424. Scandal uriaş la Pucioasa: un război patrimonial stă să se declanşeze în orice clipă!
În articolul cu nr. 250 din 27
august 2010 de pe acest blog (şi apoi în articolul cu nr. 413 din 12 ianuarie 2013), scoteam în
evidenţă faptul că liderii
“pucioşi” s-au pomenit peste noapte puşi în faţa unui sever test de onestitate:
– ori să-şi aducă
aminte că, întrucât şi-au făcut ani de-a rândul reclamă pretinzând că sunt
“stătători ai mânăstirii Noul Ierusalim”, (deci monahi dedicaţi, care îşi asumă
fără părere de rău şi fără fariseism votul sărăciei
de bunăvoie), trebuie să dovedească lumii întregi acest lucru prin
restituirea către Ilie Bunea a tuturor bunurilor imobile pe care i le-au
sustras acestuia prin înşelăciune, şi pe care el le reclamă acum în mod public,
cerând să-i fie restituite;
– ori să se
facă mai departe că plouă, închizându-şi ochii, astupându-şi urechile şi
ridicându-şi fustele în cap, pretinzând că aşa
ceva nu se poate şi
aburindu-l pe pretendentul la dreptate cu zicătoarea “Mortul de la groapă nu
se mai întoarce!”, pentru a-l lămuri odată pentru totdeauna că nu-i vor mai
restitui niciodată pământurile şi acareturile pe care ei le-au sustras de la el
prin înşelăciune.
După ce au luat notă de
acest demers jurnalistic, liderii “pucioşi” au tăcut chitic mai bine de doi
ani, sperând că e vorba doar de o provocare, iar Iliuţă Bunea nu va face totuşi
demersurile legale pentru recuperarea bunurilor sale. Când însă Iliuţă
şi-a luat inima în dinţi şi le-a dat de înţeles că n-are de gând să se lase fraierit, liderii “pucioşi” au avut o primă reacţie de nervozitate pe data de 9
ianuarie 2013, lansând un “mesaj” prin care sugerau pe departe că nici n-au de
gând să facă vreo reparaţie a răului făcut, nici să se despartă vreodată de
unele bunuri care nu le aparţin, dar de care se folosesc de ani ce zile. Ca
să-şi ascundă lăcomia şi nedreptatea săvârşită prin rapt calificat, liderii
“pucioşi” Mihaela şi Nicuşor au adus motivaţia răsuflată că de fapt “pământul
lui Iliuţă era al Domnului”, deci nu se mai poate face nimic în sensul
restituirii lui, pentru că doar nu te poţi judeca sau lua de guler cu “Dumnezeul”
Pucioasei. Acest pământ, despre care liderii “pucioşi” declară că “sunt
aşezaţi ca trăiască pe el” (deşi aparţinuse familiei Bunea, prin moştenire din tată în fiu), este acum
atribuit (printr-un soi bizar de împroprietărire retroactivă) tocmai “Dumnezeului”
Pucioasei. Şi cu toate acestea, tot familia Bunea e acuzată că ar fi acaparat
pământul care aparţinea duhului vorbitor de la Pucioasa (care este proclamat “Stăpânul”
şi “Domnul”) şi, prin consecinţă, i-ar fi luat dreptul Lui de a mai trăi pe acest pământ:
« O, popor al cuvântului
care te hrăneşte din cer, tu să nu uiţi că al Domnului este pământul şi nu al tău. Tu să nu uiţi că al Domnului este locul pe care eşti aşezat ca să trăieşti pe el ca în cer şi nu ca pe
pământ, unde omul i-a luat Domnului dreptul şi trăirea Sa cu omul! » [1] (citat din mesajul Mihaelei din 9 ianuarie 2013)
Chiar dacă am admite la
limită, printr-o imaginaţie poetico-teologico-miribolantă, că liderii hrăpăreţi
de la Pucioasa au dreptate în ceea ce priveşte pământul şi că acesta aparţine
de drept “Domnului” lor ( Care iată, nu poate trăi în cer, ci numai
pe pământ, luat cu japca de la răzeşii pământeni), ei tot rămân cu o mare
încurcătură, căci casa şi
acareturile pe care ei le-au
găsit acolo, ridicate pe acele pământuri pe care şi le-au însuşit, nu se mai
poate pretinde cu nici un chip că “sunt şi ele ale Domnului”, îndată ce
au fost zidite de familia Bunea, şi în consecinţă aparţin de drept acestei
familii şi urmaşilor ei.
