435. Comentariu la mesajul pucioşesc din 28 august 2013
În mesajul lor din 28 august 2013, liderii
“pucioşi” proclamă din nou existenţa ezoterică a unui “Hristos” care vine pe furiş pe meleagurile Pucioasei, ţine discursuri înflăcărate şi mobilizatoare în
care pastişează învăţăturile creştine şi Se
declară a fi unul şi acelaşi cu Hristosul biblic. Acest “Hristos” al Pucioasei Se
descrie pe Sine ca provocator la
adresa puterilor întunericului, cerându-le acestora să-I audă glasul Lui cel
nerostit, glasul Lui cel neauzit de
nimeni[1]
pe pământ. Dacă gura acestui “Hristos”
ar fi rostit într-adevăr propriul Său
nume ca pe un adevăr cosmic, atunci tot cosmosul ar fi auzit acest nume şi s-ar
fi cutremurat de teamă şi de admiraţie. Or, singurul glas care este auzit pe
pământ şi este denumit la Pucioasa (în mod abuziv) “Cuvântul lui Dumnezeu” este doar glasul lui Nicuşor, care, atunci
când recită în primă audiţie acest “Cuvânt”,
se face pe sine oratorul neplătit al Celui
Neauzit care Se pretinde a fi “duhul lui Hristos”. Cu toate acestea, Cel Neauzit de la Pucioasa are pretenţia
ca slujitorii Lui, duhurile
întunericului, să-şi facă temeinic datoria de slugi faţă de El, adică să fie în stare să audă numele Său
cel nerostit (dar clamat cu insolenţă de a fi fost rostit de gura Lui):
« Sunt
Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatălui Savaot şi al mamei Mele Fecioara. Să
audă puterile întunericului numele Meu rostit de însăşi gura Mea şi să se cutremure şi să se
teamă de lumina Mea, pe care întunericul n-o poate cuprinde. »[2] (citat din mesajul Mihaelei din 28 august
2013)
O întrebare firească apare ca
inevitabilă: are El o gură a Lui, acest “Hristos” pucioşesc, ca să poată rosti cu ea în miez de noapte
cuvinte de înţeles pentru oameni şi pentru slugile Lui, puterile întunericului? În repetate rânduri liderii “pucioşi”
au declarat că “Dumnezeul” lor nu are
gură vorbitoare, căci el nu are trup, ci este doar duh:
« Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci
sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu
Duhul pe pământ [...] Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi am venit să vorbesc pe
pământ, [...]»[3] (citat din Cuvântul
Verginicăi din 30 aprilie
1955)
« Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, dar nu mai e mult şi voi veni în trup [...]»[4] (citat din Cuvântul
Verginicăi din 19 ianuarie 1975)
Iar dacă “Dumnezeul” Pucioasei este doar duh lipsit de trup, nu poate avea nici
gură materială cu care să rostească ceea ce ar avea de spus (deşi pretinde că
are, şi că rosteşte cu ea tot ceea ce voieşte El a spune). Aceasta este şi explicaţia oficială a adepţilor
“pucioşi” pentru ce, timp de 25 de ani, Verginica şi-a împrumutat gura ei,
astfel ca duhul de la Pucioasa care se dădea drept “Dumnezeu” să poată vorbi prin ea:
« Sunt Dumitra Constantin [...] şi am cunoscut-o pe mama
Verginica [...] am rămas încredinţat
că Dumnezeu vorbea prin gura ei.»[5]
« M-am încredinţat definitiv că
această soră este o sfântă şi că prin gura ei a vorbit Dumnezeu. Didă Ştefan, com. Tătărani [...]»[6]
« Sunt Nedelea Maria [...] Am luat parte la multe
lucrări unde Dumnezeu a vorbit prin gura sorei Verginica. »[7]
« Eu, Băjan Octavian, [...] am fost de faţă de multe ori
când Dumnezeu vorbea prin gura sorei Verginica. »[8]
Tot
adepţii sunt cei care mărturisesc faptul că “Hristosul” Pucioasei nu
putea vorbi altfel decât folosindu-se de gura Verginicăi ca de un instrument,
deoarece El fiind fără trup, nu avea gură ca să vorbească:
« [...] mă numesc Costache Vasilica. [...]
