432. Noi contradicţii în mesajele pucioşeşti
Contradicţiile din mesajele
pucioşeşti continuă, consolidând astfel seria de dovezi clare că textele
intitulate “Cuvântul lui Dumnezeu” de
la Pucioasa nu pot aparţine Atotştiutorului şi Adevăratului Dumnezeu, ci unor
oameni îndrăzneţi care vorbesc din dreptul Lui şi în numele Lui. Aceştia
pretind că a doua venire a lui Hristos nu se face în chip văzut, cu mărire şi
cu slavă, ci în chip tainic şi cu o umilinţă similară cu cea din vremea primei
Sale veniri pe pământ. De asemenea, “venirea Domnului” nu se face în trup văzut, ci “în Duh şi în Cuvânt”, iar “Cuvântul”
pucios este transmis prin intermediari (intermediarii fiind liderii “pucioşi”,
denumiţi şi “porţi ale Cuvântului”
sau “punţi între Dumnezeu şi om”)
care se angajează să se facă luntre şi
punte ca să-i îndoctrineze neîncetat pe adepţi şi pe simpatizanţi cu
preceptele sectei:
« Venirea Mea cu sfinţii este
sărbătoarea cea de azi [...] şi au lucrare vie aceste zile şi sunt mereu astăzi lucrările Mele de
pe pământ şi cei cu care le-am lucrat şi le-am mărturisit. O, cine să înţeleagă
acest adevăr pe care Eu îl spun? E greu de înţeles cum sunt
lucrate în nevăzutele lui Dumnezeu împlinirile acestea, dar ele se desfăşoară, şi vin
Eu şi desluşesc pe cele ce stau nevăzute lucrând, şi vin cu grai, trec cu grai
hotarul şi unesc nevăzutele Mele cu cei cu care grăiesc întru ele lucrările lor. [...] Voi, cei
ce-Mi sunteţi Mie punte între Mine şi poporul cel credincios, o, nu încetaţi lucrarea voastră cu
Mine peste el. »[1] (citat din mesajul Mihaelei din 30 iunie
2013)
Aşadar, cei care nu văd cu ochii
minţii această venire tainică sunt cam grei de cap şi nu înţeleg nimic din ceea
ce li se spune. Ei nu au iubirea oarbă care să-i ajute să priceapă că “Domnul” Pucioasei intenţionat nu vine
văzut, pentru că lucrarea Lui se
săvârşeşte în cele nevăzute, dar se anunţă prin trâmbiţare de cuvânt, pe calea
undelor:
« Trebuie iubire, trebuie să Mă
dorească şi să Mă iubească şi să Mă aştepte cei cu care grăiesc desluşind
lucrarea Mea, pe care o săvârşesc în cele nevăzute şi o adeveresc prin cuvânt
rostit. E ca şi cum cineva mare şi cunoscut trimite pe undă de grai cele ce se
petrec acolo unde el este şi vede, iar cei de la capătul undei aud şi cred şi
înţeleg, ca şi cum văd şi ei. »[2] (citat din mesajul Mihaelei din 30
iunie 2013)
Dacă “trebuie iubire”, va să zică că nu prea este iubire în
“poporul Domnului”. Problema este că
nici măcar cu auzul nu este auzit Cuvântul
de la Pucioasa, pentru că privilegiul de a-l auzi îl au doar liderii “pucioşi”.
Se ştie că aceştia răspândiseră printre
adepţi informaţia secretă că “cei 14 aleşi Îl
aud pe Domnul glăsuind” (un fals, desigur, căci s-a dovedit
că “cei 14” n-au auzit niciodată nimic). În plus, cu aproape o lună în urmă
liderii “pucioşi” spuneau cu totul altceva, şi anume că nevederea omului nu vine de la faptul că “Dumnezeul” Pucioasei Se ascunde în mod deliberat în cele
nevăzute (fiindcă aşa vrea El), ci pentru că omul nu are credinţă ca să-L vadă (căci altminteri, el L-ar
putea vedea!):
« O, cât de mărginit este cel
necredincios şi câtă vedere îi striveşte lui necredinţa lui! Iată, nevederea
omului vine de la necredinţa lui. Cei ce au stat cu Mine o vreme lângă acest cuvânt şi şi-au strâns
necredinţă apoi, o, au orbit aceia de tot, au orbit ajutaţi de necredinţă. »[3] (citat din mesajul Mihaelei din 9 iunie
2013)
Rezultă că, exceptându-i pe cei doi lideri “pucioşi” care pretind că-L văd pe “Domnul”, tot restul de adepţi care formează “poporul Domnului” sunt nişte “necredincioşi” care nu se deosebesc cu nimic de restul creştinilor din lume (care, prin definiţie sunt “necredincioşi” în inovaţiiile de la Pucioasa).
