421. Noi interpretări aberante ale Scripturii
Cu mai bine de un an în urmă, liderii “pucioşi” săvârşeau o gravă greşeală de coordonare temporală, afirmând într-unul din mesajele lor că între Duminica Înfricoşatei Judecăţi şi Duminica Învierii Domnului urmează să se aştearnă un post de patruzeci de zile. Greşeala dovedeşte limpede că textele prezentate ca fiind “Cuvântul lui Dumnezeu” sunt nişte falsuri ordinare. Aceste aprecieri eronate sunt o dovadă clară că ele nu aparţin lui Dumnezeu, ci liderilor “pucioşi” care le-au promovat în numele Lui, căci adevăratul Dumnezeu este în mod evident lipsit de orice greşeală:
« [...] Eu,
Domnul Iisus Hristos, stau acum cuvânt cu ziua aceasta de pomenire
bisericească, după cum este datina cea descoperită sfinţilor şi părinţilor
bisericii Mele şi care au pregătit pentru urmaşii Mei şi ai lor vreme de post
de patruzeci de zile până la praznicul Învierii Mele [...]»[1] (citat din mesajul Mihaelei din 19 februarie 2012)
Or, se ştie că cifra corectă care arată durata Postului Mare este dată de
cele şapte săptămâni care preced Ziua Învierii, şi care însumează 7x7=49 de
zile. Au urmat în câteva rânduri încercări disperate ale liderilor “pucioşi” de
a corecta prin noi mesaje această scăpare, dar “răul” fusese deja făcut. Ei nu
se mai puteau întoarce ca să-şi falsifice propriul mesaj din 19 februarie 2012,
pentru a-şi “corecta” astfel greşeala, ştiind că persoane vigilente sunt
permanent cu ochii pe ei, iar descoperirea acestei fapte de falsificare a
textului original ar fi avut consecinţe şi mai dezastruoase. Singurul lucru
care-l mai puteau face era să repete cât mai des în viitoarele lor mesaje o
valoare corectă a duratei Postului Mare, pentru ca repetarea să acopere oarecum
prima greşeală şi să fie echivalată cu o rectificare. Prima corecţie s-a făcut
chiar după o săptămână (pe 26 februarie 2012), când s-a avansat cifra corectă
de şapte săptămâni de post. Un an mai
târziu ( pe 10 martie 2013) au făcut
o a doua corecţie, de data aceasta ceva mai aproximativă (cincizeci de zile). O a treia “corecţie” avansează tot valoarea
aproximativă de cincizeci de zile,
probabil pentru a ridiculiza interesul unor “căutători de nod în papură” pentru
exactitatea absolută:
« Pomenim în duminica aceasta izgonirea lui Adam din rai, aşezată ca
pildă de înţelepciune sfântă peste neamul creştinesc la începutul vremii de
post de cincizeci de zile în întâmpinarea praznicului
Învierii Mele dintre cei morţi. »[2] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Cu acest prilej se fac însă şi alte inexactităţi sau exprimări confuze.
Adam este prezentat ca un personaj debusolat care, marcat de greşeala lui faţă
de Dumnezeu, “fugea de Dumnezeu dormind adânc
în nepăsare” (exprimare care aduce destul de bine cu un nonsens). Şi mai
neinspirată este construcţia “Adam...