În iarna anului 1961, luna februarie, am
cunoscut-o pe mama Verginica în casa unui creştin din satul nostru. [...] După ce ne-a povestit, s-a culcat şi a
vorbit Domnul prin gura ei, zicând: “Amin, amin, amin, pace
vouă, copiii Mei. Am coborât din cerul
sfânt pe pământ, nu cu
trupul ca la început, ci cu Duhul ca la sfârşit”. »[9]
La
rândul ei, Verginica percepe această folosire a gurii ei de către duhul
vorbitor de la Pucioasa ca pe un chin greu de suportat, asemănător cu focul
iadului care îi arde gura. Ea îl întreabă cu disperare în glas pe acest duh cât
are de gând să o mai chinuiască în acest mod. Remarcabil este faptul că însăşi
Verginica are îndoieli serioase că “lucrarea” pe care chinuitorul nevăzut o
face prin gura ei este sau nu de la Dumnezeu:
« Plânge trâmbiţa Mea şi spune: „Vai, vai, vai, ce durere dai, Dumnezeul
meu, Dumnezeul meu! Cât mai zăboveşti cu mine? Cât mă mai chinuieşti? Arde focul gura mea, arde focul pieptul meu, arde focul tot cuprinsul
meu, Dumnezeul meu! [...]
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, oare, acesta este lucrul Tău? [...] Dumnezeul meu, să nu-mi socoteşti
ceea ce vorbesc minciună, dar nu mai pot îndura durerea mea“.»[10]
Duhul
pucioşesc se justifică însă imediat, plin de cinism: asemenea lui Nero, care a
dat foc Romei ca să-i admire spendoarea mistuirii în foc, şi el i-a dat chinuri
ca de văpaie “vasului” Verginica pentru că aşa i-a făcut plăcere, ca să-i
contemple durerea insuportabilă:
« Am ajuns Eu, ca Dumnezeu, [...] Unde să mai transport vasul Meu? că nu
mai poate ţine durerea, că i-am dat suferinţă, căci aşa Mi-a plăcut, să fie ca Mine.»[11]
Fenomenul “glăsuirii prin interpuşi” s-a
repetat aidoma cu sora Verginicăi (lelica
Maria), aşa încât au urmat alţi 12 ani în care duhul de la Pucioasa “vorbea”
prin gura unei muritoare. Amintindu-şi de şedinţele spiritiste ale lelicăi Maria, Marian Zidaru sugerează
că acestea se făceau exact la fel ca pe vremea sorei sale, Verginica: lelica Maria stătea adormită pe un pat,
vorbea (în somn?) tot ceea ce avea de vorbit Duhul prin gura ei, iar mesajele ei erau transcrise de către
adepţii cei mai de nădejde; când se trezea, lelica
îi întreba pe ceilalţi “dacă s-a făcut
lucrare” şi “ce a mai spus Domnul
prin gura ei”:
« Erau
cuvinte care veneau din interiorul şi din afara acelui trup; parcă aparţineau
şi nu aparţineau acelei fiinţe care, când se trezea, semăna cu un albatros aşezat pe o
suprafaţă terestră. »[12] (citat din mărturisia lui Marian Zidaru)
E drept că există şi relatări
substanţial diferite legate de “lucrarea proorocească” a lelicăi Maria. Acestea diminuează drastic rolul lelicăi, reducând-o pe aceasta la un
simplu canal inert de comunicaţie. În această versiune meşteşugită a descrierii
fenomenului, spiritului Verginicăi i se atribuie o “gură” spirituală care
