416. Noi inconsecvenţe pucioşeşti (3)
1. Seria de inconsecvenţe
din mesajele pucioşeşti continuă şi se amplifică, denaturând sensibil unele
adevăruri dogmatice binecunoscute. Astfel, deşi creştinii de pretutindeni
cunosc şi mărturisesc în Simbolul Credinţei faptul că Tatăl este în ceruri, iar
Fiul stă de-a dreapta Tatălui după Înălţarea Sa cu trupul de pe pământ la cer,
liderii “pucioşi” supralicitează, afirmând că acum Fiul Se află concomitent şi
pe pământ cu duhul, nu numai în ceruri cu trupul. Mai exact, Fiul S-ar afla pe
“pământul sfânt” de la Pucioasa, unde ar fi avut loc deja “a doua venire a lui Hristos în duh şi cuvânt pe pământ”:
« Mă înfiinţez în carte cuvânt
şi în ziua aceasta, căci aceasta Îmi este de Tatăl zidită lucrarea Mea, iar Eu
sunt Cuvântul Lui. Stau de-a dreapta Tatălui în cer, şi stau şi
pe pământ deodată de-a dreapta Lui şi Mă fac cuvânt în cer şi
pe pământ deodată [...]» [1] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Exprimarea “...stau
şi pe pământ deodată de-a dreapta Lui...”
conduce inevitabil la concluzia că şi Tatăl
Se află acum pe pământ (nu numai în
ceruri), pentru a-L putea avea la
dreapta Sa pe Fiul, care Se află
concomitent pe pământ şi în cer. Or, a-L aduce (a-L coborî, de fapt) pe pământ
pe Tatăl cel din ceruri este o inovaţie absolută, aparţinând exclusiv liderilor
“pucioşi”. Rugăciunea domnească “Tatăl nostru” ar trebui aşadar să înceapă cu
aserţiunea: “Tatăl
nostru care eşti în ceruri şi pe pământ deopotrivă,(de-a stânga Fiului) ...”
iar Crezul “pucioşilor” ar trebui şi el modificat ca să reflecte noile mituri
de la Pucioasa, depărtându-se astfel în mod inoportun şi dramatic de
canonicitatea Crezului ortodox. Spre exemplu, versetele care vorbesc despre
Învierea, Înălţarea şi A doua Venire a Domnului Iisus Hristos ar trebui să fie
actualizate astfel:
“Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi S-a înălţat cu
trupul la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui cu trupul, dar S-a coborât a doua
oară în umilinţă cu duhul şi cu cuvântul
din cer pe pământ, la Pucioasa, unde stă
cu duhul de-a dreapta Tatălui; Şi iarăşi va să vină a treia oară, cu slavă, să judece viii şi morţii,[...]”
2. O altă inconsecvenţă, care se prelungeşte în timp de
mai bine de două decenii, are ca obiect întinderea materială şi profunzimea
spirituală a colecţiei de mesaje pucioşeşti intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”.
Deşi, de cele mai multe ori mesajele laudă gradul impresionant de acoperire
tematică şi doctrinară cu material scris, există şi lamentări neaşteptate care
evidenţiază exact contrariul: “Cuvântul lui Dumnezeu” n-ar acoperi în
suficientă măsură necesităţile instructiv-educative ale comunităţii de adepţi
de la Pucioasa. Astfel, ultimul mesaj datat 14
ianuarie a.c. deplânge starea precară a “Cuvântului” adunat pe pământ,
compensată doar cu o abnegaţie de vestire din partea “îngerilor hotarelor”, care luptă din greu cu “încurcătura de limbi” dintre oameni. El proclamă acum în mod
repetat şi cu convingere că “nu este mult cuvântul lui Dumnezeu peste pământ”:
« O, nu e mult, nu
e mult cuvântul lui Dumnezeu peste pământ acum prin acest izvor de
cuvânt, o, nu
e mult, dar e mult, mult cuvânt al oamenilor de
tot felul şi cuvânt de tot felul, iar dacă n-ar fi îngerii hotarelor toate de
pe pământ şi din cer, şi dintre cer şi pământ, s-ar scufunda totul în adânc
necunoscut a fi, că e încurcătură de limbi în oameni şi între oameni şi e mare
şi e multă şi e de mult aceasta, şi nu e mult cuvântul lui Dumnezeu în zilele acestea peste
pământ. » [2] (citat