Un alt criteriu de recunoaştere a
lui Hristos la a doua Sa venire este slava
văzută. Deoarece aceasta pur şi
simplu nu există la Pucioasa, ea primeşte o palidă compensare prin slava auzită. Cei care ar fi trebuit
să-L vadă cu ochii lor pe Hristos venind pe norii cerului în slava Sa, ar trebui să se mulţumească doar să audă că
această slavă există undeva în eter, chiar dacă nu se vede, şi să se hrănească
cu nădejdea că acolo nu este vorba de vreo mistificare:
« Eu sunt Cel ce grăiesc, Eu sunt
Cuvântul despre cele ce se lucrează acolo unde ele sunt şi se văd lucrând, iar
cei ce cred se aşează, primesc şi se hrănesc cu cuvântul cel despre slava Mea şi a
sfinţilor Mei lucrători ca şi Mine pentru cei de pe pământ credincioşi şi sfinţi ca şi
Mine, ca şi ei, căci cum ar primi acest adevăr, cum l-ar crede cei
necredincioşi, care nu se sfinţesc pentru slava Mea? »[4] (citat din mesajul Mihaelei din 30 iunie
2013)
Un alt criteriu de recunoaştere a
lui Hristos la a doua Sa venire este faptul că El va fi însoţit de sfinţii Lui.
Deşi niciun adept al sectei n-a văzut vreun sfânt în carne şi oase (sau măcar “în
duh”), totuşi ei sunt îndemnaţi să creadă că duhul de la Pucioasa care vine
în numele lui Hristos este însoţit în chip tainic de alte duhuri, numite
“duhurile sfinţilor”. Aceştia petrec împreună, mănâncă, beau, se bucură şi se
veselesc în chip nevăzut la masa “pucioşilor”, aşternută în casa “Dumnezeului” lor de pe pământ şi se
bucură de templul cetăţii Noul Ierusalim (“pietricica albă”), de toate
zidirile, casele şi hambarele construite de către adepţi pe pământurile sectei:
« O, sfinţi iubiţi, priviţi şi vă
bucuraţi cu Mine de casa Mea de pe pământ, peste care coborâm cu taina
cetăţii cereşti Noul Ierusalim, mireasa Mea cea de sus, care a biruit ca şi
Mine şi a fost aşezată lângă Mine în templul cetăţii, precum este scris de cei
ce biruiesc în numele Meu. [...] Pe această colină Mi-am aşezat temelia coborârii de sus, şi avem
simbol văzut aşezat în grădina cuvântului Meu, avem pietricica cea albă şi
toată zidirea ei [...] O, sfinţi
iubiţi, cete-cete sunteţi în sărbătoarea de azi şi în priveliştea ei. Masă
întinsă avem aici, cu poporul cel credincios [...] »[5] (citat din mesajul Mihaelei din 30 iunie
2013)
Cu toate acestea, cu câteva luni
în urmă liderii “pucioşi” pretindeau că “Dumnezeul”
lor nu are nevoie de case pe pământ în care oamenii să se adune să
sărbătorească şi să se roage lui Dumnezeu:
« Nu trebuie case înalte şi mari ca
să se roage omul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lui şi pentru mântuire.