vorbeşte; lelica aude cuvintele
vibrându-i în cap şi mâna ei materială înregistrează mecanic, asemenea unui
robot, mesajele întunericului care se încuibează în cugetul ei. Cele două
“proorociţe” lucrează în tandem: Verginica lucrează cu duhul, cu gura şi cu învăţătura; lelica Maria lucrează numai
cu mâna care poartă condeiul şi scrie
mecanic – motiv suficient ca lelica
să fie declasată brutal de către adepţii sectei, din calitatea de “trâmbiţă” la
aceea de “punte de trecere” spre noii
lideri “pucioşi” (cei care vor primi îndrituirea deplină de soli, călăuze, Fii-copii, Fraţi, Porţi ale “Dumnezeului” Pucioasei):
« Iată, Verginico, [...] vei suna trâmbiţa de trezire şi
de pregătire, prin mâna surorii tale; tu, cu gura, şi ea,
cu mâna să scrie; adică
Duhul Sfânt va lucra prin amândouă, şi luaţi legătura cu păstorii, să vă ajute
să pregătiţi oile, [...]»[13] (citat
din Cuvântul lelicăi Maria din 3 mai
1983)
E drept că leliţa Mihaela a simţit slăbiciunea acestei înşelătorii improvizate
şi a căutat să o corecteze chiar de pe vremea când lelica Maria era încă în viaţă, proclamându-se singură drept o “proorociţă”
superioară calitativ lelicăi Maria.
Ea a anunţat că de acum încolo “Dumnezeul”
Pucioasei o va folosi pe ea ca un “nou fir de coborâre cerească”, riscând astfel
un ciudat paralelism al “proorociilor” pucioşeşti, în care concurau două
“proorociţe” cu două stiluri şi cu două genuri de mesaje radical diferite:
« [...] în
paralel cu lucrarea de
coborâre a cuvântului Său prin sora sfintei Virginia, Dumnezeu a pus în aceste
locuri şi o temelie tainică şi trainică. El i-a ales pe acei creştini care de
atunci încoace aud şi scriu cuvântul lui Dumnezeu, acest
nou fir de coborâre cerească, lucru pe care Domnul îl profeţise demult prin sfânta Virginia, iar acum
îl întărea şi îl certifica prin sora ei, lelica Maria, adeverindu-i împlinirea. »[14]
Leliţa
Mihaela a înlocuit metoda de “vorbire prin intermediar” cu o înşelăciune inteligentă
şi substanţial mai credibilă. Ea a renunţat la metoda prin care “Duhul de la Pucioasa” vorbea prin gura
unei “proorociţe” (Verginica, respectiv lelica
Maria), proclamând că de acum încolo El
vorbeşte direct în urechea unei “porţi” (leliţa
Mihaela fiind cea auto-aleasă să fie “poarta principală a Cuvântului” pucioşesc). Vorbind despre “glasul lui Dumnezeu” (pe care pretinde că îl aude
doar ea, în miez de noapte, în grădinile de la Pucioasa), leliţa Mihaela spune că acesta este “identic cu glasul lui
Nicuşor”, aşa încât nu mai poţi şti dacă Nicuşor imită cu un talent
supranatural glasul lui Dumnezeu (ceea ce ar fi o fantastică performanţă umană),
sau “Dumnezeul” Pucioasei imită cu mult
talent glasul lui Nicuşor (ceea ce n-ar fi mare scofală pentru un “Dumnezeu” presupus a fi Atotputernic).