a adormit adânc faţă de neascultarea lui”,
când logic ar ca, îndată ce se vorbeşte despre “somnul sufletului său”, acest
somn să se raporteze la virtutea ascultării,
nu la păcatul neascultării:
« O, ce pildă plină de durerea zilei aceleia
când omul a căzut din rai! Cel ce nu se pune în pielea celui căzut atunci din
rai, unul ca acesta nu se recunoaşte în acela şi nu se va trezi din somnul
sufletului său şi va rămâne dormind în nepăsare, fugind de Dumnezeu, aşa cum a dat Adam să fugă după
ce a adormit adânc faţă de neascultarea lui de Făcătorul lui. »[3] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Exprimările neinspirate sunt urmate de câteva grave devieri de
interpretare a Scripturii, care alterează în substanţă mesajul biblic. Se
afirmă, total neîntemeiat, că Adam ar fi vrut să-L gonească pe Dumnezeu din
grădina Raiului, ca să rămână el singur stăpân peste ea:
« O, apropiaţi-vă şi ascultaţi. După ce Dumnezeu a
făcut omul după chipul şi asemănarea Sa, i-am dat lui lucrare, i-am dat să
asculte de Dumnezeu şi să lucreze şi să păzească aşa raiul, care i-a fost dat
de casă a sa, cu Domnul împreună în ea şi nu altfel. O, n-a voit aşa omul. S-a
văzut împuternicit de Mine peste cele date lui în îngrijire şi s-a vrut stăpân deplin şi a dat să Mă
gonească pe Mine afară şi să rămână el. »[4] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Această aberaţie, despre care Scriptura nu suflă o vorbă (deşi gravitatea
faptei atribuită aici lui Adam este atât de severă, încât sub nici un chip ea n-ar
fi putut rămâne neconsemnată), este urmată îndată de alta. De data aceasta se
afirmă că dorul omului de stăpânire absolută a universului a creeat gândul cel
rău şi a născut duhul cel rău, care apoi
a intrat în şarpe ca să slujească gândului omului:
« Odată cu dorul lui de stăpânire s-a trezit acest rău
în cele ale facerii prin cuvânt şi au ascultat ele de om, aşa cum duhul cel rău născut în om a intrat în şarpe
şi a slujit şarpele gândului omului şi l-a slăvit pe om,
şi a părăsit facerea Mea ascultarea de Mine şi a ascultat de om [...]»[5] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Dimpotrivă, Biblia vorbeşte despre o amăgire
a omului de către şarpe, nu de o slujire
a omului de către şarpe; despre o dispreţuire
a omului de către şarpe, şi nu despre o slăvire
a lui; despre o ascultare a propriului
interes de a face dezbinare şi nu despre o ascultare de om.
Liderii “pucioşi” vorbesc apoi despre o aşa-zisă “frică pentru ascundere” care se adaugă la “frica pentru neascultare”. Aceste “frici” nu erau însă suficient de
puternice ca să-l împiedice pe om să purceadă la o “luptă împotriva lui Dumnezeu”
(despre care iarăşi nu aflăm nici o referinţă în Biblie):
« [...] şi s-a făcut în rai neascultare de Dumnezeu şi
a început apoi frica cea pentru neascultare şi pentru
ascundere şi lupta cea împotriva Celui de Care îi era de-acum
frică omului, lupta omului
împotriva Mea, ura lui asupra Mea, când el trebuia să
aibă în el dragostea Mea, iar când dragostea se schimbă în ură, duhul satanei
poate totul pentru desfiinţarea Mea din om. »[6] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Or, despre “frica pentru ascundere” nu se poate spune decât că este cel puţin o
altă construcţie nefericită. Dimpotrivă, atunci când Adam s-a descoperit pe
sine gol, lipsa de ascundere a generat frica, iar frica a generat ascunderea.
De aceea, o construcţie corectă ar fi
fost eventual “frica pentru neascundere”.
În orice caz, despre lupta lui Adam împotriva lui Dumnezeu (o luptă care n-are
obiect, îndată ce oricum ea nu s-ar fi putut duce), sau despre ura lui Adam faţă
de Dumnezeu, nu se aminteşte absolut nimic în Scriptură.