Omului îi trebuie pe Dumnezeu, nu casă pentru Dumnezeu. »[6] (citat din mesajul Mihaelei din 24
martie 2013)
Uneori se afirmă ambiguu că ”a
doua venire cu sfinţii a Domnului
Pucioasei” este pe cale de a se
săvârşi, prelungindu-se pe o durată de timp neclară şi nedefinită: în zilele acestea, dar şi în zilele cele de apoi (care, evident,
n-au sosit încă, dar urmează şi ele să vină). De aceea, liderii “pucioşi” consideră că
au ca obiectiv prioritar (care trebuie planificat şi pregătit din timp, cu minuţiozitate) împlinirea cum se cuvine a acelei proorocii din Scriptură care abordează
exact această temă. Cuvintele “...trebuie
împlinită proorocia”, “...trebuie
împlinită Scriptura”, rostite în mod repetat, devin aşadar un plan şi un
scop în sine care urmează a fi îndeplinite cât mai repede, în viitorul
apropiat, pentru ca abia apoi să se coboare din cer Cetatea Noul Ierusalim ( o
noutate absolută, deoarece până acum liderii “pucioşi” proclamaseră că “Cetatea
Sfântă Noul Ierusalim” este cea zidită de ei pe pământ, în grădinile de la
Pucioasa):
« Venirea Mea cu sfinţii, aceasta
este lucrarea pe care o am de la Tatăl s-o lucrez în
zilele acestea, în zilele cele de apoi, căci trebuie împlinită proorocia care spune: «Vine
Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi». Dar trebuie împlinită Scriptura de cer nou şi de
pământ nou, căci este scris apoi că se pogoară din cer de la Dumnezeu Noul
Ierusalim, cetatea cea sfântă [...] »[7] (citat din mesajul Mihaelei din 30
iunie 2013)
Or, aici avem de-a face cu o nouă mărturisire involuntară că venirea Domnului n-a avut loc încă, îndată ce se afirmă că “trebuie împlinită proorocia” acestei veniri. Dacă proorocia nu s-a împlinit încă, nici venirea Domnului n-a avut loc, deci toate afirmaţiile precedente care anunţau solemn că “a doua venire a Domnului a avut deja loc la Pucioasa, şi are loc şi în prezent, şi în continuare” sunt false. O venire autentică este un eveniment unic şi o acţiune singulară (descrisă în mod univoc de adverbele astfel, acum şi aici); ea nu se poate întinde pe zeci de ani în trecut, în prezent şi în viitor. Cineva care vine în prezent, spunând că această venire a lui este a doua venire, nu mai poate spune că a venit a doua oară şi în trecut, şi că va mai veni şi în viitor tot a doua oară (doar dacă nu are lipsuri serioase cu aritmetica de clasa I).
Alteori însă se afirmă un lucru
total diferit, şi anume că ”a doua venire cu sfinţii a Domnului Pucioasei” este doar acum
şi aici. “Cei credincioşi” în
învăţătura de la Pucioasa sunt invitaţi retoric să audă cu urechile lor grăirea
duhurilor de la Pucioasa care strigă din răsputeri “Vine Domnul!”:
« O, sfinţi iubiţi, cete-cete
sunteţi în sărbătoarea de azi şi în priveliştea ei. Masă întinsă avem aici, cu
poporul cel credincios, care ne aşterne popas. Grăim grăire cerească unii cu
alţii, ca să ne audă cei credincioşi grăirea. «Vine Domnul!», aşa este scris să
împlinesc. O, pace vouă în a doua Mea venire, care este scrisă să fie! »[8] (citat din mesajul Mihaelei din 30
iunie 2013)
O contradicţie temporală majoră se referă la împlinirea unei proorocii biblice despre cerul cel nou şi pământul cel nou. Liderii pucioşi pretind că, în viitorul apropiat, “a doua venire a Domnului de la Pucioasa” ar urma să aducă şi împlinirea acestei proorocii:
« — Vine Domnul, vine cu sfinţii Săi, aşa este scris, Doamne. Tu eşti Mirele, noi mireasa cea împodobită şi gătită pentru Mirele ei. Suntem cetatea cea sfântă, cea de sus, Noul Ierusalim. Ai făcut pentru ea temelie pe pământ ca să vină ea, precum este scris să coboare ea. O, Doamne, să treacă lumea şi duhul ei şi să fie cerul cel nou şi pământul cel nou, acolo unde nu mai este lumea şi duhul ei, iar Tu să cobori Mire şi mireasă şi să întregeşti taina ei cea de până la sfârşit, taina cetăţii sfinte, căci Tu mereu împodobeşti această cetate şi mereu lucrezi peste cei credincioşi pe pământ tainele Tale de sus, şi suntem tot o casă, tot o cetate toţi, Mire şi mireasă, Doamne. »[9] (citat din mesajul Mihaelei din 30 iunie 2013)
Expresia “să fie” ilustrează nu numai hotărârea deciziei, ci şi plasarea acţiunii într-un viitor nedefinit. Să observăm totodată că în acest context “cetatea Noul Ierusalim” nu mai este o cetate în sens propriu, care se coboară din cer pe pământ aşa cum se proorocise în Apocalipsa, ci este definită la modul figurat ca fiind întreaga obşte a “pucioşilor”, care se ridică de pe pământ la cer.