Pe de altă parte, liderii
“pucioşi” se feresc să mai recunoască public faptul că pământurile acaparate de
la Iliuţă Bunea fuseseră trecute pe numele “Fundaţiei Sfânta Virginia”, al cărei preşedinte fusese ales în persoana lui
Marian Zidaru, poate şi pentru faptul că Marian Zidaru i-a părăsit la rândul
lui, întorcându-le spatele pentru totdeauna. Deşi “Fundaţia” fusese trecută de jure ca proprietar în actele de donaţie
dobândite prin înşelăciune de la Ilie Bunea, liderii “pucioşi” pretind
acum că ele aparţin doar “Dumnezeului” lor imaginar care, deşi nu are
acte de proprietate, este proclamat de
facto de către liderii
“pucioşi” singura “persoană juridică” îndreptăţită asupra acestor pământuri. În
susţinerea acestei aberaţii, ei proclamă
acum în fals că strămoşii lui Iliuţă Bunea s-ar fi
instalat pe terenurile respective în mod abuziv, săvârşind păcatul uzurpării
dreptului veşnic al “Dumnezeului” Pucioasei asupra lumii
materiale, deci şi asupra pământurilor (terenurilor) oamenilor:
« [...] oamenii
de pe pământ n-au lăsat loc cerului pe pământ cu ei şi au luat în stăpânirea lor facerea lui
Dumnezeu şi
fac acest păcat, pentru care toţi oamenii vor da răspuns lui Dumnezeu. » [2] (citat din mesajul Mihaelei din 9 ianuarie 2013)
Văzând că liderii “pucioşi” nu au de gând
să renunţe din proprie iniţiativă la bunurile însuşite prin înşelătorie, Iliuţă
Bunea s-a hotărât să treacă el la acţiune. Pentru că nu simţea nici o plăcere
să dea ochii cu cuplul inchizitorial al liderilor “pucioşi” Mihaela şi Nicuşor,
Iliuţă a ales o cale ocolită: şi-a trimis doleanţele lui prin intermediar,
alegându-l pe Nicu Popp să joace rolul de curea de transmisie, chiar dacă era
profund deranjat de caracterul oportunist, încrezut şi greţos al acestuia.
Alegerea n-a fost întâmplătoare, ştiut fiind că Nicu Popp este cel mai obedient
lacheu al liderilor pucioşi, beneficiar al unui impresionant cumul de funcţii:
vechil, vornic, spătar, sforar, administrator, sfetnic de taină şi purtător al
pungii de obşte. Desigur că Nicu Popp a jucat o carte câştigătoare pentru
stăpânii lui, ducându-l cu vorba cât a putut de mult pe Iliuţă, deşi acesta
avansase nu mai puţin de patru propuneri diferite de retrocedare parţială a
drepturilor care consideră că i se cuvin. În particular trebuie spus că toate
propunerile erau vizibil dezavantajoase pentru Iliuţă, raportate la drepturile depline care i s-ar
cuveni; dar el a apreciat probabil, că mai bine ar fi să recupereze măcar o felie din întreg,
decât nimic.
Liderii “pucioşi” au simţit
însă nevoia să-i dea lui Iliuţă şi un răspuns mai tranşant, cu un caracter
semioficial, care să-l “moaie” şi să-l determine să se lase păgubaş. În acest
scop, ei au ticluit un “cuvânt” meşteşugit, ca venit din partea “Dumnezeului”
lor, prin care se exonerează singuri de orice implicare şi de orice vină.
