433. “Pucioşii” au dat un spectacol de îngropăciune cu bocitoare duse cu sorcova
Trecerea în lumea drepţilor a
unei creştine (care a simpatizat în cursul vieţii cu secta “Noul Ierusalim”) s-a dovedit a fi o
ocazie excelentă ca liderii “pucioşi” să-şi facă o nouă propagandă deşănţată pe
uliţele satului, ca să vadă lumea cât de grijulii şi de săritori sunt ei, de câtă
“solidaritate la greu” şi de cât “dăruire frăţească” sunt în stare atunci când
vine un necaz pe capul omului. Realitatea este cu totul alta: cât a trăit,
cucernica Frusina (†3 iulie 2013) a fost ignorată complet de către liderii “pucioşi”
şi de către adepţii lor, ba chiar lipsită şi de unicul ei sprijin la bătrâneţe,
căci fiul ei, Ionică Ţurloi, era mereu chemat spre “ascultare”, la diferite
construcţii, la ateliere, la muncile câmpului şi ale grădinilor administrate de
către arendaşii “Domnului” (liderii “pucioşi”),
iar ea rămânea singură. De câte ori voia Ionică să plece de la Pucioasa şi să dea o fugă până la mama sa, motivând
că e singură, că îi pare rău că e bătrână şi neajutorată, că n-are cine să stea
cu ea, era împiedicat de către Mihaela, care pretindea că “nu voia ca Ionică să se întoarcă înapoi în lume”. Riposta Mihaelei
era întotdeauna zeflemitoare şi necruţătoare:
“Ei! te duci la mă-ta! Ce să te
duci, las-o pe mă-ta! Ce, o să stai
acum după mă-ta? Las-o tu pe mă-ta!”. Până la urmă, Ionică tot a plecat de
la Pucioasa, dar a plecat pentru totdeauna, scârbit de minciunile, nedreptăţile
şi fariseismul liderilor “pucioşi”. Răzbunători, aceştia l-au ponegrit şi l-au
ameninţat cât au putut prin mesajele lor “cereşti” care au urmat, dar n-au
reuşit să-l facă să se întoarcă. La ultima sărbătoare intitulată “moşii de vară” (22 iunie), liderii “pucioşi”
au aflat de la mama fraţilor Bogdan şi Mihai (care venea din acelaşi sat cu
Frusina) că bătrâna e un pic cam bolnavă (dar un pic mai tare, aşa că n-o s-o mai
ducă mult). Îndată ce au aflat că bătrâna Frusina nu mai are mult de trăit, liderii
“pucioşi” s-au gândit să-i trimită lui
Ionică drept soli de pace pe câţiva dintre sfetnicii lor cei mai fideli, lingăii
lor de serviciu, ca să-l înduplece pe Ionică să accepte ca să facă ei curăţenie
prin casă, să mai repare pe ici, pe colo, iar în caz că mama va deceda să se
ocupe ei de toate celelalte pregătiri, de pomană şi de tot ritualul de
înmormântare. Aşa că peste vreo săptămână, Ionică s-a pomenit cu ei în curte:
cu Nicu Popp, cu Veronica, cu Didi şi cu “preotul pucios” Georgică, venit ca să
o împărtăşească cu “împărtăşanie de la ei,
de la pucioşi” (deşi Frusina se împărtăşise cu nu mai mult de o lună în urmă). La început, Ionică n-a vrut de fel
să-i primească, iar prima lui reacţie a fost de respingere categorică: “Plecaţi de aici, eu n-am nevoie de voi. Până
acum n-aţi venit să o cercetaţi, veniţi acuma, că aţi aflat că nu mai are multe
zile”. A rămas totuşi de vorbă cu ei, arătându-le în faţă cât de farisei
sunt şi că preocupările lor sunt numai de reclamă, ca să vadă lumea ce săritori
sunt ei la greu. Solii “pucioşi” au plecat cu coada între picioare, iar Ionică
şi-a propus să nu-i mai anunţe atunci când
va fi să fie, adică atunci când mama lui îşi va da obştescul sfârşit. La
moartea Frusinei, Ionică s-a ţinut de cuvânt: a anunţat-o doar pe o vecină de
decesul mamei sale, şi atât. S-a auzit însă clopotul la biserică, atunci când a
fost tras în dungă. Îndată a venit la el mama fraţilor Bogdan şi Mihai, ca să
afle despre cine este vorba, cine din sat a murit (căci atunci încă nu ştia