Prin anul 1992 liderii “pucioşi”
pretindeau că dimpotrivă, “mama Gigi”
rezolvase de mult problema cerului celui nou şi a pământului celui nou,
în sensul că ea “se arătase cu acestea”
şi că le aşezase deja “de la Dumnezeu
peste România” (deşi cerul cel nou şi pământul
cel nou nu sunt o promisiune exclusivă, rezervată numai pentru România, ci o
înnoire universală a lumii), ceea ce stârnise mare tulburare printre duhurile
cele rele:
« Iată,
îngerii cei care s-au unit cu duhul rău, umblă văitându-se, umblă ţipând şi
lovind şi împroşcând cu pietre peste acest aşezământ sfânt cu care eu mă arăt cu cerul cel nou şi cu pământul
cel nou care se aşează de la Dumnezeu peste
România. »[10] (citat din mesajul Mihaelei din 14 ianuarie 1992)
Există şi
neaşteptate “scăpări” prin care liderii “pucioşi” recunosc fără să vrea că
aşa-zisa “venire a doua a Domnului”
de la Pucioasa e nedesăvârşită în lucrare şi în adevăr. Coborârea “Domnului” în cuvânt a fost nedesluşită (
spus mai pe şleau, asta înseamnă că n-a fost văzută de nimeni), iar la Pucioasa nu s-a spus tot adevărul (adică, adevărul
faptelor a fost administrat cu ţârâita, fiind de altminteri amestecat vârtos cu minciuna). Se
face însă promisiunea solemnă că pe viitor aceste tare vor fi remediate; dar până atunci acestea pot fi considerate
circumstanţe atenuante (“slăbiri” sau “smintiri”) pentru cei s-au lepădat de
“lucrare” de-a lungul timpului, căzând în “necredinţă” şi chiar întorcându-se
cu reproşuri dure la adresa liderilor “pucioşi” (şi considerându-i de acum
încolo drept nişte impostori):
« [...] căci unii s-au lepădat de
această lucrare din pricina slăbiciunilor lor, de care n-au putut să se
dezbare, iar de ruşine lovesc înapoi şi-Mi fac rane şi-Mi tot fac rane, de
vreme ce şi-au ales necredinţa, făcându-şi rost de ea în fel şi chip ca să-i
scape ea, necredinţa să-i scape de răspuns, dar când se va lăsa
desluşită bine coborârea Mea şi adevărul tot al cuvântului Meu nu vor mai spune aceştia aşa cum dau să spună acum. »[11] (citat din mesajul Mihaelei din 30 iunie
2013)
Liderii “pucioşi” scormonesc cu
tenacitate pe internet după ştirile care mai vin despre cei care altădată erau
sfetnicii lor cei mai apropiaţi (soţii Zidaru, Sandu Dan, etc.), dar care s-au
scârbit de nedreptăţi şi de minciună şi “s-au răcit” şi au decis cu durere în
suflet să părăsească pentru totdeauna “raiul pucios”. Refugiaţi undeva în fundul Moldovei pentru
“a-şi linge rănile”, aceştia sunt cântăriţi de la distanţă şi ameninţaţi cu
blesteme şi cu vai-uri pentru
îndrăzneala de a spune adevărul şi durerea lor în cercuri restrânse de prieteni
(şi chiar de intenţia lor nemărturisită încă de a scrie o carte de “amintiri
din casa morţilor”, în care să-şi povestească toate umilinţele prin care au
trecut la Pucioasa). “Atotputernicul”
Noului Ierusalim de la Pucioasa recunoaşte că a fost “zdrobit de la mijloc”,
dar n-ar recunoaşte nici în ruptul capului că a fost demascat, deci învins.