Iliuţă este prezentat acum în culori întunecate, ca un individ iresponsabil
care “a aruncat de la el crucea”, după ce “a dat să o poarte o vreme”
(construcţie depreciativă, care face aluzie la perioada când Iliuţă era
considerat “piesă grea”, “primul între egali” în angrenajul ecleziastic
pucioşesc, dar a cărui prestaţie anterioară este acum minimalizată, fiind
considerată doar ca o tentativă nereuşită) şi “i-a însuspinat şi
îndurerat pe nedrept pe liderii “pucioşi”, făcându-le “încordare şi apăsare pe sufleţel”:
« O, pace ţie, măi poporul
Meu, popor al cuvântului Meu! Cu dor de tată şi cu mângâiere te prind în braţe
şi-ţi mângâi suspinul. O, eşti însuspinat. Cel ce aruncă de la el crucea după ce dă s-o poarte şi
el o vreme, acela îţi face suspin şi ţie şi Mie şi-ţi face lacrimi şi-ţi face
încordare şi apăsare pe sufleţel. [...] O, pace ţie, poporul Meu însuspinat,
pace ţie, tată! Dinăuntru dureri, din afară dureri, dar cel îndurerat este cel
slăvit, tu ştii aceasta. » [3] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Poziţia de
contestatar a lui Iliuţă nu este nici pe departe singulară (lucru
recunoscut de altfel şi de liderii “pucioşi”), deci în nici un caz nu se poate
spune că ceva s-a dereglat în raţionamentul acestui om. Mulţi dintre cei care,
păcăliţi fiind cu sporovăieli amăgitoare menite să convingă că “la
Pucioasa vorbeşte Dumnezeu”, s-au întors mai târziu cu mânie şi cu
ameninţări la adresa celor care i-au înşelat cu astfel de poveşti toxice:
« Eu stau la uşă
Dar cea mai mare
arsură la inimă vine pentru liderii “pucioşi” de la Iliuţă; şi nu atât pentru
că “ a fugit de sub cruce”
şi L-a părăsit pe “Dumnezeul”
fictiv propovăduit de Mihaela în fabulaţiile ei onirice, ci mai ales că acum
îşi revendică nişte bunuri, după ce a realizat că a fost deposedat de ele prin
înşelăciune. Iată că gluma se îngroaşă. Ce-i de făcut? Vorbind din dreptul
“Dumnezeului” lor, liderii “pucioşi” Mihaela şi Nicuşor dau pe faţă faptul că
n-au nici bani de răscumpărare pentru acele bunuri (asta fiind una dintre
variantele păguboase pe care Iliuţă ar fi fost gata să o înghită, după ce
singur a propus-o), dar nici nu le trece prin cap ca să se lipsească pur şi
simplu de aceste bunuri:
« O, am un fiu care a fugit de sub cruce şi M-a
părăsit şi el şi Mi-a întors spatele şi aruncă
înapoi cu nemulţumire pentru nemulţumirile lui. O, ce să-i dau? El Îmi cere
zălog ca să nu mai arunce în Mine, ca să nu mai dea în puterea celor de sub
cruce şi să Mi-o împuţineze. O, dacă aş fi bogat pe pământ i-aş da înapoi
pentru cele cu care M-am sprijinit pe el o vreme până când am putut să-Mi
pun numele Meu cel mare pe cetatea Mea de nou Ierusalim, numele Meu, pe care
să-l poarte poporul Meu cel hrănit cu cuvântul Meu. Ochiul Meu este ager şi
vede înapoi şi vede înainte şi se sprijineşte pe pământ cu cei credincioşi
cuvântului Meu şi mai ales pe cei plini de credincioşie, dar dacă Eu văd că ei Mă vor părăsi şi că Mă părăsesc şi fug
de sub cruce, Eu ce să fac? Să nu Mă pun la adăpost cu cele ale planului Meu
din greu purtat şi înfăptuit pic cu pic? Să le plătesc vremea cât au stat cu Mine? O,
Eu M-am sprijinit cu mersul Meu de azi pe toţi cei care s-au aplecat să-Mi fie
popor Mie şi numai Mie, aşa cum şi acum două mii de ani a fost pentru mersul
Meu pe pământ. » [5] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Surprindem aici şi o
minciună gogonată, una dintre cele cu care liderii “pucioşi” ne-a obişnuit
deja. Ei pretind aici, a “n”-a oară, că “Dumnezeul” lor e Atotştiutor şi că “vede înainte” cu ochi ager pe
cei care-L vor părăsi, şi
tocmai de aceea nu pune bază pe ei şi se sprijină doar pe cei care vor rămâne
mereu statornici. Or, această pretenţie este o minciună, fiind
cunoscut că toţi greii pe care s-a sprijinit “lucrarea” de la
Pucioasa, în frunte cu Iliuţă, Marian, Victoria, Tataia, Costel, Ionică,
“Mormăilă” şi alţii, au dezertat pe neaşteptate, exact atunci când liderilor
“pucioşi” le era lumea mai dragă. Or, de ce s-a mai sprijinit pe ei “Atotştiutorul” de la Pucioasa, dacă
“ştia” că ei vor pleca şi se vor transforma în denigratori? De ce S-a îndatorat peste măsură la
ei, iar acum nu ştie cum să le mai răsplătească jertfa inutilă a vieţii lor şi
a sănătăţii lor şubrezite pe vremea când
ei s-au dăruit cu totul acestei “lucrări”?