sigur, ci doar bănuia); şi aşa a aflat că e vorba chiar de Frusina. Imediat ea
i-a anunţat pe liderii “pucioşi”. Ionică
n-ar fi vrut să se amestece din nou cu “pucioşii”; avea ceva bani strânşi
deoparte şi cu ei a luat tot ce trebuia, pregătindu-se pentru o comemorare
modestă, căci voia să le facă singur pe toate care se cuveneau; dar s-a pomenit
din nou cu “pucioşii” peste el. Liderii
“pucioşi” îşi făcuseră planul din timp, chiar lăsaseră (pe ascuns, fără a-i
spune ceva lui Ionică) prin Veronica nişte haine acasă la mama fraţilor Bogdan
şi Mihai ca, în caz că Frusina moare, să aibă cu ce să o îmbrace (neapărat în
haine albe, pucioşeşti, deşi Frusina avea haine pentru înmormântare, pregătite de
ea mai demult). Frusina a murit miercuri, pe la 8 dimineaţa; a doua zi, pe la
orele 11-12, Ionică s-a pomenit cu Bogdan şi cu Mihai în curte cu rugăminţi
languroase, ca să-i lase pe “fraţi” să se ocupe ei de toate (veniseră cu
telefonul mobil în mână, pregătiţi ca să-i dea de îndată Mihaelei răspuns, despre
cum merg lucrurile). Ionică era prea afectat de durerea adusă de pierderea
mamei sale ca să mai aibă puterea de a duce un război al nervilor cu cei care îl
dezamăgiseră în trecut, şi a cedat până la urmă insistenţelor celor doi.
Slăbiciunea lui de moment urma să fie speculată în mod magistral de către
liderii “pucioşi” în peroraţiile lor ulterioare, în care cedarea iniţiativei
către “pucioşi” este prezentată ca o înfrângere binemeritată a răzvrătitului
Ionică. Din îndărătnic, împotrivitor şi încăpăţânat cu duhul, Ionică a ajuns să fie “îmblânzit ca un miel” de către “Dumnezeul”
Pucioasei care, deşi nu a aflat de moartea bătrânei decât atunci când s-a auzit
clopotul din sat, chipurile a lucrat apoi cu dibăcie şi cu putere prin solii Săi:
« A trecut spre viaţă fără de
moarte un sufleţel dintre cei număraţi ai poporului cuvântului Meu, o mamă, a
cărui fiu îndărătnic dădea să oprească în loc desfăşurarea sărbătorii cea pentru plecarea ei
la Domnul ei. Acest fiu îndărătnic nu Mi s-a putut împotrivi, căci am rostit în
cer poruncă peste îngeri să vestească pe pământ şi să fie trimisă vestea peste
cel îndărătnic, ca să se supună el puterii cuvântului lui Dumnezeu şi să dea în
lături încăpăţânarea sa şi să lase loc zilei de sărbătoare creştinească pentru
mama lui plecată din trup, şi să vină poporul Meu să-i facă sărbătoarea şi
toată orânduiala cea din strămoşi pentru petrecerea ei spre cer. Am vestit
acolo porunca Mea prin sol, am trimis-o să fie vestită şi am lăsat puterea Mea
să lucreze şi a îndoit ea împotrivirea celui încăpăţânat cu duhul şi cu limba
lui şi l-a îmblânzit ca pe un miel [...]»[1] (citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie
2013)
Realitatea este cu totul alta.
Ionică a rămas la fel de scârbit de fariseismul “pucioşilor”, chiar dacă din
dorinţa de a evita circul, s-a lăsat manipulat de ei în acest context care-i
era complet nefavorabil. O autentică victorie a pucioşilor ar fi însemnat
schimbarea radicală a părerii pe care Ionică o avea deja formată despre ei;
ori, de aşa ceva nu era cazul, nici pe departe. De aceea, chiar şi cu această
ocazie a mesei de pomană de la înmormântare, toate insistenţele lui Adi şi ale
lui Viorel ca Ionică să-şi pună cenuşă în cap şi se întoarcă în “raiul” pucios
au rămas fără ecou. Ionică a stat şi el la masă cu ei, de silă şi de ruşine, ca
să nu strice atmosfera de la înmormântarea mamei lui; dar acest compromis nu
i-a adus nicio mângâiere, ba chiar dimpotrivă.