Răzbunarea, ameninţările, promisiunile că “fugarii” nu vor scăpa nepedepsiţi,
sunt tot atâtea manevre menite să înfricoşeze, să le paralizeze orice altă
iniţiativă de a da pe faţă neregulile de la Pucioasa, pe care ei nu le-au
mai putut suporta. Criticile lor deschise la adresa liderilor “pucioşi” sunt preluate şi pasate cu dărnicie de către aceştia către “Dumnezeul”
lor fictiv:
« O, fiilor
reci, aţi dat ca
nişte drepţi să judecaţi, [...] Aţi învinuit cât aţi putut de urât, şi aţi fugit apoi. [...] v-aţi apucat să
faceţi răsturnare asupra lucrării cuvântului Meu [...] M-aţi zdrobit de la mijloc şi M-aţi vândut apoi defăimării,
măi fiilor reci. [...] Voi Mie Mi-aţi făcut rău, nu celor pe care nu i-aţi putut iubi. Vă
simţiţi învingători? [...] Nu vă este teamă? [...] Vai
vouă [...] Vin ştiri de pe unde
călătoriţi voi, ştiri de ceea ce faceţi şi grăiţi, şi nu este frumos că
împrăştiaţi peste tot dezvinovăţiri pentru voi şi învinovăţiri peste cei rămaşi
lângă Mine [...], fiilor reci. [...] O, nu asta aveaţi voi de făcut! Nu se
lucrează aşa cum lucraţi voi! [...]
V-aţi făcut unelte de defăimare din cei slabi, care n-aveau statornicie, şi au
căzut victime cei slabi. Aţi devenit voi înşivă unelte ale duhului urii şi ale
batjocoririi de fraţi. Unul din cei ce au căzut în necredinţă [...] nu
va scăpa acesta uşor de răspunsul pentru cele batjocoritoare şi împrăştiate, de pe unde i
s-au dăruit ele ca să le aibă la îndemână [...]»[12] (citat din mesajul Mihaelei din 30 iunie
2013)
Puşi în faţa acestui dezastru
care vine de la dezvăluirile celor ce ştiu totul “de la mijloc”, adică din
fostul nucleu de conducere al sectei, duhurile de la Pucioasa se consultă unele
pe altele, descumpănite, asupra căii de urmat şi a pedepselor celor mai
potrivite care ar trebui administrate dezertorilor. Paradoxal, tocmai cei care
erau cei mai apropiaţi altădată de liderii “pucioşi” (iar aceştia, deşi se cred
“prooroci”, habar n-aveau cum vor evolua lucrurile şi cum se vor răsturna cu
susul în jos) sunt consideraţi acum de ei “uneltele satanei” care îi
îndepărtează pe adepţii sectei de cinstirea “Hristosului” Pucioasei şi de “Cuvântul”
de la Noul Ierusalim, deschizându-le acestora larg ochii spre adevăr:
« O, Verginica Mea, ce
vom face cu ei, cu cei care şi-au ales să facă cutremur pe calea mersului Meu de azi
peste pământ? [...] O, cei ce s-au făcut necredincioşi
de la mijloc, aceia s-au făcut uneltele satanei şi îi învaţă pe ceilalţi să se
lepede de Hristos şi de cuvântul Lui »[13] (citat din mesajul Mihaelei din 30 iunie
2013)
O
comparaţie nesinceră fac liderii “pucioşi” între “coborârea Cuvântului în carte”
la Pucioasa (respectiv, sfatul pe care duhurile de la Pucioasa pretind că îl
organizează în prezenţa liderilor “pucioşi” Mihaela şi Nicuşor) şi urcarea Domnului Iisus Hristos pe
muntele Taborului (respectiv, sfatul avut cu Moise şi Ilie, în prezenţa
ucenicilor-martori Petru, Iacov şi Ioan). Nesinceritatea comparaţiei “tot aşa cobor şi azi, tot aşa lucrez...”