Ascunşi sub pulpana
hainei “Dumnezeului” închipuit de la Pucioasa, liderii penali ai sectei
“Noul Ierusalim” se răţoiesc acum la cei nemulţumiţi, văzând că aceştia şi
ridică fruntea din ţărână şi îşi cer înapoi drepturile furate. În tentativa de
a-i timora, îi ameninţă prin mesaje sforăitoare că “o să vadă ei” cu cine se luptă şi ce o să li se
întâmple, dacă nu se potolesc şi nu-şi bagă sabia în teacă. Libertatea
acestora, dobândită cu mare zbucium şi luptă interioară, este privită ca un
delict, iar nevoia lor de dreptate, ca o apăsare nemeritată peste liderii
sectei:
« O, iată şi azi dureri şi
suspin. Se luptă omul cu Mine. Toţi cei ce se
luptă împotriva mersului poporului Meu şi a trudei Mele de azi se luptă cu
Mine, nu cu cei rămaşi lângă Mine. Cu Mine au ce au cei
ce dau să arunce înapoi cu învinuiri, cu dispreţ, cu defăimări fel de fel şi cu
ameninţări la fel, şi vor vedea aceştia cu cine se luptă
dacă vor tot lovi, dacă vor tot apăsa. O, în loc să lase ei fruntea în jos pentru nedragostea lor,
pentru necredinţa lor, pentru dorul lor de libertate fără ocrotirea Mea peste
ei, căci au ieşit din staulul Meu, o, iată, ei fac suspin, fac apăsări, fac
dispreţ şi cuvinte de dispreţ, şi mult fac ei aceasta. » [6] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
“Capul răutăţilor” nu
poate fi, desigur, decât Iliuţă”, care deşi fusese “aflat la mijloc” pe
vremea când era un privilegiat al sectei şi era perceput ca decident egal în
drepturi cu Mihaela (cel puţin, în aparenţă), acum se luptă “din lături”
cu cei pe care i-a dibuit până la urmă că sunt amăgitori, impostori, mincinoşi
şi laşi. Cererile lui de retrocedare a drepturilor uzurpate prin înşelăciune le
dau dureri de cap fără leac liderilor “pucioşi”, căci ei nu s-au gândit
niciodată că va veni şi vremea decontării faptelor lor. Singura lor soluţie
este să se ascundă după “Dumnezeul” lor (în care, oricum, nu mai crede
nimeni dintre cei care au părăsit secta) şi să spună că nu pot decide ei în
numele Lui:
« O, tu, cel ce apeşi demult, demult de la mijloc, şi apoi din lături acum, îţi spun Eu, Domnul,
că împotriva Mea te lupţi, cu Mine te lupţi, nu cu cei ce-Mi poartă din greu grija de lucrarea Mea, de
poporul Meu. O, nu cu ei ai tu de vorbit, ci cu Mine, căci ei nu pot de la ei
să hotărască nimic, fiindcă e primejdie să zică omul în locul lui Dumnezeu, şi
scrie în Scripturi această primejdie, care a fost peste cei ce au spus ei ceea
ce nu trebuia să spună şi să facă de la mijloc[...]» [7] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Cei care, odată
plecaţi din sectă, îşi fac curaj ca să-şi revendice oarecare drepturi sau
reparaţii la oarece nedreptăţi din trecut, sunt ameninţaţi şi atenţionaţi că se află pe un drum
primejdios, iar gestul lor de frondă s-ar putea să-i coste:
« O, nu pot să împart
truda Mea cea grea cu cei ce ies de la Mine, şi nici pe poporul Meu nu pot să-l
împart cu ei, căci cei care au venit s-au dat Mie, iar cei ce ies după ce vin
se rup de Mine şi-Mi fac suspin când ies şi-Mi rup când ies din trupul poporului
Meu dacă ei au făcut parte din turma acestei lucrări de cuvânt, dar să aibă
grijă măcar să nu-Mi mai facă mai mult rău, că e primejdios aceasta. » [8] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Cât priveşte pe cei
care au avut curajul să dea pe faţă potlogăriile şi înşelătoriile şi minciunile
