438. Liderii “pucioşi” ticluiesc încă un “Cuvânt către neamul român”

            Dornici să “dovedească” oricui îi va crede că la Pucioasa bântuie un duh vorbitor (care pretinde că ar fi Însuşi Iisus Hristos cel înviat – şi devenit peocupat până la obsesie de soarta ţărişoarei numită România), liderii “pucioşi” se încurcă în “explicaţii” care mai de care mai confuze. Ignorând în mod deliberat că Hristos este totuşi o Persoană (şi nu una oarecare, ci una cu trup material transfigurat), ei transferă însuşirile cognitive şi volitive  ale lui Hristos unei entităţi impersonale, inventată de ei, un duh vorbicios pe care îl denumesc pur şi simplu “Cuvântul lui Dumnezeu”. Acest “Cuvânt” este croit pe ideea că el se substituie integral Persoanei lui Hristos şi operează în mod independent şi arbitrar în numele Lui. Pentru aceasta, “Cuvântul pucios” Îşi găseşte mai întâi o trompetă prin care să-şi lanseze panseurile, un instrument de comunicare (dar care nu este neapărat gura lui Hristos ci poate fi şi o gură de om, la o adică). În perioada 1955-1980, trompeta se numea “trâmbiţă” şi gura vorbitoare a fost gura Verginicăi, iar duhul de la Pucioasa a glăsuit exclusiv prin această gură. În perioada 1982-1994, afacerea “duhovnicească” a rămas mai departe în familie, căci gura vorbitoare a fost gura lelicăi Maria (sora Verginicăi) iar duhul pucioşesc a vorbit şi prin această gură. Contestaţiile celor neîncrezători deveniseră însă prea numeroase şi supărătoare, aşa încât era nevoie urgentă de o strategie care să mascheze impostura devenită prea evidentă. Începând cu anul 1990, liderii sectei pseudo-ortodoxe de la Pucioasa au lansat teoria acoperitoare că “Duhul-Dumnezeul lor” vorbeşte şi prin propria Sa gură, nu numai prin guri străine, împrumutate de la muritori, aşa că în perioada 1990-1994 s-a derulat un experiment inedit şi de neînţeles: “Duhul de la Pucioasa” vorbea acum atât prin gura lelicăi Maria, cât şi – chipurile – prin propria Sa gură (dacă putem admite că un duh imaterial poate avea o gură materială). Această falsă pretenţie, că duhul de la Pucioasa îi povăţuieşte din văzduh pe cei care cred în el şi hrăneşte cu gura sa poporul român ca să-l facă “popor ales” între celelalte popoare, este vehiculată în chip neschimbat până în zilele noastre:

« V-am dat hrană, fii români. V-am grăit atât de apropiat prin graiul gurii Mele. Norul slavei Mele a cuprins văzduhul patriei Mele de azi, căci patria ta are alegere mare şi va fi ea curând, curând, patrie cerească [...] »[1] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

O suită de confuzii uriaşe urmau să se îngrămădească îndată în această învăţătură eretică a “pucioşilor” despre “Cuvântul” care se pretinde a fi Hristos:

1. “Cuvântul” de la Pucioasa devenea concomitent atât numele lui Hristos (o pastişare abilă a Sfintei Scripturi, care spune textual “ [...] şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu”[2]), cât şi Persoana lui Hristos, ceea ce însă Biblia nu mai spune. Chiar dacă apostolul Ioan spunea, la modul alegoric, că “ [...] Dumnezeu era Cuvântul  [...] Cuvântul era Lumina [...][3]”, tot el lămureşte îndată că este vorba despre o exprimare la modul figurat, căci adaugă, limpede: “ [...] Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.[4] Deci, dacă Hristos-Cuvântul S-a făcut trup, n-a rămas cuvânt imaterial, aşa cum este şi a fost dintotdeauna “Cuvântul pucioşilor”. În această calitate, Hristos S-a lăsat a fi văzut cu trupul Lui de către oameni, iar oamenii au văzut cu ochii lor slava Sa. În temeiul acestei întâlniri materiale, văzută şi palpabilă,  dintre Dumnezeu şi om stă şi cultul sfintelor icoane, care reproduc chipul lui Hristos întru slava Sa, exact aşa cum a fost el văzut de către oameni.