Or, tocmai atotputernicia Celui de la Pucioasa cade în derizoriu,
îndată ce Acesta face unele conexiuni
lipsite de credibilitate, aflate la graniţa necunoaşterii, în contradicţie
flagrantă cu mesajul biblic. Astfel, vorbind despre facerea lumii, “Dumnezeul” Pucioasei face inversiuni
temporale grave, care contrazic textul Bibliei. El pretinde că Dumnezeu a
despărţit mai întâi lumina de întuneric, şi abia apoi a făcut cerul şi
pământul:
« [...] şi a despărţit Dumnezeu lumina de
întuneric şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte, şi a făcut Dumnezeu apoi cerul şi pământul. »[15] (citat din mesajul Mihaelei din 28 august
2013)
Or, Biblia afirmă contrariul; mai
întâi a fost făcut cerul şi pământul, şi abia după aceea a fost despărţită
lumina de întuneric:
“ La început a făcut Dumnezeu
cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie
lumină!" Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi
a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul
l-a numit noapte. ”[16]
Deşi Hristos cel înviat i-a
invitat pe ucenicii Săi să se bucure de biruinţa Lui asupra morţii, făcând din
virtutea nădejdii un scut împotriva nefericirii omului pe pământ, liderii “pucioşi” insistă că “Dumnezeul” lor proclamă o poziţie
radical diferită faţă de bucurie şi de suferinţă. În concepţia lor, bucuria
este un sentiment revolut, care trebuie să dispară complet din viaţa
creştinului, în timp ce suferinţa trebuie căutată cu lumânarea, ca pe o hrană a
sufletului şi a trupului, care dă un sens nou şi halucinant iubirii. Mesajul
pucioşesc declamă că iubirea nu mai este însoţită de bucurie, ca până acum, ci
este (sau va trebui să fie) un vector al suferinţei:
« Nimeni să nu mai creadă şi să
nu mai spună că iubirea este bucurie. Ea este suferinţa cea care tânjeşte în om după
veacul veşniciei, nu după cele ce trec şi nu mai sunt apoi. »[17] (citat din mesajul Mihaelei din 28 august
2013)
De
acum, singura iubire îngăduită în lagărul de concentrare pucioşesc este
“dragostea suferindă de Dumnezeu”
care se materializează în “dragostea înlăcrimată şi plânsă de Fraţi” (prin “fraţi” înţelegându-se, în sens larg, toţi adepţii “pucioşi” ai
sectei, dar prin “Fraţi”
înţelegându-se, în sens restrâns şi mereu subliminal, doar liderii “pucioşi”
cei harismatici: Mihaela şi Nicuşor). Cei doi Fraţi siamezi de la Pucioasa trebuie primiţi, adulaţi, slujiţi, mângâiaţi,
idolatrizaţi, dar sub nici o formă nu trebuie respinşi, pentru vreo părelnică
nemulţumire la adresa lor, căci respingerea lor este echivalentă cu respingerea
“Dumnezeului” închipuit al Pucioasei:
« O, fiilor, cu dulce să păstraţi
în voi şi între voi iubirea [...] şi nu aveţi de unde să ştiţi când Îl puteţi respinge pe Domnul
când respingeţi pe fraţi. În fraţi trebuie să fie dorul de Domnul, şi aceia pot fi fraţi între ei,
şi întru Mine apoi fraţi, şi va sta în ei dorul de Dumnezeu şi-i va mâna dorul
şi vor merge ei pe cărările mărturisirii şi ale simţirilor de sus, ale iubirii,
fiilor.