din mesajul Mihaelei din 14 ianuarie 2013)
Dimpotrivă, în urmă cu exact 21 de ani se pretindea că
deja se strânsese mult cuvânt pe pământ provenit de la “Dumnezeul” Pucioasei, din “trâmbiţarea” Verginicăi timp de 25 de
ani (între 1955 şi 1980), apoi din
“trâmbiţarea” lelicăi Maria alţi zece ani (1982-1992) şi încă, în ultimii doi
ani (1990-1992), din “trâmbiţarea” Mihaelei:
« [...] şi, venind cu Domnul pe pământ în cuvânt, în mult cuvânt, cum este început cuvântul
Domnului prin trâmbiţa Sa în
vremea aceasta [...]» [3] (citat din mesajul Mihaelei din 14
ianuarie 1992)
Peste
alţi doi ani se întăreşte teoria care apreciază cuvântul cel mult venit
din cer la Pucioasa, care ar fi acţionat ca o adevărată hrană duhovnicească,
vitală pentru mărirea “poporului pucios”, care a devenit astfel cel mai avansat
popor pe plan spiritual dintre toate neamurile de sub cer (inclusiv poporul
ales, poporul lui Israel):
« Asta-ţi este
mărirea, măi poporul Meu, căci tu, tată, ai
mâncat cel mai mult cuvânt din
cer, aşa cum n-a fost până acum în Israel
Un bilanţ provizoriu făcut
peste alţi doi ani de către “Dumnezeul” Pucioasei era considerat
mulţumitor: “poporul pucios” mâncase mult
cuvânt până la acea vreme. Din păcate, efectul acestuia nu a fost
întotdeauna cel scontat, căci primitorii “Cuvântului” erau fie necredincioşi,
fie nestatornici, fie nerecunoscători, aşa încât era problematic să poată
aprecia corect gustul acestuia:
« Ţi-am dat să mănânci mult cuvânt, şi după cum îţi era statul tău, cuvântul Meu era cu gust bun sau
cu gust rău [...]» [5] (citat din mesajul Mihaelei din 7
iulie 1996)
“Chibuţul” de la Pucioasa în care s-au strâns cei mai
înfocaţi dintre sectanţii “pucioşi” este asimilat într-unul dintre mesaje cu un
cuibar în care s-au încuibat duhurile vorbitoare şi promiţătoare de mult cuvânt şi de multe făgăduinţe deşarte pentru prozeliţii “veacului
cel nou de la Noul Ierusalim”:
« Voi sunteţi cuibarul Meu în care Mi-am strâns mult cuvânt
şi multe făgăduinţe, şi din acest mult cuvânt
trebuie să se nască puişori ai veacului nou, fiilor.» [6] (citat
din mesajul Mihaelei din 5 septembrie 1999)
După aceste declaraţii
festiviste despre “multul cuvânt” adunat în cuibarul de la Pucioasa, iată că
vine un mesaj care dă totul peste cap, declarând exact pe dos, că la Pucioasa nu este mult cuvânt, ci puţin,
ca să se justifice o artificială “cerinţă de cuvânt” pentru viitor:
« Nu e mult cuvântul Meu peste voi. Nu e prea mult, fiilor. [...] O, nu e mult cuvântul Meu cel de peste
voi, nu e prea mult, măi fiilor mici. » [7] (citat
din mesajul Mihaelei din 7 mai 2000)
După alţi doi ani se revine
însă la declaraţiile de la început: este
mult cuvânt la Pucioasa, şi se pregăteşte şi mai mult să vină:
« Această
sărbătoare o pregăteşte El cu mult cuvânt, iar voi să fiţi
fapta cuvântului Lui, că de la tot omul El are numai dureri, fiilor. » [8] (citat din mesajul Mihaelei din 9
iunie 2002)
Multul
cuvânt
de la Pucioasa are un efect binefăcător şi mângâietor pentru “poporul pucios”
pe care l-a cuprins în mrejele lui:
« V-am cuprins cu mult cuvânt în pacea Mea cerească şi, mângâind pe
poporul Meu, aşa am grăit. » [9] (citat
din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2003)
Venirea cea nevăzută de acum a ”Dumnezeului” vorbitor la Pucioasa pe
norii cerului, cu mult cuvânt, va deveni (într-un viitor neprecizat şi
îndelung aşteptat) un spectacol grandios pentru toate neamurile pământului:
« Fi-va
însă să se împlinească văzut slava Mea cu tine, şi vor vedea neamurile
pământului cum Eu vin la tine pe