2. “Cuvântul” de la Pucioasa îşi atribuie dreptul şi împlinirea celei de a doua veniri a lui Hristos, pretinzând că El este trimisul  legitim al Tatălui Ceresc cu acest scop. El grăieşte din nor, nevăzut, necunoscut, neauzit de nimeni, dar cu pretenţia absurdă că cei care nu L-au văzut ar trebui totuşi să-I recunoască slava. Cei care încă se mai  îndoiesc, după ce au făcut cercetarea semantică a acestui “Cuvânt” ( şi s-au convins că este un cuvânt care a fost meşteşugit de către om, nu de Dumnezeu ) pe care nu L-a auzit nimeni să fi fost rostit din cer (dar care pretinde că le vorbeşte oamenilor pe limba lor, cu glas omenesc), vor fi aspru pedepsiţi:

« Sunt trimisul Tatălui Meu Dumnezeu Savaot şi vin cuvânt pe pământ peste neamul român, [...] Sunt Domnul Iisus Hristos şi grăiesc din nor, grăiesc din slavă, grăiesc din Tatăl, căci Tatăl este cu Mine, dimpreună cu toate suitele cereşti, care-Mi poartă slava pe aripi îngereşti, pe roţi de heruvimi, pe pară de foc, şi slava venirii Mele este mare. Vai celui ce se îndoieşte la auzul cuvântului Meu, la glasul venirii Mele cuvânt peste pământ, căci plata unuia ca acela este cu cei necredincioşi! »[5] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

Parametrii acestei pretinse “veniri a lui Hristos în duh şi în cuvânt”  sunt însă radical diferiţi de venirea lui Hristos despre care vorbeşte Biblia. Sfânta Scriptură vorbeşte despre o venire a lui Hristos întru slavă văzută de toţi; or, slava venirii “Cuvântului” de la Pucioasa este doar una declarativă: nimeni n-a auzit şi n-a văzut ceva ieşit din comun la Pucioasa, nici măcar vreo vedenie sau vreo nălucă. Hristosul Biblic va reveni în trup, căci El nu Se va mai despărţi în veci de trupul Său cel înviat; or, “Hristosul” Pucioasei vine (tot la modul declarativ), doar în duh. Hristosul biblic va reveni astfel cum S-a şi înălţat la cer[6], deci Se va coborî pe pământ şi aici între oameni va aşterne scaunul Său de judecată în valea lui Iosafat[7]; or, “Hristosul” Pucioasei vine (de asemenea, la modul declarativ) doar până la un punct, oprindu-Se în văzduhul de deasupra Pucioasei, de unde îi supraveghează sever pe cei care Îl recunosc ca stăpân şi “le grăieşte din nor”, dintr-o “slavă mare a venirii Lui”, slavă pe care însă nimeni nu reuşeşte vreodată să o vadă, deşi se pretinde că această “grăire din nor” durează de aproape 60 de ani. Cu această ocazie se vorbeşte şi despre o altă “a doua venire”, căreia acum abia i se face pregătirea (şi care va deveni, evident, dacă numărăm bine, “a treia venire”):

« Mai e puţin şi se scriu şaizeci de ani de cuvânt al Domnului deasupra ta pentru pregătirea venirii Mele a doua oară pe pământ după om. »[8] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

3. “Hristosul” de la Pucioasa îşi atribuie însuşiri materiale contradictorii şi mai presus de cuvânt, deşi pretinde că tot El este “Cuvântul” pe care îl vesteşte: deşi vine pe nori şi pluteşte prin văzduhul Pucioasei şi grăieşte din nor, tot acolo stă şi călare pe un cal alb (cu aripi, probabil, asemenea calului lui Făt-Frumos din basmele românilor), dar şi aşezat pe un tron în acelaşi timp şi,  concomitent, în mijlocul adepţilor “poporului pucios” şi aşezat la masă cu ei, peste care se lasă ca un râu de cuvânt :