apare odată cu adăugirea sintagmei explicative “...şi-Mi tăinuiesc slava”, care nu mai are nicio corespondenţă cu ce
s-a întâmplat pe muntele Taborului (căci acolo, dimpotrivă, Domnul Şi-a dezvăluit întreaga Lui slavă de lumină în faţa martorilor):
« Mă aşez cuvânt în cartea Mea cea
de azi şi stau în sfat ceresc cu poporul Meu şi cu Ioan, Botezătorul Meu cel de
la Iordan, care Mi-a pregătit calea spre arătarea Mea şi a slavei Mele cu care
M-am coborât între oameni acum două mii de ani. Cobor pe muntele Meu cel sfânt,
cobor cu el acum, aşa cum au coborât lângă Mine Moise şi Ilie în ziua când am
venit să-Mi las descoperită slava dumnezeirii Mele înaintea ucenicilor Mei pe
muntele Tabor. O, tot aşa cobor şi azi, tot aşa lucrez, ca pe Tabor lucrez, şi-Mi
tăinuiesc slava, pentru ca să pot lucra strângerea cuvântului Meu în cartea sa şi să fie
el pe pământ mărturisit de Dumnezeu, Care lucrează până la sfârşit lucrarea Sa. »[14] (citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2013)
Ca de obicei, nici răstălmăcirea mesajului biblic nu lipseşte din peroraţiile liderilor “pucioşi”. Făcând referire la pasajul biblic care relatează alungarea lui Adam din rai, ei inventează o povestioară cu tâlc, un dialog imaginar prelungit dintre “Dumnezeul” Pucioasei şi Adam, un fel de negociere care ar fi urmat să schimbe radical destinul viitor al lui Adam (deşi Adam greşise profund şi era firesc să i se ofere un prilej de penitenţă pe măsura greşelii lui). Pe scurt, lui Adam i se oferea alternativa înlocuirii Evei cu altă femeie, mai performantă pe plan spiritual; dar Adam (mai integru decât acest “Dumnezeu” inventat de către liderii “pucioşi”, care îl ispiteşte cu o propunere tentantă, dar profund incorectă) a preferat să-şi primească pedeapsa în loc să se ascundă după un aranjament matrimonial obscur, dus până la limita bigamiei (după ce ar fi divorţat de Eva, cea cu care greşise în mod solidar):
« O, fiilor, o, fiilor, iată ce-a
păţit omul în rai! A ascultat de şoapta diavolului şi s-a pus apoi pe lucru şi
s-a ascuns apoi de lumină ca să nu-l vadă ea. S-a ascuns omul de Dumnezeu, dar
i-am ieşit în cale Eu numaidecât şi i-am cerut răspuns, iar el Mi-a spus ce-a
făcut şi Mi-a spus că s-a ascuns între el şi femeia sa, între ei şi diavolul ca
să nu spună ceea ce Eu l-am întrebat ca să-Mi spună, şi ca să nu rămână la
întuneric fapta lui, şi ca să dau cumva să repar ce mai putea fi reparat din
ceea ce omul a stricat. I-am spus omului să-i fac altă femeie dacă
ea a căzut spre ascundere prin diavolul invidiei asupra lui Dumnezeu, prin îngerul care a căzut din
dregătoria lui de lângă Dumnezeu din pricina trufiei omului făcut de Dumnezeu,
care apoi s-a văzut mare peste toate, singur mare, şi s-a dorit el deasupra
scaunului lui Dumnezeu cu gândul său, şi, dând îngerii să-l slujească, s-au
prăbuşit din cer, şi li s-a făcut oprire prin glas de arhanghel celorlalţi
îngeri, şi au rămas îngerii ceilalţi la locurile slujirii lor aşa cum i-a pus
Dumnezeu pe ei, şi de atunci îngerul cel căzut şi ceata lui îi învaţă pe oameni
să se ascundă de Dumnezeu, şi unii de alţii să se ascundă apoi. »[15] (citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2013)
Soluţia propusă de ei era oricum
fundamental greşită îndată ce, pe de o parte, Adam avea şi el partea lui de
vină (deci ar fi fost inechitabil ca unul să fie pedepsit, iar celălalt
recompensat); pe de altă parte, o astfel de rezolvare ar fi fost un exemplu
nefericit pentru întreaga omenire, care ar fi înţeles că unele motive insuficient
fundamentate pot deveni eventual modele perfect valabile de divorţ. Deşi prin
această eroare de logică se ajunge ca stabilitatea familiei să fie grav
periclitată, liderii “pucioşi” continuă să bată şaua ca să priceapă iapa: ei
vor să dea un exemplu sugestiv şi inatacabil care să demonstreze că instituţia
căsătoriei este căzută în desuetudine iar
iubirea dintre soţi trebuie neapărat să
fie subsecventă celorlalte manifestări văzute ale vieţii de creştin. Totodată,
se reiterează aici şi o altă deviere teoretică mai veche de la învăţătura
ortodoxă, care se referă la crearea şi evoluţia îngerilor. Este vorba de o
diversiune bazată pe inversiune: inversându-se principiile cauzei şi efectului,
se postulează că Adam i-a atras spre cădere pe îngeri, şi nu îngerii căzuţi
l-au atras la cădere pe Adam.