norii cerului, cu putere şi cu slavă multă, cu mult, mult cuvânt, [...] » [10] (citat din mesajul Mihaelei din 15
februarie 2003)
Rolul “multului cuvânt” de la
Pucioasa este să-l nască din cer şi să-l hrănească pe “poporul pucios al Noului Ierusalim”:
« Te
nasc din cer şi îţi dau din cer să
mănânci mult cuvânt
şi te numesc popor din cer, nu popor de pe pământ, [...] » [11] (citat
din mesajul Mihaelei din 23 februarie 2003)
Grăirea de acum cu mult cuvânt la
Pucioasa este precis localizată în istorie şi în timpul cosmic. Ea are loc după
2000 de ani de tăcere nejustificată şi suspectă a lui Dumnezeu, ca o
reconfirmare tardivă a Atotputerniciei
Lui:
« Dar
acum, după două mii de ani, când din nou cu multă putere şi cu mult cuvânt grăiesc peste pământ căci pot aceasta
fiindcă sunt Dumnezeu, [...] » [12] (citat din mesajul Mihaelei din 4
decembrie 2003)
Cuvântul cel mult de la Pucioasa nu este doar o lucrare spiritualizată,
nematerială. El se identifică la modul concret cu multe cărţi şi multe suluri
de carte care au circulat şi poate mai circulă şi acum printre adepţii “pucioşi”:
« O,
Învăţătorul vostru v-a dat multe,
multe cărţi, multe
suluri de cuvânt ca să-L vedeţi pe El în cuvântul Lui, iar
mângâierea Lui se face din mult
cuvânt de
pe pământ. » [13] (citat
din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2004)
De asemenea, simpla arhivare a multului
cuvânt de la Pucioasa nu este o opţiune constructivă, ba dimpotrivă. De aceea
adepţii sunt puternic îndemnaţi să citească mereu din acest cuvânt, să se
întărească în doctrina lui novatoare şi să-i cheme şi pe alţii la noua credinţă
de la “Noul Ierusalim”:
« O,
iată ce povaţă vă dau: citiţi cuvântul Domnului, că aveţi mult
cuvânt, şi apoi mărturisiţi-l unul altuia
întărindu-vă din el. » [14] (citat
din mesajul Mihaelei din 4 decembrie 2005)
Există însă şi unele derapaje
neaşteptate în acest demers continuu de înmulţire a “cuvântului pucios” pe
pământ. Mai sunt şi zile în care se consideră că “ce-i prea mult, strică”:
« O,
nu-ţi dau prea mult cuvânt
în ziua aceasta de sfinţi sărbătoriţi, căci toţi sfinţii au de lucrat la lucrul
păcii şi al puterii pentru fiinţa cărţii cuvântului Meu, pentru întărirea şi
paza şi veghea peste această mare împlinire. » [15] (citat din mesajul Mihaelei din 22
martie 2006)
Bilanţul este însă îmbucurător: după
mai bine de cincizeci de ani de propovăduire pucioşească se poate considera că mult
cuvânt a fost grăit. Cu alte cuvinte, zestrea de “cuvânt” acumulată până acum este
remarcabilă:
« De cincizeci de ani
Mă fac cuvânt pe vatra ta, şi mult cuvânt am grăit prin cartea Mea din vremea
aceasta [...] » [16] (citat
din mesajul Mihaelei din 20 mai 2007)
Se poate face aşadar un bilanţ al întregii
activităţi “profetice”, începând cu Verginica, continuând apoi cu sora ei,
lelica Maria şi încheind cu activitatea curentă a Mihaelei. Pentru fiecare
dintre ele se concluzionează că “a adus
mult cuvânt pe pământ”, care a fost scris şi a rămas în arhiva oficială a
sectei:
« O,
copii din porţi, tot aşa îi dictam Eu cuvântul gurii Mele şi lui Verginica,
tată, iar ea Mi-l scria şi Mi-l dădea la popor. Când aveam lângă ea pe cei
ce-Mi auzeau prin gura ei cuvântul, intram în ea şi o adormeam şi apoi ieşeam
prin gura ei şi Îmi era scris cuvântul, căci trupul ei era slab de suferinţă,
iar Eu aveam cuvântul mult,
şi aşa Îmi scriam Eu mai mult cuvânt
prin cei ce Mă auzeau de la gura ei, şi aşa de frumos lucram Eu prin ea. Am pus
apoi pe surioara ei să-Mi audă cuvântul, căci pe ea o luasem din trupul
suferinţei ei, şi mult
cuvânt Mi-a
scris şi surioara ei, căreia Eu, Domnul, îi dictam cuvântul Meu, căci Mi-am