de la Pucioasa, aceştia sunt cotaţi în bloc ca “batjocoritori ai lucrării”
şi li se sugerează ca ar fi mai bine să se lase de “sportul” ăsta, pentru că
“pucioşii” oricum vor merge mai departe neabătut, conduşi de aberaţiile
liderilor lor, pe principiul sănătos “câinii latră, ursul merge”:
« Iată, este batjocură multă peste lucrarea Mea cea de azi din pricina
celor ce s-au tras în lături ca să nu mai fie ai Mei. Eu însă merg mai departe
şi merg, că aşa este scris. Le grăiesc părinteşte şi celor ce M-au părăsit sub
cruce, celor plini de nemulţumiri şi de învinuiri asupra celor rămaşi. Îi rog
să fie cuminţi şi să se roage lui Dumnezeu pentru mersul Meu cel greu cu
poporul cel de azi al cuvântului Meu, cu cei neputincioşi, dar credincioşi,
căci credinţa lor este cea care Mă ajută să vin şi să fiu pe pământ cu oamenii
şi să grăiesc lor cuvântul Meu, cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii. » [9] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Anticipând că Iliuţă
este pornit acum pe un drum fără întoarcere, la capătul căruia se află
dreptatea şi adevărul, liderii “pucioşi” încearcă să-l înmoaie, luându-l şi cu
binişorul pe toate feţele, arătându-i că iată, a ajuns “Dumnezeul”
Pucioasei să se roage de el în genunchi, ca să se potolească şi să renunţe la
atâtea pretenţii. Totodată i se promite că dacă va renunţa la comândurile sale
va avea plată în ceruri, căci liderii “pucioşi” sunt atât de săraci că n-au ce
să-i mai dea în schimb, ei Îl au numai pe “Dumnezeul” lor şi
atât. În concluzie, Iliuţă să facă bine şi să se mulţumească doar cu amintirea
unor “ani frumoşi”, pe vremea când lucrurile păreau cât de
cât normale şi liderilor “pucioşi” Mihaela şi Nicuşor încă nu li se suiseră
gărgăuni la cap:
« Eu, Domnul, Mă scol să potolesc
toată bătaia furtunii şi să-i liniştesc părinteşte pe cei ce suflă durere peste
poporul rămas sub cruce, sub sarcina venirii Mele. O, dar dacă voi, cei ce
M-aţi părăsit, nu-Mi mai deschideţi când bat, vă rog pe voi, fiţi înţelepţi
după cum Eu vă ştiu, şi nu-Mi cereţi nici zălog, nici bani, căci Eu merg din greu
cu mersul Meu şi sunt purtat din greu de cei ce-Mi poartă greul şi pe poporul
care M-a ales. Vă voi da în împărăţia Tatălui Meu plata care se cuvine vouă,
dar aveţi grijă, fiilor, de ea, o, aveţi grijă, dacă nu puteţi să le daţi voi
din truda voastră la cei rămaşi cu Mine, la creştini, o, măcar să nu le cereţi,
căci ei au părăsit totul pentru Mine şi n-au decât pe Dumnezeu, iar grijile lor pentru
mersul Meu sunt multe şi grele şi îi apasă mereu şi merg sub ele înlăcrimaţi pe
calea Mea cea grea, şi merg şi nu Mă părăsesc sub greu. O, se cade să-i iubim,
să-i sprijinim, să nu le cerem nimic, sau măcar să nu le
căutăm răul şi să nu-i îngreuiem mai mult, căci misiunea lor este grea. Aceasta
vă rog Eu pe voi, cei ce v-aţi ales altă viaţă decât cea pe care aţi dat-o Mie mulţi, mulţi ani, până ce altfel aţi
hotărât pentru voi. Eu, Domnul, vă rog, ascultaţi-Mi povaţa. » [10] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Până la urmă, vina nu
este a liderilor Mihaela şi Nicuşor, ci a lui Iliuţă, pentru că dacă el n-ar fi
plecat, nu s-ar fi ajuns aici, iar bunurile lui moştenite de la părinţi ar fi
fost folosite în continuare în devălmăşie de către “fraţii” lui sectanţi. Iar
dacă a plecat, şi-a dat arama pe faţă că este un păcătos, neumilit şi trufaş,