« Acesta este Iisus Hristos, Fiul Meu, Care vine cuvânt la voi pe nori de slavă şi râu de cuvânt Se lasă El peste voi. [...] E plin văzduhul de deasupra ta de slava venirii Mele cuvânt la tine cu zecile de mii de sfinţi ai Mei [...] Am cu Mine la masă de cuvânt oştirile cereşti [...] Tatăl a promis să fii tu a Mea, ţara Mea cea de la sfârşit de timp ca să cuvintez în mijlocul tău cuvântul venirii Mele, cuvântul lui Dumnezeu peste pământ. Sunt îmbrăcat în veşmânt de in şi stau cu cerul deschis deasupra ta. Am tron în mijlocul tău, am calul alb pe care stau şi cuvintez, am pe poporul cuvântului Meu, pe care l-am ales de strajă Mie şi stau în mijlocul lui ca pe tron [...]»[9] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

Aşadar, tronul de judecată nu este nicidecum în Valea lui Iosafat, aşa cum spune Biblia[10], ci la Glodeni-Vale, lângă Pucioasa. Pe acest tron, “Dumnezeul” Pucioasei stă de mai bine de cincizeci de ani încoace, dar nu face niciun fel de judecată, ci se limitează doar la a-i lăuda pe cei care s-au înrolat în “poporul pucios” şi a profera tot felul de ameninţări şi “vai”-uri la adresa acelor puţini care I-au întors spatele şi la adresa acelor mulţi care continuă să-L ignore cu nonşalanţă.

O contradicţie bizară apare între diferitele abordări protocroniste pucioşeşti care privesc pământul românesc. Liderii “pucioşi” oscilează între pretenţia că pământul românesc ar fi fost ales de Dumnezeu la facerea lumii şi reconfirmat odată cu terminarea potopului (ei au afirmat în mai multe rânduri că, în ambele împrejurări,  primul pământ ieşit de sub ape ar fi fost... exact ţinutul de la Glodeni-Pucioasa) şi pretenţia că ţara românească ar fi fost aleasă să înlocuiască ţara sfântă a Vechiului Testament în urmă cu doar 2000 de ani, imediat după ce Hristos a fost răstignit pe cruce. De fapt, alegerea ţării româneşti ar fi doar o consecinţă a alegerii poporului român, care ar urma să-l înlocuiască pe cel evreu, care s-a dovedit a fi nedemn de demnitatea de “popor ales”:

« [...] şi-i spun neamului român că dacă poporul pe care l-am avut aparte al Nostru dintre neamurile pământului, dacă el Te-a dat la moarte pe cruce când Te-am trimis să-l luminezi şi să-l lucrezi şi să Te primească el din partea Mea, dacă el nu Te-a primit şi Te-a lepădat şi Te-a scos afară din vie, Eu, Tatăl, Ţi-am dat altă mireasă şi alt tărâm, care să fie al Nostru pe vecii apoi. Am aşezat atunci pe pământ binecuvântare mare peste ţara pe care stă acum neamul român şi Ţi-am arătat-o, Fiule scump, în toată podoaba ei cea de taină şi am ales-o de slavă a Domnului la sfârşit de timp [...] o, ţara Mea cea de la sfârşit de timp [...] Tatăl te-a hărăzit Mie acum două mii de ani, după ce M-am născut şi am crescut, şi după ce M-a alungat poporul la care Tatăl M-a trimis [...]»[11] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

Din când în când, racordaţi pe furiş la canalele mediatice care pritocesc realităţile ţării, liderii “pucioşi” fac şi analize politice, dând sentinţe cu iz procustian la adresa “USL-iştilor” aflaţi la putere şi ameninţând poporul inert cu tot soiul de “vai”-uri, dacă nu se va răscula împotriva cârmuitorilor lui. Majoritarii socialişti, precum şi aliaţii lor cu care alcătuiesc o “soluţie imorală de conjunctură” (este vorba de aşa-zişii liberali şi de cei cu pretenţii de conservatori) sunt cotaţi ca “asupritori”, mincinoşi”, idolatri al căror “viţel de aur” este goana după propria înavuţire (ca şi când cei din Opoziţie, săracii de ei, ar nutri cu totul alte gânduri). Lor li se promit nişte pedepse pe măsură (dar care mai mult ca sigur că nu vor speria pe nimeni, iar respectivii politicieni vizaţi aici îşi vor vedea mai departe, netulburaţi, de matrapazlâcurile lor):