Într-o peroraţie care
incriminează ascunderea (ca procedeu
menit să menajeze şi chiar să conserve păcatul laşităţii) liderii “pucioşi” îi mustră pe cei care se pitesc în
întuneric, urmare la fuga lor de responsabilitate:
« O, nu căutaţi să vă îndeletniciţi să aveţi
ascunderi unii faţă de alţii şi să vă pitiţi cu ele apoi, iar dacă aveţi, părăsiţi
lucrarea lor, fiilor, părăsiţi-o azi, ca să nu vă doară şi să plângeţi mâine,
şi ca să nu Mă doară pe Mine de la voi şi pentru voi, când diavolul cel căzut
din lumină va descoperi întunericul vostru cel pentru ascunderi, căci el vă învaţă, şi [...]
diavolul îi îndeamnă pe toţi oamenii să aibă ascunderi unii de alţii şi de
Dumnezeu, căci dacă oamenii nu-L văd pe Domnul, ei cred că nici Domnul nu-i
vede când lucrează ei cu ascunsul, şi iată, se pitesc copiii de părinţii lor, părinţii
de copiii lor, fraţii de fraţii lor, soţul de soţia lui, şi soţia de soţul ei, se
pitesc unii de alţii oamenii, unii în alţii se pitesc faţă de ceilalţi, unii de alţii
se ascund.[...] O,
poporul Meu de peste tot [...] îndeletniceşte-te
cu dragostea de Dumnezeu, cu care nu trebuie să te piteşti, şi trebuie să străluceşti prin
ea peste tot [...] »[16] (citat din mesajul Mihaelei din 7 iulie
2013)
Dacă ar fi mai tari la ţinerea de
minte, liderii “pucioşi” şi-ar aduce aminte că pe vremuri, Însuşi “Dumnezeul” lor pe
care pretind că-L slujesc Se îndeletnicea cu v-aţi ascunselea şi cu pititul,
iar când nu mai reuşea să Se pitească
în vremurile de război, laşitatea I
se transforma în curajul reproşului la adresa celor care nu-I mai ofereau o protecţie consistentă:
« Fiilor, voi veni iarăşi pe
pământul acesta, dar nu-l veţi mai cunoaşte…Nu mai pot să mă pitesc după
nimeni, că se dă la o
parte şi Mă lasă. E vreme de război, tată, [...]»[17] (citat din mesajul Virginiei din 4
septembrie 1966)
Liderii “pucioşi” confundă grav mustrarea cu judecata. Se ştie că mustrarea este recomandată de către apostoli,
pentru a curma neorânduiala dintre creştini.[18]
Mustrarea se deosebeşte de judecată din cel puţin două motive. În primul rând,
mustrarea poate să o facă oricine şi are
doar un rol corectiv, nefiind însoţită de o pedeapsă; dimpotrivă, judecata se face doar de către persoane
autorizate şi calificate şi are un rol mai degrabă punitiv. În al doilea rând,
mustrarea se face întotdeauna faţă către faţă, în timp ce judecata se face de
multe ori şi în spatele celui judecat, lipsindu-l pe acesta de dreptul la
autoapărare (acesta fiind motivul principal pentru care o astfel de judecată
ipocrită şi laşă este incriminată de Biblie). Plecând de la îndemnul biblic “nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”[19],
liderii “pucioşi” generalizează în mod nepermis formulând îndemnul “nu vă mustraţi unii pe alţii” şi concomitent reformulându-l cu cuvintele acoperitoare “nu vă judecaţi faţă în faţă”:
« O, căutaţi să
nu vă judecaţi faţă în faţă, să nu puneţi vina unii pe alţii, căci dacă faceţi aşa sunteţi între cei
trufaşi, fiilor. Ştergeţi-vă vina prin mărturisirea ei, ca să fiţi fără de vină
înaintea Mea şi înaintea diavolului, fiilor. El când vă ştie cu vină la Mine,
vine şi-Mi face sâc, cum că sunteţi de partea lui cu faptele, iar Eu plâng