deci nici n-avea ce căuta printre “sfinţii” din chibuţul pucioşesc. Dar atunci,
de ce oare a mai fost ales? De ce oare a fost promovat? De ce oare a fost
ascultat, atâţia ani, cu respect şi cu cinstirea cuvenită doar unui “ales şi
sfinţit al Domnului”? Oare
“Dumnezeul” Pucioasei nu ştia ce urma să i se întâmple? Iată că se pare
că nu ştia (deci nu El este Atotştiutorul):
« Şi acum spun cu jale:
nu-i trebuie mai mult păcat celui ce pleacă de sub ocrotirea Mea şi aruncă apoi
vina asupra celor rămaşi pentru nestatornicia lui, pentru aruncarea crucii. De
aceea e bine să nu învinuiască unul ca acesta pe nimeni
pentru paşii lui, căci niciodată omul nu poate să aibă vina cea pentru el
în altă parte sau în alţii, nu,decât în el. Vina este în om, nu în afara lui atunci când cade din
Dumnezeu, iar cine nu vrea să cadă, nu cade, nu cade, oricâte ispite l-ar
încerca. Cine-l scoate pe om de la Dumnezeu? Vă spun Eu. Păcatul, şi apoi
păcatul neumilinţei şi apoi păcatul trufiei, cu care aruncă înapoi vina pentru
el [...]» [11] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Se pare însă că
Iliuţă a pierdut frica de “Dumnezeul” de la Pucioasa, văzând că Acesta nu este nici adevărat, nici
consecvent, nici atotştiutor, iar ameninţările Lui şi ale celor care L-au zugrăvit după fantasmele
minţii lor seamănă cu vocalizele unui tigru de hârtie:
« Te povăţuiesc şi pe
tine, poporul Meu cel rămas cu Mine sub greul crucii Mele. Ai grijă, fiule, crucea trebuie purtată, nu aruncată, căci iată, cine aruncă
crucea aruncă apoi în Mine şi în tine, fiindcă cel nestatornic pierde frica de
Dumnezeu şi pierde apoi grija de suflet şi-şi caută bucurii şi stare pentru el,
iar pe Mine Mă lasă îndurerat. » [12](citat din
mesajul Mihaelei din 7 aprilie 2013)
Puşi în faţa unei
situaţii potenţial periculoase, după ani de zile de lâncezeală, în care totul
părea că le merge din plin şi că toţi adepţii visează să le sărute picioarele
în extaz, liderii “pucioşi” se acoperă acum singuri cu îmbărbătări şi cu mângâieri, pentru a-şi mai face curajul găinii,
avertizată din timp cu promisiunea optimistă: “curaj, găină, că (abia) mâine
te tai!”. Ei îşi bagă capul şi urechile în nisip (aşa cum pe nedrept este
acuzat struţul), ca să nu mai audă acuzaţiile tot mai vocale care vin din
partea celor nedreptăţiţi. Se apără cu minciuni ieftine, pretinzând că n-au
nici banii, nici zălogul de prietenie veşnică cerut de Iliuţă de la puţinele
suflete care l-au înţeles de-a lungul timpului, dar pe care liderii “pucioşi” le
ţin ferecate cu lanţuri nevăzute în lagărul lor de concentrare de la
Târgovişte. Ar putea să-i facă pe plac lui Iliuţă şi să-i restituie bunurile,
dar nu vor, căci aceasta e o greutate prea mare pentru mândria lor care se
înalţă până la cer. Iar argumentul suprem al refuzului este exemplul viu
pe care l-ar oferi victoria lui Iliuţă, exemplu care ar fi îndată urmat şi de
alţi nedreptăţiţi. Căci dacă toţi nedreptăţiţii liderilor “pucioşi” ar cere să
li se dea înapoi ceea ce li s-a sustras de-a lungul anilor prin înşelăciuni
persuasive, întreaga şandrama de la Pucioasa s-ar prăbuşi ca un castel de cărţi
de joc, iar “Dumnezeul” Pucioasei ce-ar fi să mai facă atunci, lipsit de
toate bunurile pământeşti? Îndatorat până în gât, El retează din faşă orice tentativă
posibilă de retrocedare a bunurilor fraudate:
« Vă mângâi pe voi cu