« Voi, cei care asupriţi acum, în vremea voastră, voi, cei care iubiţi minciuna şi cârmuiţi cu ea peste acest neam, o, până când? Amin, amin zic vouă, tot ce nu înseamnă Dumnezeu este minciună împotriva adevărului. Au nu ştiţi că tatăl minciunii este diavolul, stăpânitorul întunericului acestui veac? Au nu ştiţi că minciuna şi slugile ei vor fi aruncate în adânc? O, v-aţi făcut viţel de aur şi jucaţi în jurul lui văzut şi nevăzut, şi aţi uitat de răsplata faptelor, dar Eu vin şi voi da fiecăruia după cum este fapta sa, precum este scris. »[12] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

Acestor politicieni veroşi li se impută ajungerea la putere prin minciună şi prin fraudarea alegerilor şi li se “prooroceşte” o ruptură, care de altfel nu mai este o noutate pentru nimeni, îndată ce toate mijloacele mass-media vorbesc despre ea de dimineaţă până seara, anticipând tot soiul de supoziţii (care nu mai vizează de mult “dacă se va rupe USL-ul”, ci “când se va rupe”):

«  [...] cum de vă mai urcaţi pe scaune ca să stăpâniţi peste acest neam? [...] Eu Mă uit la voi şi la lăcomia cu care v-aţi urcat pe creste şi aţi strigat la popor să vă audă şi să vă aleagă mari peste ei. O, unde vă este credincioşia faţă de credinţa lor? Dar voi aţi furat mult de tot, căci singuri, aproape singuri v-aţi ales, şi unul pe altul v-aţi ales şi v-aţi aşezat la masa sfatului ţării şi vă lăudaţi cu număr mare între cei care v-au ales, dar e mic de tot numărul acela şi aţi minţit pe fiii acestui neam că aţi fost aleşi cu număr mare. O, ce veţi face acum? Minciuna cu care vă arătaţi mereu ca adevăr nu poate fi scaun, şi se va rupe statul vostru, şi de mult v-am spus aceasta. »[13] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

Intenţiile guvernanţilor de a mai privatiza şi ceea ce a mai rămas (după mai bine de 20 de ani de devalizare a ţării) sunt cotate ca “vânzare de ţară, la străini”:

«  O, n-aveţi iubire de ţară, voi, cei ce aţi pus mâna pe ea cu nedreptate. O, nu vă luaţi dreptul să vindeţi această patrie la străini, căci al Domnului este pământul, nu al vostru ca să-l daţi voi la cei care râvnesc de peste tot să jupoaie de slavă această patrie a Mea şi a celor ce o iubesc pe ea. »[14] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

În contrast, liderii “pucioşi” se arată admirativi şi susţinători pe faţă ai opoziţiei pseudo-democrate, reprezentată simbolic de preşedintele Traian Băsescu. Ei pretind că republica prezidenţială, reprezentată prin milosul, patriotul şi înţeleptul preşedinte Băsescu, cârmaciul luminat (despre care se pretinde că ar fi fost promovat chiar de “Dumnezeul Pucioasei, cu mâna Lui, de la cârmuirea unei corăbii direct la cârmuirea întregii ţări) este providenţială pentru România. De aceea, liderii “pucioşi” militează pentru “păstrarea” şi ocrotirea” lui Băsescu la cârma Republicii, ignorând că acesta, după terminarea celui de al doilea mandat de preşedinte, nu mai are dreptul legal la o nouă candidatură. Ei văd în Băsescu singura personalitate providenţială capabilă să scoată România din prăpastia în care a fost prăvălită de alţii, iar fără el soarta românilor va fi pecetluită:

« Am aşezat la cârma neamului român, cu mâna Mea cea tare l-am aşezat pe cel ce este cârmaci cu milă multă şi cu aleasă iubire de ţară şi cu multă înţelepciune de la Mine pentru paza ei, pentru cârmuirea ei şi a voastră, dar voi nu l-aţi vrut, voi, cei puţini, care v-aţi ridicat în numele a tot neamul şi aţi dat să-l prigoniţi pentru ca să fiţi numai voi, şi-l prigoniţi mereu prin cuvinte defăimătoare şi nu-i primiţi sfatul, care v-ar salva pe voi de la plata fărădelegilor voastre. [...] Plâng cu cerul, plâng cu bunii şi cu străbunii voştri şi facem sfat ca să-l păstrăm şi să-l ocrotim la veghe pe mai departe peste neam pe cel ce stă acum cârmaci şi veghetor, că fără el peste locurile veghii e greu pentru soarta neamului român, care n-are la masa cea de sfat decât iubitori de bani şi de laudă şi de faţă a lor, şi vai neamului acesta cu aşa binefăcători peste el! »[15] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

Cât de consecvenţi sunt însă aceşti lideri sectari cu propriile lor “proorocii” mai vechi, care se preocupau tot de destinele şi cârmuirile ţării?

Prin anul 1991, aceştia nu suflau un cuvânt despre republică şi despre preşedintele ei criptocomunist aflat în exerciţiu (Ion Iliescu), ci dimpotrivă, făceau un lobby deşănţat pentru reinstaurarea monarhiei. Această formă revolută de guvernământ era promovată de liderii “pucioşi” în mesajele din acea vreme ca fiind singura menită să asigure un viitor prosper României, iar regele Mihai era “scos de la naftalină”, adică “uns” şi pregătit cu forţa să intre în tranşeele luptei politice pentru a-şi relua locul pe tronul care-i fusese uzurpat de către aceeaşi comunişti care l-au “educat” în doctrina lor şi pe Ion Iliescu:

« Iată, sunt prin cuvânt în România, şi am vestit că M-am ridicat să gătesc cărare unsului Meu Mihail [...]»[16] (citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 1991)

Neocomuniştii lui Ion Iliescu au continuat însă politica înaintaşilor lor: conspirând să uzurpe în continuare tronul regelui  Mihai, ei au ticluit la repezeală o nouă Constituţie care reconfirma faptul că România este o republică prezidenţială. Liderii “pucioşi” erau însă în continuare optimişti, ei tot mai sperând că “binecuvântarea coroanei române”, proclamată de ei prin “proorocii” atribuite  şi scrise în numele “Dumnezeului” imaginar al Pucioasei, va ţine loc de campanie electorală pentru casa regală şi pentru regele Mihai, ex-suveranul României. Or, o asemenea binecuvântare, dacă ar fi fost o autentică promisiune cerească (şi pentru a nu rămâne doar vorbă goală), ar fi trebuit să se traducă neapărat printr-o restauraţie rapidă a monarhiei în România (ceea ce însă nu s-a mai întâmplat):

