din Biserica Ortodoxă într-o sectă obscură, Milică a avut parte la sfârşitul vieţii tot de cimitirul Bisericii Ortodoxe Române, biserica în care a fost botezat. Dumnezeu să-l ierte şi să-i odihnească sufletul aşa cum ştie El, în grădinile Lui cereşti, nu aşa cum cred încă ceilalţi înşelaţi de la Pucioasa.

…………………

Anca Ionescu-Târgovişte

14 decembrie 2013

…………………

---

[1] Citat din cartea „Cuvântul lui Dumnezeu”, Editura Ro-Emaus, ediţia 2006, pag.262

[2] Citat din cartea „Cuvântul lui Dumnezeu”, Editura Ro-Emaus, ediţia 2006, pag.279

[3] Citat din cartea „Cuvântul lui Dumnezeu”, Editura Ro-Emaus, ediţia 2006, pag.65