Pe de altă parte, acceptarea lui
Ionică a fost condiţionată, arătând neamestecul şi despărţirea lui făţişă de
rătăcirile pucioşeşti şi de apetitul lor pentru teatrul de cabotini în aer
liber. Deşi cu o săptămână mai înainte îi respinsese, acum a acceptat, dar i-a
spus lui Bogdan exact ce anume să-i transmită Mihaelei: “Să specifici lucrul ăsta. Din
partea mea, NU! Deci, din partea mea, n-am nevoie: nici să vină, nici să ajute,
cu nimic. A, bine, să vină aşa, la biserică, sau să vină ca orice om, da. Da’
nu să vină ei cu... aşa... cu pompă... cu alea, obiceiuri impuse de ei, sau, nu ştiu ce împărţeli, şi nu ştiu ce... Din partea mea, nu. Dar dacă ei vrea (sic!) neapărat să facă lucrul ăsta şi vrea (sic!) să
vină, şi vine (sic!) pentru ea, hai să vină! Pentru ea, fac şi
asta, nu pentru mine. Deşi nu i-aş primi, ce să vină la mine atâta lume, la
mine casa e prăpădită, ce să mai vină lumea aci... ”
Până la urmă, la pregătirea
înmormântării a venit o armată de adepte puse pe fapte mari: au venit toate
fetele de la “chibuţul” lui nea’ Didi de la Târgovişte (mai puţin Gabriela lui
nea’ Didi şi Atenuţa), iar dintre fetele de la Pucioasa au lipsit doar Măriuţa,
Silvia şi cu Miţi. În rest, toate fetele au venit, vreo douăzeci şi ceva, în
două grupe, aducând cununi de flori făcute de ele “ca pentru mucenici”. Au mers
cu ele pe drum, unele au mers la biserică, altele au rămas acasă şi au pus
mesele. Pentru a-şi justifica
exagerările de spectacol grotesc, făcut special ca să-i vadă lumea şi să se
mire, precum şi pentru a-şi spori cât mai mult “capitalul electoral”, liderii
“pucioşi” au speculat imediat evenimentul funerar şi au forţat nota în mod
iresponsabil, declarând-o pe defunctă “muceniţă”, motiv pentru care a binemeritat
toată atenţia şi preocuparea lor la această înmormântare:
« [...] şi s-a împlinit aşa cum a trebuit toată orânduiala pentru sufleţelul
odihnit de osteneli, căci această mamă a fost suflet de aur în faţa Mea şi am
trecut-o pe ea cu mucenicii, căci a suferit dispreţ mult şi bătaie şi ocară, dar sufletul şi
inimioara ei nu se supărau niciodată [...]»[2] (citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie
2013)
Or, realitatea este că Frusina,
deşi a suferit mult în viaţă şi a avut o existenţă grea, a fost mai sărmană şi mai
credincioasă decât alţii; şi cu toate acestea, ea nu a avut de suferit în mod
direct din cauza credinţei ei, iar moartea ei a fost o moarte naturală. Faptul
că soţul ei a fost mai rece, mai aspru şi mai zgârcit cu ea şi de aceea au avut
un trai mai rău, nu justifică de fel atribuirea calităţii de “muceniţă”. De
aceea, faptul că “pucioşii” au considerat-o demnă de a fi trecută în ceata
mucenicilor, cei care şi-au vărsat sângele pentru Hristos, este cel puţin
o exagerare nefondată. Dar cât a trăit
ea pe pământ, s-a îngrijit vreodată cineva de ea, dintre toţi cei care i-au
făcut acum spectacol de car alegoric din ultimul ei drum? Ani de zile n-a avut
cine s-o ajute şi n-a venit niciun “pucios” în ograda ei să vadă în ce stare
trăieşte, să vadă cum n-are nimic, cum n-are cine s-o ajute, în timp ce fiul ei
(Ionică) muncea pe “plantaţiile” de la Pucioasa. Măcar după ce i-a murit tatăl,
să fi fost lăsat Ionică să stea alături de mama sa rămasă văduvă, ca s-o ajute,
dar asta nu s-a putut, sau mai bine zis nu s-a vrut.