« Binecuvântată să fie coroana română şi casa unsului Meu Mihail, rege al României, căci el este de la Dumnezeu peste acest neam, şi iată, vine vremea României lui Dumnezeu, şi ea va purta veşmânt curat, veşmânt neprihănit, veşmânt alb şi lucrare de Duh Sfânt peste pământ. România este cea chemată şi aleasă şi cea credincioasă a acestei vremi, căci va fi credincioasă lui Dumnezeu. »[17] (citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 1991)
 Cu toate acestea, exprimarea “România [...] va fi credincioasă lui Dumnezeu” doar aşa s-ar putea traduce, în contextul în care ea a apărut: anume, că România va împlini îndemnul acesta “divin” de re-instaurare a monarhiei, întocmai aşa cum i s-a cerut. Până în prezent însă, după mai bine de 20 ani de la această “proorocie”, nimic nu s-a întreprins în acest sens. Ba dimpotrivă: în ultimii ani chiar şi liderii “pucioşi” au înţeles că aleargă după o himeră şi au cotit-o strategic: au “înghiţit găluşca” republicană (cu noduri, ce-i drept) şi au devenit peste noapte fervenţi susţinători ai republicanului Băsescu (desigur, pozând că pledează din partea şi în numele “Dumnezeului” lor, fără a se sinchisi prea mult că prin această răsturnare de opinii Îl fac şi pe Acesta ineficient în promisiuni şi schimbător în opinii).
De notat că în perioada când liderii “pucioşi” cochetau cu ideea reinstaurării monarhiei, ei păreau convinşi de seriozitatea sprijinului “divin”, de pacea pe care acesta o va aduce şi de perenitatea schimbării. De aceeea ei nu se sfiau să “proorocească” atunci inclusiv cine din casa regală va fi succesorul regelui Mihai ( şi anume “mlădiţa” lui, principesa Margareta):
« Pace şi ţie, rege al României Mele, de aici, de la prima piatră a începutului cel nou! Pace ţie, Mihail, rege al celei binecuvântate! Pace ţie, şi peste casa ta, şi peste mlădiţa ta, care va sta de-a dreapta ta! [...] Îmi întind pacea Mea şi Duhul Meu peste tine şi peste casa ta şi peste mlădiţa ta, rege al României.»[18] (citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 1991)
După eşecul evident al prezicătorilor “pucioşi”, aceştia au simţit nevoia să se replieze şi să se justifice în vreun fel. De aceea au inventat o nouă teorie, care spune că “proorociile” anului 1991 despre regele Mihai se refereau exclusiv la venirea acestuia în ţară, după îndelungatul exil, şi nicidecum la suirea lui pe tron. Despre această restauraţie mult trâmbiţată prin anii 1991-1992 ei spuneau acum că, de fapt, ea viza doar un “tron ceresc”, conceput la modul meditativ şi plasat undeva în proximitatea tronului lui Dumnezeu, întrucât regele Mihai devenise deja un personaj mult prea mare şi prea important pentru istorie ca să se limiteze, în anii care i-au mai rămas de trăit, la un biet tron pământesc. Or, mesajele anului 1991 arată limpede că era vorba într-adevăr de acelaşi tron pământesc şi de o promisiune concretă că regele Mihai va cârmui România, deci nu va rămâne un simplu cetăţean cu statut de turist care basculează între vizitele de la Versoix la Săvârşin şi de la castelul Pelişor la Palatul Elisabeta, şi apoi retur. De asemenea, România nu va mai fi republică, ci regat, şi chiar mai mult decât regat, căci ea va fi “regină între popoare”:
« Pace şi bunăvoire şi bună orânduială peste cei credincioşi şi peste casa unsului cel de la Dumnezeu, Mihail, regele României! [...] România este întâia chemată, şi aşa s-a născut România cea creştină, aceea a fost naşterea ei, şi Domnul a numit-o regină peste pământ, [...] căci este aleasă şi este regină peste noroade [...] căci voi aduce pe unsul Meu, şi el va cârmui  [...] Pace peste casa unsului Meu, Mihail! Pace ţie, rege al României, şi fii întru Mine, căci Eu Mă voi arăta prin tine peste noroade [...] Ia aminte la Cel ce grăieşte cu tine din cer, rege al României, căci [...] vei veni apoi, şi vom cârmui întru adevăr peste noroade [...] Am pus să se scrie pe această piatră numele unsului Meu Mihail. [...] România va trăi întru sfinţenie şi va lucra putere de înviere şi de mântuire pentru făptura Mea, căci este întâi chemata Mea şi este regină peste popoare, iar coroana ei, care este coroana ta, este simbolul României regină. »[19] (citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 1991)
 Formularea “România va trăi întru sfinţenie” este şi ea o “proorocie” care nu s-a mai împlinit şi care pare acum tot mai irealizabilă. Corupţia, furturile, trădarea de ţară, distrugerile interesate şi vandalismele, dispreţul faţă de muncă, înşelătoria, minciuna, degradarea morală, crimele, dezmăţul, decadenţa legilor, slăbiciunea autorităţilor statului, par să fi devenit un morb fără leac în această ţară. La rândul ei, expresia “coroana ei [...] este coroana ta” arată limpede că revenirea la monarhia constituţională era considerată ca singura salvare din acest marasm, o autentică şi indispensabilă  “lege a învierii făpturii” care va aduce cu sine un  aşa-zis “început nou”.
Reîntoarcerea la monarhie era văzută nu numai ca indispensabilă şi iminentă, ci şi ca un “început nou”, deşi în România au mai existat experienţe monarhice, înainte de ultimul război mondial. Acest “început” urma să aducă binecuvântarea României şi a regelui ei:
 « România este a Mea şi este a ta, iar cuvântul Meu să fie peste ea şi peste cel uns de la Mine. Ia aminte la Cel ce grăieşte cu tine din cer, rege al României, căci va fi să lucrăm grăbit ridicarea începutului cel nou, care va binecuvânta pe România şi pe regele ei. »[20] (citat din mesajul Mihaelei din 22 iulie 1991)
Întrucât monarhia a rămas pe mai departe de domeniul trecutului, înseamnă că nici “începutul cel nou” n-a  mai avut loc. Un motiv suficient de puternic pentru liderii “pucioşi” să se replieze strategic sub faldurile republicii parlamentare şi să-l proslăvească ritmic pe “întâiul cârmaci” al ei, tovarăşul preşedinte republican Traian Băsescu. De acum încolo, regele Mihai, casa regală şi “mlădiţa” succesoare la tron au rămas o dulce amintire a mesajelor entuziaste ale anilor 1991 şi 1992, pe vremea când liderii “pucioşi” credeau că în politică “tot ce zboară, se mănâncă”.
Faptul că au eşuat în tentativa de a reinstaura monarhia, fie şi prin uşa din dos, nu le-a scăzut apetitul liderilor “pucioşi” pentru cancanuri politice. Mesajul din 27 septembrie 2013 vine să le reconecteze interesul la problemele politico-sociale curente ale republicii, chiar dacă miza nu se mai ridică la cote aşa de înalte. Astfel, un subiect de actualitate care a ajuns şi la urechea liderilor “pucioşi” (mari iubitori de câini şi de pisici), este legea privind eutanasierea câinilor abandonaţi de stăpâni şi care apoi s-au sălbăticit şi au început să-i muşte pe oameni. Cei care îi plâng pe câinii vagabonzi ameninţaţi cu exterminarea sunt invitaţi să plângă şi pentru celelalte animale domestice care fac obiectul deliciilor gastronomice ale carnivorilor:

« Plâng mulţi, plâng de mila câinilor care sunt sortiţi spre moarte ca să nu mai muşte. [...] Cum de nu vă gândiţi cu lacrimi la oi şi la mieluţi, la vite şi la păsări, la animale fel de fel, care sunt ucise cu dor mult ca să fie puse în vase şi prăjite spre mâncare omului care merge la măcelărie să-şi cumpere carne să-şi facă din ea hrană? Oare nu şi acelea sunt vietăţi fără de mângâiere şi date spre jertfă pentru ca să intre ele în pântecele omului? Cum de nu le plângeţi şi pe ele aşa cum îi plângeţi pe bieţii câini? »[21] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

Deşi nici ei, nici “Dumnezeul” lor, nu au fost în stare să se opună acestei  măsuri arbitrare luate de om pe pământ (eutanasierea în masă a cânilor sălbatici, cărora nu li se găseşte stăpân), liderii “pucioşi” rămân pe mai departe în total dezacord cu ea (formularea “bieţii câini” este demascatoare). Singurul lucru care îl mai pot face este să speculeze abil subiectul, în favoarea tezei lor pseudo-teologice că “ mâncarea de carne este păcat ”.

Alt subiect de actualitate este proiectul de exploatare a aurului de la Roşia Montană. Principalul motiv al respingerii acestui proiect ar fi, în opinia sectarilor “pucioşi”, inoportunitatea vinderii pământului la străini, căci pământul românesc este sortit să fie numai şi numai al “Domnului” Pucioasei. Dar pentru a înţelege toţi românii această taină a pământului lor, va trebui ca neapărat să se racordeze deplin la învăţătura cea nouă pe care o aduce “Cuvântul de la Pucioasa”. Aici vor afla că trebuie să se împace cu gândul sărăciei şi că “Domnul” Pucioasei nu va putea reveni pe Pământ aşa cum a promis, dacă nu I Se dăruieşte acest pământ românesc Lui şi numai Lui:

« O, fii români, o, neam român, nu vindeţi pământul de sub voi, fii români. Acest pământ este sortit slavei Domnului la sfârşit de timp şi va fi curăţit şi spălat, căci dacă omul nu caută cu viaţă sfântă, poate Domnul să-l ajute şi să-l smerească pe el, căci nu-i trebuie omului atâtea câte îşi strânge el  [...] O, învaţă-te cu sărăcia şi cu puţinul din toate, decât să te laşi vândută şi umilită şi asuprită de neamuri fără de credinţă. Vino să iei din cuvântul Meu şi să fii vie, patrie română, patria Mea de azi! Caută în calea cuvântului Meu, că vin în sărbători şi vin în vreme de răstrişte şi cuvintez [:..] O, nu uita, caută cuvântul Meu, caută învăţătură de viaţă în râul Meu de cuvânt [...]. »[22] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