pregătit-o frumos şi pe aceasta, şi apoi intram şi în trupul ei, şi Îmi scriau
cuvântul cei ce îl auzeau de la gura ei. Acum
însă am mult
cuvânt de
scris, şi glasul Meu se lasă peste grădiniţa cuvântului Meu şi intru cu el
în cartea Mea, şi am scară dulce când cobor, şi minunat cobor Eu în carte ca să
te cresc cu hrana gurii Mele, poporul Meu de azi. » [17] (citat din mesajul Mihaelei din 12
decembrie 2007)
Duhurile pucioşeşti nu scapă ocazia de
a face şi ceva spectacol de cabotini pe tema mărturisirii multului cuvânt care a
ajuns din cer la Pucioasa. Actorii se autodenumesc Anna, Caiafa, Pilat şi Iuda
şi declară că multul cuvânt de la Pucioasa este ca un râu care spală orice vină
şi păcatele tuturor (ocazie bună de a scăpa şi ei de păcatul vânzării,
complicităţii, patimilor şi răstignirii lui Iisus). Desigur că în aceste
condiţii se poate considera că iadul a fost desfiinţat definitiv pentru cei
care îmbrăţişează declarativ pucioşismul. După o aşa mărturisire curajoasă sunt
imediat gratulaţi de “Dumnezeul”
Pucioasei cu iertare definitivă şi necondiţionată, expresie văzută a împăcării declarative
a lui “Hristos” cu vânzătorii Lui:
« Şi acum, Eu, Domnul, îi strig pe cei ce
M-au condamnat atunci, îi chem şi îi aşez la masa Mea de cuvânt, iar ei să vină
şi să mărturisească. [...] Să vină să mărturisească despre Mine Caiafa, Anna, Pilat şi Iuda, [...]
– O, atâta milă nu poţi
avea decât Tu, [...] O, scrie-ne
ca ucenici, [...]Acum suntem
chemaţi de Tine [...] Iată-ne! [...] Dacă voieşti, poţi
să ne curăţeşti de păcatul nostru prin iertare [...] căci ai venit acum pe pământ cu putere mare,
cu mult,
cu mult cuvânt, şi cuvântul Tău este râu în
care omul se poate spăla de vină. [...] O, mai este
pe pământ vreun loc unde noi să auzim rugăciune de iertare spre Tine pentru
noi, Anna şi Caiafa, Pilat şi Iuda?[...]
– Fiţi plini de
mângâiere, fiilor! Fiţi de acum fiii păcii Mele, tată. [...]
Pace ţie, poporul Meu! Te-am hrănit cu mult cuvânt. Această zi a fost o zi de mângâiere, o zi de împăcare. » [18] (citat
din mesajul Mihaelei din 11 mai 2008)
Cei care au fost inspiraţi să se
hrănească din timp cu multul cuvânt de la Pucioasa vor fi
răsplătiţi cu vindecare de toate suferinţele şi patimile:
« O,
poporul Meu de azi, ia, tată, cuvântul Meu în tine şi vindecă-te cu el, [...] O, uită-te la cei care au venit şi au crezut
şi s-au hrănit cu mult cuvânt aici, la izvorul Meu de cuvânt,
[...] » [19] (citat
din mesajul Mihaelei din 9 august 2008)
Fiecare nou mesaj care apare la Pucioasa
este un prilej de a elogia multul cuvânt adunat în filele
cărţii denumită de liderii sectei “Cuvântul
lui Dumnezeu”:
« Acum
iarăşi Mă aşez în carte cu lucrul zilei de azi în mijlocul tău, poporul Meu, [...] Eu, fiule, am adus în mijlocul tău mult cuvânt de împlinit, [...] » [20] (citat din mesajul Mihaelei din 7
iulie 2009)
Cu toate acestea, din când în când
apare câte un mesaj care întoarce totul pe dos, anunţând că dimpotrivă, nu
este mult cuvânt coborât la Pucioasa:
« Nu e cuvântul Meu atât de mult
cât este de mult dorul. Dacă Eu sunt Cuvântul, ce alt dor aş putea să am mereu
decât să pot fi ceea ce sunt? O, nu e mult cuvântul Meu peste poporul Meu cel de azi
şi peste pământ, peste credinţă şi faptă, şi peste necredinţă şi neîmplinire
sfântă în om, căci mintea omului merge şi nu stă,
[...] » [21] (citat
din mesajul Mihaelei din 21 martie 2010)
Apoi, la foarte scurt timp, se revine
la axioma mult trâmbiţată: “Domnul”
de la Pucioasa vine mereu cu mult cuvânt la “poporul” Său:
« O, dacă tu aşa spui,
[...] trezeşte-te, omule, [...]