Culmea grotescului s-a
înregistrat tocmai la final. După strângerea meselor, Ionică a observat un grup
de fete că s-au adunat deoparte pentru a-i da spectacolului în aer liber
lovitura de graţie. Totul era regizat dinainte. Dintr-o dată, Ionică s-a văzut înconjurat
şi “sorcovit” de grupul de bocitoare cu o cântare de jale la adresa lui.
Pasă-mi-te, băteau şaua ca să priceapă
calul (sau, “catârul”, căci Ionică era încăpăţânat ca un catâr). Patetic şi jalnic, cântarea aducea vorba despre
“...o mamă care doar un fiu avea, şi cu
lacrimi îl ruga, şi fiul n-asculta, şi fiul nu-ştiu-ce-mai-făcea, şi cum şi pe
unde se preumbla, etcetera, etcetera,...”, numai bună ca să-l răscolească
pe Ionică şi să-l înlăcrimeze, dar mai ales să-l incrimineze pentru atitudinea
lui de despărţire faţă de secta eretică de la Pucioasa care i-a fost ca o mamă
adoptivă, pe vremea când el îşi părăsise mama după trup şi o lăsase singură şi
neajutorată, alergând după cai verzi pe pereţi.
Liderii “pucioşi” nu sunt
îngrijoraţi doar de răzvrătirile cele vechi, pe care le ameninţă periodic cu
“vai”-uri bombastice, dar sterile. Noi ameninţări se ivesc la orizont de la
foşti adepţi care s-au deşteptat între timp, ştiu multe lucruri compromiţătoare
şi, mai ales, le mai şi şoptesc la urechile altora. Aureola lor de “sfinţi” de
carton devine tot mai străvezie. Unul dintre cei care s-a hotărât să treacă de
partea adevărului cu orice preţ este şi nea’Valerică.
Motiv suficient ca liderii “pucioşi” să spumege de furie împotriva lui, încât nu
mai sunt în stare să vorbească fără dezacorduri (...au căzut... mult popor...):
« S-a oprit din mersul lui cu Mine un
fiu de la începutul cuvântului Meu, s-a oprit, după ce Eu am ieşit cu biruinţă cu lucrarea cuvântului Meu
deasupra, la lumină; s-a oprit şi s-a apucat el să se împotrivească adevărului
mersului Meu pe mai departe prin cei credincioşi. Mă uit la el şi [...] iată ce-ţi spun: Tu naşti
împotrivire pentru că nu iubeşti sfinţenia, iar dacă n-o iubeşti, dai să te
acoperi cu părută necredinţă şi batjocoreşti ceea ce nu ştii, ceea ce nu poţi
şi tu să împlineşti, şi pui nume de ocară celor ce vor ca Dumnezeu. O,
vai ţie! Mai mare pedeapsă nu-ţi trebuie ca şi duhul cel întunecat pe care ţi
l-ai ales să-l ai şi să-l împrăştii, de ai adus tu atâta suferinţă şi
necredinţă şi peste cei ce sunt acum rămaşi în locul de unde Mi-am luat
trâmbiţa la cer şi mergi mereu pe la ei şi le dai mereu în cap ca să moară de tot, după
ce ei sunt cu atâta suferinţă pe ei, pe care singuri şi-au strigat-o să vină,
căci au căzut din picioare mult popor prin îngâmfarea lor de odinioară
când ei Mi-au osândit şi Mi-au batjocorit pe cei credincioşi, pe cei ţinuţi de
ei mici, [...] O, M-aş
apropia şi de ei să le mai vindec din suferinţă, dar acest fiu (Valeriu, n.ed.), care caută mereu la ei le tot dă în cap, ca să nu mai aibă ei cap şi să
se ia ei după capul lui cel strivit de necredinţă. O, nimic nu câştigă acesta,
şi nici cei ce fac ca el, nimic, nimic nu câştigă. O, cine să-i înţeleagă ce
vor ei? [...]»[3] (citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie
2013)
Dezacordurile nu vin însă neapărat din furie, cât din
necunoaşterea limbii române. Dacă la oameni acest lucru ar mai fi permis, la “Atotştiutorul” de la Pucioasa acest
lucru devine compromiţător; atât de compromiţător, încât apariţia unor cuvinte
potrivite după ureche să nu mai mire pe nimeni. Spre exemplu, cuvântul “boicotit”, care este imposibil de găsit
în vreunul dintre dicţionare; deşi, nici eventuala înlocuire a lui cu
existentul “boicotat” nu limpezeşte
cu nimic înţelesul propoziţiei în cauză:
« O, fiilor, întâi este glasul.