cuvântul Meu şi vă îmbrac în puterile cereşti, fiilor, că multe sunt de lucrat,
iar voi sunteţi puţinei şi mititei şi mocoşiţi uneori, căci sunteţi osteniţi,
dar sunteţi cei care nu M-aţi părăsit sub greu. O, ascundeţi-vă capul şi urechile dinspre cei
ce vă aduc dureri şi cuvinte de dispreţ şi de învinuire şi de nelinişte. O, lăsaţi-Mă pe Mine faţă în faţă cu ei şi
staţi sub adăpost, că voi sunteţi mici şi nu aveţi putere multă în faţa
ispitelor. Iată, nu M-am putut sprijini până la sfârşit cu toţi cei cu care
M-am scris pe cale, dar nici nu le pot sta în faţă pentru nemulţumirile lor. O,nu le pot da zălog dintre cei ce M-au ales
pe Mine venind în trupul acestui popor, că nu-Mi pot rupe singur fiii de la
sân. Nu le pot da nici bani dacă ar fi să împărţim
truda cea pentru mersul Meu, dar dacă ei apasă, trebuie să le spun că nu pe
voi, ci pe Mine Mă apasă. Eu pot să fac să le dau să-şi
facă ei ce vor şi-Mi zic că n-au cu ce, dar cu greu pot,cu mare greu, că mersul Meu e greu,
dar ce le mai rămâne lor la Mine? O, dacă toţi Mi-ar cere înapoi pe cele cu care au
sprijinit mersul Meu atâţi câţi sunt ei, ce-ar fi să fac Eu? » [13] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
În fine, asul din
mânecă scos de liderii “pucioşi” ca să-l îmbuneze pe Iliuţă este umilinţa
prefăcută a lor, rostită languros din dreptul “Dumnezeului” lor. Acesta Se roagă de Iliuţă să-L ierte, să-L ierte cu sufletul lui mare şi generos
pentru că nu l-a putut satisface în cererile lui, poate îndreptăţite, poate nu,
dar care nu se pot (încă) soluţiona. Eventual, să mai aştepte... poate cine
ştie? Peste cinci, sau zece, sau douăzeci-treizeci de ani s-ar ivi ceva şanse
mai substanţiale. La urma urmei, şi răbdarea este o virtute creştină, căci
iată, nici “Dumnezeul” Pucioasei nu se dă în lături de la răbdare şi de
la îndurarea multor şi mereu multor încercări care vin din neiubire de la unii
ca Iliuţă:
« O, nu aşa se face cu
faptele vieţii, o, nu aşa! E ruşinos aşa, iar omul nu ştie ce poate fi cu viaţa
lui. E bine să aibă frică de Dumnezeu tot cel ce a ştiut cuvântul Meu cel de azi şi e
bine să se umilească cu iubire înaintea Mea pentru neputinţa lui, căci Eu voi
fi şi voi socoti după inima fiecăruia, că sunt Mântuitor, dar sunt şi Judecător
pentru neiubire. Îi rog pe cei ce Mă apasă din părţi, îi rog să Mă ierte pentru neputinţa de a le sta în faţă
pentru nemulţumirile lor, căci Eu sunt Dumnezeu şi sunt şi Făcătorul lor şi
sunt datori şi ei Făcătorului lor, sunt datori lui Dumnezeu cu multe şi mereu
cu multe, iar Eu îndur de la ei neiubire şi multă îndur. » [14] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Toţi cei care au
renunţat la crucea strâmbă a
schismei de la Pucioasa şi
gândesc tot ca Iliuţă, să ia aminte (cu el în frunte). Să se înţelepţească, să
se umilească, să se trezească, să se pocăiască, să renunţe la duhul de judecată
şi la “loviturile” îndreptate împotriva liderilor “pucioşi”. Căci cine îi
“loveşte” pe ei, pe “Dumnezeul” lor Îl loveşte. Cine îi învinuieşte pe ei, pe
“Dumnezeul” lor Îl învinuieşte:
« O, voi, cei ce aruncaţi
crucea şi apoi aruncaţi spre cei ce nu leapădă crucea, o, înţelepţiţi-vă, o,
umiliţi-vă, treziţi în voi pe Domnul ca să poată El, că furtuna necredinţei vă
dezrădăcinează din El. O, aplecaţi-vă spre pocăinţă, nu spre duh de judecată. Ce ştiţi voi despre cei ce-i loviţi? Aceasta este a Domnului.