»[18] (citat din mesajul Mihaelei din 28 august
2013)
În
viziunea sectară de la “Noul Ierusalim” – Pucioasa, nici locaşurile de închinare
nu-şi mai păstrează sfinţenia lor, consacrată din moşi-strămoşi. Liderii
“pucioşi” au avut grijă să declaseze şi să desacreze la modul declarativ şi
profund nemotivat toate “bisericile din lume”, maculând evlavia înaintaşilor şi
proclamând un singur “pământ sfânt” pe întreaga planetă: pământul de la
Glodeni-Pucioasa. În paranoia lor pseudo-religioasă, cei doi corifei ai
ortodoxiei de operetă de la Pucioasa se încurcă în peroraţii aberante,
parafrazând cunoscutul dicton “omul
sfinţeşte locul” pentru a demonstra că sfinţenia locaşurilor de cult este
condiţionată de sfinţenia oamenilor care le-au construit sau le-au întreţinut
în continuare, şi viceversa:
« O, veniţi la întâlnirea Mea cu
voi, că Eu vă pregătesc vouă paşii spre ziua cea mai de pe urmă a trâmbiţării
Mele, şi vă învăţ de pe acum pentru ea şi cu ea. Aici este locul venirii
cuvântului Meu pe pământ, şi nu este acest loc ca şi celelalte locaşuri
cunoscute a fi locuri de închinare, şi care sunt la îndemâna fiecărui trecător care-şi lasă pe acolo
apucăturile lui, duhul lui, paşii lui neaşezaţi, care rămân peste tot cu duh
lumesc, cu umblet lumesc, pământ călcat de cei ce nu se sfiesc pentru Domnul şi
pentru curăţenia locurilor afierosite Domnului, căci omul
sfinţeşte locul, şi nu locul îl sfinţeşte pe om, iar pentru cele stricate în
om, omul strică locul, şi locul îl strică pe om, aşa cum se vede peste tot pe pământ. »[19] (citat din mesajul Mihaelei din 28 august
2013)
Dihotomia gândirii (i)logice de
la Pucioasa îşi găseşte aici expresia sublimului ridicol. Defalcată pe segmente
individuale, ultima frază etalează idei profund contradictorii şi vădit
tendenţioase împotriva îndreptăţirii canonice a Bisericii majoritare,
păstrătoare a Tradiţiei strămoşeşti:
1.
“... omul
sfinţeşte locul...” reprezintă un preambul care sugerează un mare neadevăr:
acela că locaşurile de cult care se edifică astăzi sub oblăduirea Bisericii
tradiţionale sunt târnosite (sfinţite) de oameni, dar nu sunt concomitent sfinţite şi de Dumnezeu, prin lucrarea
Duhului Său cel sfânt. Or, realitatea este că arhiereii care fac pecetluirea
locaşului de cult cu Sfântul şi Marele Mir la slujba târnosirii sunt doar
slujitorii care poartă pecetea darului Sfântului Duh, ca pe o piatră ce se
aşează în capul unghiului, pentru biserica ce se naşte din această slujbă, iar
Dumnezeu este Cel care desăvârşeşte lucrarea sfinţirii în chip nevăzut.
2.
“...şi
nu locul îl sfinţeşte pe om...” este continuarea logică a aserţiunii
precedente: îndată ce biserica nu are o sfinţire autentică, ci una părelnică,
primită de la oameni şi nu de la Dumnezeu, nici ea nu are şi nu va avea în veac
vreo putere sfinţitoare peste oameni. Este punctul de plecare pentru ca
“pucioşii” să tragă apoi concluzia generalizată: “în biserică nu există
mântuire” (care anihilează dictonul
consacrat “extra Ecclesiam nulla salus”[20]).
Desigur că şi aici este vorba exclusiv despre “bisericile din lume” care se
construiesc astăzi şi se sfinţesc sub ochii noştri, căci despre bisericile dobândite
de la strămoşi, despre care se presupune că ar fi avut totuşi o sfinţenie autentică
moştenită, se va vorbi îndată, în mod separat şi în cu totul alţi termeni.
3.
“...iar pentru cele stricate în om, omul strică
locul...”. Aici este vorba de acele biserici
moştenite de la Apostoli şi de la Părinţi a căror sfinţire şi sfinţenie iniţială
este neîndoielnică. Liderii “pucioşi” aruncă însă o umbră de neîncredere asupra
perenităţii sfinţeniei din aceste locaşuri, pe supoziţia că, fiind administrate
de preoţi şi enoriaşi nevrednici, şi-au stricat şi ele sfinţenia moştenită. De
altfel, prin acest artificiu de (i)logică, ei caută să desfiinţeze puterea
sfinţitoare a oricărui locaş de cult, indiferent de vechimea sau originea lui,
săpând astfel autoritatea Bisericii în ansamblul ei.
4.