atunci, şi vin şi Mă rog de voi să vă alegeţi de partea Mea, şi să vadă
diavolul aceasta. »[20] (citat din mesajul Virginiei din 4 septembrie
1966)
Or, apostolii încurajează judecarea pricinilor lumeşti la judecători drepţi, aleşi dintre cei mai buni creştini [21] , rămânând ca îndemnul biblic “nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, să-i îndemne la reţinere doar pe cei lipsiţi de autoritatea şi de competenţa de a judeca. Liderii “pucioşi” urmăresc însă descurajarea oricăror critici care-i privesc personal (şi de care au tot avut parte de-a lungul vremii, dar care nu i-au schimbat de fel). Şi pentru că nu i-au schimbat, iar ei nici nu au de gând să se schimbe, se aşteaptă în continuare la alte mustrări faţă în faţă, cărora le pregătesc leacul în acest fel, cel mai eficient posibil: sugrumarea lor încă din faşă.
În grandomania lor bolnăvicioasă, liderii “pucioşi” se
consideră a fi atât de valoroşi
printre pământeni şi de mari printre
prooroci, încât o aserţiune rostită cândva de Hristos la adresa lui Ioan
Botezătorul, cum că “acesta este cel mai
mare om născut din femeie” [22],
ajunge să-i deranjeze într-un aşa mod, încât se grăbesc să o răstălmăcească: “Da, a zis Hristos acest lucru, dar să nu zică şi oamenii la fel, căci zisul lor
nu mai e valabil, ci cade în făţărnicie”. Duhul pucioşesc care se dă drept “Ioan
Botezătorul” vorbeşte despre sine lămuritor pe acest subiect:
« [...] iată, e de învăţat această
ascultare ucenicească a celor ce se nasc din Dumnezeu. [...] Eu sunt ucenic, aşa m-ai numit, căci aşa
m-ai învăţat să fiu, şi sunt pentru că Te-am ascultat mai presus de fire, şi
tot aşa Te-am şi urmat, şi tot aşa Te-am şi iubit. Să nu spună nimeni că eu am
fost Ioan Botezătorul şi unul am fost şi că nu pot oamenii să fie ca mine. O, e
făţărnicie în cei ce dau să spună aşa. Când spune Domnul e una, iar
când spune omul nu e tot la fel, ci e bine să nu spună omul, şi e bine să fie omul ca Dumnezeu, asemenea
lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui, aşa cum Tu ai spus peste cei ce-Ţi văd lucrarea
şi-Ţi ştiu slava, Doamne, căci ai spus despre ei: “Vor fi asemenea Lui şi Îl
vor vedea cum este” »[23] (citat din mesajul Virginiei din 4
septembrie 1966)
Aşadar, omul trebuie
să zică altceva decât a zis Dumnezeu despre Ioan (că este cel mai mare între
cei născuţi din femei), şi anume să spună că anumiţi oameni născuţi din femei
(alţii decât Ioan Botezătorul, desigur) pot deveni chiar de pe pământ “asemenea
lui Dumnezeu” şi “născuţi din Dumnezeu” (deci pot deveni mai mari
decât Ioan Botezătorul, care a rămas doar cel mai mare “născut din femeie”).
Iar faptul că această aserţiune e adevărată e dovedit chiar de ei, de cei doi
“prooroci” de la Pucioasa, care pretind că sunt singurii “ucenici” care au
reuşit împlinirea acestui deziderat şi au ajuns astfel să fie “prooroci” mai mari decât Ioan Botezătorul: singurii soli, singurele porţi şi singurele punţi dintre “Dumnezeul”
Pucioasei şi restul oamenilor, singurii care sunt asemenea Lui şi care Îl văd cum este, căci ei L-au plăsmuit pe El după chipul şi asemănarea lor.
…………………
Anca Ionescu Târgovişte
9 iulie 2013
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.