            Un personaj profund antipatic pentru liderii “pucioşi” este primul-ministru Victor Ponta. Acesta este acuzat de lăcomie la minciună şi de vorbire limbută şi vicleană,  năravuri pe care le-a plagiat de la mentorii şi înaintaşii lui. Pentru faptul că mai este şi lipsit de conştiinţă şi lucrător de fărădelege, i se prezice un sfârşit urât la exerciţiul guvernării (ceea ce este de altfel inevitabil şi previzibil pentru oricine, având în vedere toate inconsecvenţele lui şi ineficienţa crasă de care a dat dovadă până acum):

« O, neam român, ia grăirea Mea de peste tine şi aşeaz-o peste inima ta şi nu fi necredincios. Ia aminte că ţi-am grăit cu mare durere, căci sunt îndurerat, sunt plâns, sunt apăsat de jale mare de la tot ce văd în mijlocul tău şi de la câţi te mint pe tine zi de zi, căci li s-a dat limba, dar omul limbut e duşman şi pe sine însuşi şi n-are înţelepciunea să priceapă cât de jos a căzut el prin duhul minciunii, că iată, cel ce s-a numit pe sine să guverneze peste tine înconjurat de cei aleşi de el, acela cocoloşeşte numai minciuna, căci i s-a dat limba, şi aşa au făcut şi cei de la care el s-a deprins aşa, dar ulciorul cu minciuni se va sparge curând, curând şi va murdări mult faţa celor ce mint cu lăcomie ca să prostească, zic ei, pe cei supţi de ei mereu, peste care ei domnesc, orbindu-şi conştiinţa ca să nu vadă cu ea fărădelegea lucrată de ei. »[23] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

După ce România a fost jefuită cumplit în mai bine de douăzeci de ani după răsturnarea orânduirii comuniste, iată că Se anunţă şi Se iveşte “Hristosul” Pucioasei în postura de salvator viteaz şi providenţial care îi vădeşte pe cei care, după ce au furat pe rupte din resursele bugetare ale ţării, s-au dus cu mâna întinsă ca să se împrumute la bănci străine cu dobânzi oneroase şi antieconomice, ca să aibă cu ce plăti pensiile şi salariile muritorilor de rând. Acesta promite că îi va prinde pe toţi hoţii care au jefuit ţara şi i-au sfâşiat bunul ei renume:

« O, nu mai ai iubire de ţară, neam român! Cine să te înveţe această măreţie cerească, ţara Mea cea de azi? [...] dar acum nu mai ai peste tine decât iude, iubito. Iată, cei ce au punga iau din ea, îşi împart din ea unii altora, iar pentru tine se duc şi împrumută. Îţi cer ţie ca să pună în pungă, dar din ea nu se mai împarte după nevoile tale, căci cei ce te stăpânesc îţi sug laptele, îţi sug sângele, şi e mare peste ei păcatul lăcomiei lor. Eu, însă, Mă scol ca un viteaz şi aprind făclii peste tot şi caut peste tot ca să prind hoţul care-ţi rupe ţie de peste tot cămăşuţa [...]»[24] (citat din mesajul Mihaelei din 27 septembrie 2013)

În popor se spune că “faptele vorbeşte”. Rămâne de văzut dacă “Viteazul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa îi va prinde hoţii care au ruinat ţara, iar apoi va reuşi să echilibreze viaţa economică, socială şi morală a României, cu înţelepciune şi cu putere mare, aşa cum a promis; dar mai ales, cât de repede va fi El în stare să săvârşească această minune. Într-o clipită? Într-o oră? Într-o zi? Într-un an? La anul şi la mulţi ani?

…………………

Anca Ionescu-Târgovişte
           29 septembrie 2013

…………………


Trimiteți postarea prin e-mail

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Coment.

Postări populare