O altă aberaţie priveşte căderea
îngerilor, care este prezentată ca o consecinţă directă a căderii lui Adam. Îngerii n-au mai căzut
aşadar din trufie, aşa cum ne învaţă Sfânta Tradiţie, ci au căzut dintr-o
molipsire pernicioasă de la dorinţa lui Adam de a-L stăpâni pe Dumnezeu. Inconsecvenţele
se ţin şi ele lanţ. Liderii “pucioşi” pretind ba că îngerii căzuţi s-au făcut “slujitori” ai omului, ba că au devenit
cu timpul “răzbunători” şi “pedepsitori” ai lui:
« O, a văzut apoi lumea îngerilor păcatul omului asupra
Mea, dorul lui de stăpânire peste toate mai mult decât Mine, şi chiar peste Mine stăpânire, şi s-a făcut satană această uneltire a omului, slujită de îngeri, şi de
atunci îngerul slujitor omului şi ceata lui ademenesc omul în fel şi chip ca să-l pedepsească, fiindcă au
căzut prin el aceşti îngeri, au căzut de lângă Dumnezeu şi-şi văd căderea şi se
răzbună pe om, pe viaţa lui cea de veci cu Dumnezeu. »[7] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Plecând de la învinuirile reciproce cu care Adam şi Eva au încercat să se
disocieze de fapta lor de neascultare, liderii “pucioşi” construiesc o altă
aberaţie, care pretinde că “unui adevărat
creştin al lui Hristos nu-i poate greşi nimeni”. Interpretarea dată de ei
acestei afirmaţii susţine că vina care cade pe creştin este întotdeauna
interioară lui, motiv pentru care el nu-i poate învinovăţi pe alţii. Cu alte
cuvinte, Eva nu putea să-i greşească lui Adam, căci el n-o putea învinovăţi de
nimic, toată greşeala fiindu-i doar lui imputabilă. Nici şarpele nu putea să-i
greşească Evei, ci toată greşeala dintre ei îi este integral imputabilă Evei.
În final, prin transferul vinei de la un personaj la altul, se ajunge la
dezvinovăţirea totală a diavolului şi a Evei, singurul vinovat rămânând Adam.
Vina lui Adam nu mai putea fi căutată de fel în afara lui:
« Nu uitaţi voi însă, o, nu uitaţi că unui adevărat creştin al lui Hristos nu-i
poate greşi nimeni, că nu este nimeni vinovat pentru el, ci
numai el când este vină, căci vina
este în om, nu este în afara omului, nu, niciodată. »[8] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Pentru a susţine această aberaţie, duhul pucioşesc care joacă rolul lui
Adam susţine o teorie care de asemenea nu are concordanţă cu mesajul biblic. El
“confirmă” (celor care sunt dispuşi să-l creadă) că greşeala primordială nu se
distribuie celor trei personaje care au participat la punerea ei în scenă
(Adam, Eva, şi şarpele), ci îi aparţine în întregime lui Adam. Conform acestei
teorii, Eva şi şarpele vor fi exoneraţi de orice vină, căci toată greşeala este
asumată (postum) de către “Adam” de
la Pucioasa:
« Vă spun această durere eu, căci eu am suferit în rai
această înşelare şi am crezut că este în Dumnezeu greşeala sau că este de la
unul la altul între noi, cei doi, bărbat şi femeie, dar n-a fost aşa, ci în mine a fost greşeala toată, şi a căzut ea apoi pe tot neamul omenesc [...]»[9] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Rămâne atunci de neînţeles de ce, dacă numai Adam a fost vinovat ( căci
în el se strânsese “greşeala toată”),
Dumnezeu i-a pedepsit şi pe Adam, şi pe Eva, şi pe şarpe şi chiar pământul şi
natura care au participat ca spectatori inerţi la cea mai mare amăgire din
istorie. Doar o eroare de logică în raţionamentul liderilor “pucioşi” ar mai
putea explica de ce mai apare această pedeapsă universală, ale cărei consecinţe
dramatice se răsfrâng peste veacuri, până la sfârşitul timpului. Până la urmă
constatăm că, din acest şiretlic pucioşesc, diavolul a ieşit cel mai mare beneficiar,
el arătând cu degetul acuzator către bătrânul Adam şi rămânând exonerat de
orice vină.
