428. O neglijenţă aparent fără importanţă
Stilul
neglijent, inconfundabil, al adevăratului autor (autoare) al textelor de la
Pucioasa intitulate pompos “Cuvântul lui
Dumnezeu” demonstrează o dată în
plus că imperfecţiunea omenească este incompatibilă cu perfecţiunea
dumnezeiască.
În
ultimul mesaj pucioşesc al Mihaelei Tărcuţă se strecoară o inexactitate
măruntă, care ar putea foarte bine să treacă neobservată, dacă textul cu
pricina n-ar avea pretenţia să-L aibă ca autor pe Însuşi Atotştiutorul
Dumnezeu:
« [...] acum două mii de ani M-am
întâlnit cu ea la fântână şi M-am descoperit ei cine sunt, iar ea s-a dus în cetatea
ei, Samaria, şi a izvorât din gura ei vestea cea despre Mine [...] »[1](citat din
mesajul Mihaelei din 19 mai 2013)
Mihaela vorbeşte aici din amintiri şi din memoria ei
auditivă, căci se vede că n-a mai răsfoit de mult Biblia. Femeia despre care se
vorbeşte aici era într-adevăr samarineancă, dar nu era din cetatea Samaria Samaria ( în evreeşte Shomron ceea ce înseamnă turnul de veghe) care era capitala
provinciei denumită tot Samaria
“ Şi trebuia
să treacă prin Samaria
Faptul că textul biblic vorbeşte la modul generic şi introductiv despre “o femeie din
Samaria”[3] nu
înseamnă că femeia era din cetatea Samaria, ci din ţinutul numit Samaria, prin
care Iisus trebuia să treacă. Acest lucru va fi confirmat mai târziu, când se
arată din nou că femeia era chiar din aceeaşi cetate la care se făcuse deja
referinţă (Sihar):
“ Şi mulţi
samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul
femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.” [4]
Dacă
Mihaela s-ar fi exprimat exact ca în Biblie (de pildă, dacă ar fi formulat “...
s-a dus în cetatea ei din Samaria...” în loc să spună “s-a dus în cetatea ei, Samaria,”), textul pucioşesc
ar fi putut fi acceptat şi crezut (de unii) ca provenind de la Dumnezeu şi nu
de la oameni, iar demersul literar al Mihaelei ar fi fost salvat, la prima
vedere, de acuzaţia de sperjur şi de farsă.
Farsa de la Pucioasa ar putea fi până la urmă de
înţeles şi acceptată ca o pasiune răsfăţată şi benignă a câtorva exaltaţi
religios (care compun texte pe calapodul tragediilor antice greceşti, cu
zeităţi care vorbesc unele cu altele ca să le audă oamenii şi să le admire şi
să se mire), dacă n-ar atrage după ea distrugerea unor destine ale altor oameni
evlavioşi şi cinstiţi, dar care s-au dovedit a fi bolnăvicios de naivi.
…………………
Anca Ionescu Târgovişte
6 iunie 2013
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.