El ştie vina, El ştie pocăinţa fiecăruia, El ştie şi credinţa omului, El ştie,
nu voi, căci a Lui este aceasta, iar cel ce judecă pe fratele său a şi fost
judecat unul ca acela. O, umiliţi-vă, umiliţi-vă mult şi frumos şi cu folos! » [15] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Iar cine îi judecă pe
liderii “pucioşi”, măcar în gând, (şi măcar că liderii se consideră a fi pe
aceeaşi treaptă cu cei pe care îi tratează ca pe nişte slujitori), pe “Dumnezeul”
lor (şi pe sine se) judecă:
« Când cineva între fraţii de aceeaşi treaptă judecă ale
fraţilor măcar în gând, acela este judecător, nu
rugător, şi cade apoi sub judecată prin faptele sale, căci mintea omului nu
este deprinsă să stea cuminte, să nu se uite în lături şi să ia pe ale altora
ca să le judece punând cap la cap toate şi socotind după ea toate. » [16] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2013)
Ce va fi să fie, odată ce
securea războiului a fost dezgropată? Fericiţi
făcătorii de pace, scrie undeva. Liderii “pucioşi” ar putea uşor să
dezamorseze bomba şi să facă pace, dându-i înapoi lui Iliuţă tot ceea ce i-au
furat. De altfel, în teritoriul reclamat de Iliuţă nu mai vieţuiesc decât doi
jalnici epigoni ai lelicăi Maria: Spirică şi Milică al Mihaelei, care-şi omoară
plictiseala unul altuia, şi nicidecum “cei 14 stătători ai mânăstirii Noul
Ierusalim”, aşa cum continuă să apară în chip făţarnic (e drept, cu
caractere mult mai mici, ca să nu fie observate decât de cei care le caută cu
orice preţ) un subtitlu pe fiţuica-ziar pe care liderii “pucioşi” continuă să o
tipărească, în amintirea unor vremuri mai bune, cu acelaşi titlu mincinos: ”Cuvântul
lui Dumnezeu”. Unde sunt cei 14 de altădată? Poate în amintirile unora mai
bătrâni. Cei doi ultimi “mohicani” ar putea foarte bine să ia cu ei şi poarta
de aramă, rămasă amintire de la Marian Zidaru, şi s-o planteze la intrarea în
Grădina Întâlnirii. Să demonteze cărămidă cu cărămidă Templul păgân cu
douăsprezece uşi şi 33 de cornişe şi să-l rezidească în mijlocul Cortului Alb,
căci acolo cică S-a mutat “Domnul” lor, “Dumnezeul” Pucioasei.
Să-i lase lui Iliuţă doar pământul, casa, zidurile şi fântânile, ca să aibă de
unde să bea apă. Dar să nu aştepte să vină Iliuţă să-i ia de guler şi să-i dea pe poartă afară. Să-şi ia amândoi catrafusele, borcanele cu zacuscă şi sticlele
cu vin şi să se mute în hambarul cu etaj, nou-construit în curtea Corneluţei,
din banii păpaţi de liderii “pucioşi” după ce Nicoleta Albu şi mama ei şi-au
vândut apartamentul din Drumul Taberei, aducând toţi banii la picioarele
“apostolilor” pucioşi şi retrăgându-se, sărace şi împăcate cu sinele, în
lagărul de concentrare deghizat în chinovie al lui nea’ Didi de la Valea
Voievozilor din Târgovişte. Căci aşa se construieşte viitorul şi aşa se scrie
istoria la Pucioasa: cu bunuri şi cu bani extorcaţi de la naivii care îşi
amanetează viitorul şi îşi vând copiii unor plăsmuitori de vise cu iz de
pucioasă.
…………………
Anca Estera
24 aprilie 2013
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.