Iată taină boicotită
în tot felul de cei ispititori pentru coborârea Mea cuvânt pe pământ. »[4] (citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie 2013)
Liderii “pucioşi” se străduiesc din răsputeri să-L egaleze în putere şi în faimă pe “Dumnezeul” lor cel închipuit. Cuvântul Lui este deja pus pe picior de egalitate cu cuvântul lor, şi asta explică suficient de ce unii adepţi suspină
în şoaptă, cu frică şi evlavie, convinşi că “Dumnezeu este în ei”:
« O, fiilor, iată cu cine este
glasul Meu şi cuvântul gurii Mele! Eu sunt cu cei ce vă învaţă pe voi, şi le
dau lor toată puterea să lucreze şi să vă boteze în
cuvântul Meu şi al lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, mereu, mereu,
fiilor, iar voi să păziţi toate câte vă aduce învăţătura Mea, şi s-o daţi spre
neamurile pământului apoi, căci ea învaţă omul şi îl cheamă pe calea Mea. »[5] (citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie
2013)
Cei care au părăsit “raiul”
pucios sunt un exemplu nedorit pentru cei care încă nu s-au prins care-i
şmecheria de la Pucioasa: s-ar putea, într-o zi “nefastă”, să afle şi ei
adevărul şi să fie tentaţi apoi să încerce gustul libertăţii. De aceea, cei
rămaşi sunt avertizaţi ca nici măcar să gândească vreun gând de dezrobire, iar
dacă el totuşi apare de pe căi lăturalnice, să fie de îndată strivit (spovedit)
la urechea ciulită a liderilor “pucioşi”, care sunt, desigur, “Fiii luminii”:
« O, creştine, e primejdios pentru
tine să pleci cu Domnul pe cale şi să-L părăseşti apoi pe El pentru ceea ce ai
da să faci sau să fii, după ce ai fost lângă Domnul, că nu părăseşti pe un om,
ci pe Domnul Îl dai de peste tine. O feriţi-vă să vă ascundeţi în
voi cu vreun aşa gând, care face ouă în voi dacă nu-l striviţi, mărturisindu-l
la lumină. »[6] (citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie
2013)
Cei care au gustat deja dulceaţa despărţirii
de liderii “pucioşi” sunt echivalaţi cu cei despărţiţi
de Dumnezeu, iar despărţirile sunt cotate drept “chiţibuşuri” ale
diavolului:
« O, fiilor, despărţirile voastre
adesea, să nu fie între voi şi voi, decât pentru misiune cerească, iar altfel
nu, ca nu cumva să vă ispitească satana cu ale lui, fiilor, căci diavolul
are multe chiţibuşuri ca să vă despartă de Domnul apoi. »[7] (citat din mesajul Mihaelei din 12 iulie
2013)
Cu sau fără chiţibuşuri, diavolul
a reuşit însă să-i încredinţeze pe “pucioşi” (exact cu cuvintele pe care i le spunea
lui Adam[8])
că, spre deosebire de ceilalţi pământeni, ei nu vor muri niciodată. După cum se
vede însă, aceştia se îndreaptă tiptil, unul după altul, pe poteca deschisă în
1980 de către Verginica, proorociţa “Domnului”,
spre cimitirul satului.
…………………
Anca Ionescu Târgovişte
9 iulie 2013
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.