Eroarea de logică pleacă de la confuzia pe care liderii “pucioşi” o fac între
vină şi învinuire. Vina este întotdeauna în omul greşit, dar învinuirea
este de regulă în afara omului (deşi există şi cazuri în care responsabilitatea,
trezvia, aduc cu sine şi autoînvinuirea, dacă este cazul). Chiar dacă un
creştin nu trebuie să-l învinuiască
pe cel care i-a greşit, şi chiar să-l ierte, asta nu înseamnă că gestul lui a
absolvit de vină, în mod automat, pe
făptuitor. Învinuirea faptei făptuitorului
poate eventual să dispară, prin mărinimia iertătoare a creştinilor pe care el
i-a lezat, dar vina acestuia va rămâne
asupra sa, căci numai Dumnezeu este Cel care i-o poate şterge. Acest fenomen se
mai regăseşte şi în practica juridică laică, atunci când se pronunţă o pedeapsă
de mai mulţi ani de închisoare, dar cu
suspendare. Vinovatul este iertat de neplăcerile recluziunii, dar va rămâne
stigmatizat pentru totdeauna în ochii societăţii cu vina sa de “fost
infractor”. De aceea, vina nici nu dispare, dar nici nu se transferă asupra
celor care au pronunţat suspendarea, pe principiul revolut al “ţapului
ispăşitor”. Dimpotrivă, sfinţii care au fost învinuiţi pe nedrept de către asupritorii
lor nu înseamnă că vina a rămas în ei
sau peste ei, iar cei care i-au
martirizat sunt fără de vină, adică nu
le-au greşit cu nimic prin faptele lor barbare. În concluzie, chiar dacă este
indicat pentru creştini să nu-şi învinuiască opresorii, ci să-i ierte, asta nu
înseamnă că vina opresorilor dispare sau, şi mai greu de acceptat, se va răsfrânge
asupra victimelor şi va rămâne în acestea. Hristos de pildă, a primit asupra Sa
vina răstignitorilor, dar El a rămas pe mai departe imaculat, fără vină
personală. Iar vina chinuitorilor n-a dispărut înainte de rostirea cuvintelor
Lui: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu
ce fac”[10]
În fine, deşi Adevăratul Hristos i-a fericit pe cei ce plâng, fiind mereu
alături de suferinţele lor, “Hristosul”
Pucioasei îi consideră “nemulţumitori” pe cei ce se plâng de lipsuri, de
suferinţe şi de nedreptăţi, forţându-i să-şi ascundă suferinţele şi promiţându-le
că El este de fapt Acela care va duce greul lor:
«Să nu se plângă
nimeni înaintea Mea. Cine este omul ca să se plângă? Omul trebuie să se
pocăiască mereu, nu să se nemulţumească înaintea Mea. Eu sunt Domnul şi trag din greu cu voi la carul venirii Mele pe pământ
cuvânt ca să înnoiesc lumea şi toată facerea. [...]»[11] (citat
din mesajul Mihaelei din 17 martie 2013)
Suferinţele sunt însă de două feluri: cele
provocate de propriile păcate sau neglijenţe şi cele provocate din ispita diavolului (aşa cum s-a întâmplat cu
dreptul Iov, spre exemplu). Cel mai adesea însă ele se combină, sau devin
interdependente. Cele provocate de propriile păcate pot fi asumate şi vindecate
prin pocăinţă îndelungată, în timp ce suferinţele care vin de la diavol sunt
exterioare şi nu pot fi vindecate decât prin rugăciune stăruitoare şi cu post.
Or, rugăciunea stăruitoare include şi plângerea
la Dumnezeu asupra nedreptăţii făcute de diavol, aşa cum şi dreptul Iov,
sau proorocul Ieremia, au făcut la vremea lor.
…………………
Anca
19 martie 2013
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.