“...şi locul îl strică pe om...”
este de fapt concluzia finală, spre care a fost meşteşugit întregul lanţ de
silogisme de mai sus: Creştinii nu numai că nu găsesc sfinţire, alinare,
nădejde şi dragoste frăţească în bisericile ortodoxe, ba dimpotrivă, ei se
strică acolo şi mai rău. Implicit, şi nemărturisit, se face aici un îndemn adresat
creştinilor de a părăsi biserica strămoşească, pentru ca starea lor să nu se
facă mai rea decît cea de până acum.
Contradicţia
constă în instrumentul logic folosit aici, care apelează la unităţi de măsură
neechivalente. Dacă iniţial raporturile dintre “om” şi “loc” sunt de
interdependenţă univocă, în care omul
are prevalenţă (el dispune cu superioritate: “omul sfinţeşte locul, nu locul sfinţeşte omul”),
în partea a doua a construcţiei (i)logice se afirmă că raporturile sunt de fapt
inversate: locul
are prevalenţă, el subjugându-l pe om (în loc să se spună: “omul strică locul, nu locul îl strică pe om”
– cum ar fi fost firesc, în logica afirmaţiei anterioare şi în prelungirea ei –
se afirmă exact contrariul: “omul strică locul, şi locul îl
strică pe om” (ceea ce este şi absurd, la urma urmei, îndată ce se identifică
în mod abuziv cauza cu efectul cauzei). Construcţiile confuze sunt însă un
artificiu mult gustat de liderii “pucioşi”, care reuşesc astfel să-i ameţească
de cap pe adepţii lor cu raţionamente sforăitoare, dar care au la bază sofisme ieftine.
În final,
liderii “pucioşi” se adresează (demagogic, prolix şi patetic, ca şi în alte
câteva rânduri, de altfel) poporului român în general şi Bisericii Ortodoxe
Române în special, acuzându-i că nu se repliază în jurul învăţăturii de la
Pucioasa şi, mai ales, că nu (re)cunosc cu intenţie glasul de păstor milos al “Hristosului” propovăduit la Pucioasa:
« O, neam român, cât Mă doare că nu dai tu să auzi glasul Meu, care plânge
pe vatra ta după om! O, biserică a neamului român, cât de lumeşte petreci tu în
mijlocul acestui neam rece cu căutarea lui după Mine! O, cât vei mai putea tu
să te numeşti biserica lui Hristos? O, cât te vei mai înşela să crezi că poţi
să stai cum vrei tu sub acest nume? Deschide uşa
Acuzaţia aceasta este cel puţin absurdă,
îndată ce li se reproşează unor creştini că n-au (re)cunoscut niciodată “glasul
lui Dumnezeu” în predicile languroase
ale lui Nicuşor Nedelcu, atunci când recită el, cu intonaţia impusă de leliţa Mihaela, compoziţiile ei
nocturne. Îndată ce nimeni n-a auzit vreodată venind din cer, la modul concret
şi autentic, acest glas zis “al lui Dumnezeu”,
ci numai din gura lui Nicuşor, cum de li se mai impută oamenilor că nu îl
(re)cunosc?
Partea
hazlie este că “Atotştiutorul” de la
Pucioasa se declară complet debusolat de lipsa de reacţie a poporului ortodox
român şi nu întrevede nici o soluţie de “redresare” a situaţiei pentru viitor.
După mai bine de jumătate de secol de propovăduiri sterile, El încă Se mai întreabă retoric şi cere răspuns la întrebarea existenţială dacă va apuca vreodată ziua cea mare în
care românii vor renunţa la “neascultare” şi se vor înrola voioşi în cohorte de
adepţi spălaţi pe creier care vor îngroşa rândurile sectei “Noului Ierusalim”.
Nimeni însă nu se grăbeşte (pentru că nu poate, sau nu vrea) ca să-I dea vreun răspuns, pentru a-I risipi nedumeririle “divine” şi
temerile pesimiste că “nu va mai apuca ziua aceea”.
…………………
Anca Ionescu Târgovişte
1 septembrie 2013
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.