Vin spre tine cu
mult cuvânt de bunăvestire. » [22] (citat din mesajul Mihaelei din 7
aprilie 2010)
Faptul că este mult cuvânt la Pucioasa
are efecte benefice constante şi imediate: întotdeauna există în “Cuvânt” un
răspuns potrivit pentru orice nedumerire sau întrebare venită din partea
adepţilor sau simpatizanţilor sectei:
« E mult cuvânt
din Mine pe masa poporului Meu. Spuneţi-vă cererea şi veţi afla răspunsul şi
învăţătura pentru toate. Amin. » [23] (citat din mesajul Mihaelei din 28
august 2010)
Unul dintre obiectivele principale ale multului
cuvânt de la Pucioasa este “facerea omului cel nou”, după preceptele
doctrinei pucioşeşti. Acest “om nou” este dispus la sacrificii neobişnuite
pentru a-şi apăra credinţa lui şi pentru a-i putea idolatriza pe liderii
“pucioşi” care alimentează mereu această credinţă cu mesaje proaspete “căzute
din cer”:
« Acum
două mii de ani am venit şi am lucrat ca atunci, iar acum vin şi lucrez cu mult cuvânt spre facerea omului şi îi cer lui să
treacă prin apă şi să nu piară, să treacă prin foc şi să nu ardă,
[...] » [24] (citat
din mesajul Mihaelei din 21 noiembrie 2010)
Multul cuvânt de la Pucioasa este asemenea unui talisman miraculos
care îi ţine în viaţă pe cei care îl poartă cu ei în toate zilele şi se hrănesc
din el, ca să nu moară din credinţa cea nouă a Noului Ierusalim în care tocmai
s-au născut şi să se risipească înapoi în lumea largă:
« Acest
mult cuvânt
al Meu, care naşte fii pentru Dumnezeu, dacă nu este citit mereu, moare iarăşi cel ce se naşte din el,
căci el este călăuza vieţii celui ce se naşte din nou din el. » [25] (citat din mesajul Mihaelei din 14
ianuarie 2011)
Multul cuvânt de la Pucioasa este considerat de sectanţii Noului
Ierusalim ca garanţia vieţii veacului care va
să vie:
« [...] căci
Eu, Domnul, lucrez mult cuvânt în zilele voastre
şi prin el pregătesc viaţa veacului ce va să fie,
[...] » [26] (citat
din mesajul Mihaelei din 13 martie 2011)
Multul cuvânt de la Pucioasa este considerat instrumentul indispensabil pentru răspândirea învăţăturilor
sectei pe tot pământul şi pentru contracararea tuturor împotrivirilor:
« Cu mult cuvânt lucrez
ca să-Mi fac ogor şi să Mi-l împrospătez şi să Mi-l mărunţesc ca să pot să-Mi
semăn sămânţa în el şi să caut apoi să răsară şi să crească şi să dea rod, dar
vrăjmaşul îşi găseşte mereu puteri prin duhul lumii peste sufletele oamenilor
şi-Mi stârpeşte şi-Mi smulge semănătura, căci veghetori pentru ea sunt puţini,
şi sunt mulţi vrăjmaşi. » [27] (citat din mesajul Mihaelei din 15
mai 2011)
Multul cuvânt de la Pucioasa este asimilat de către “pucioşi” cu “a
doua venire a lui Hristos pe pământ”:
« O, atât de mult cuvânt,
munte de cuvânt am grăit în mijlocul tău, ţara
Mea de azi! M-a trimis în tine Tatăl Savaot cu a doua Mea venire pe pământ ca
să lucrez mult şi cereşte,[...] » [28] (citat din mesajul Mihaelei din 14
decembrie 2011)
“Hristosul”
Pucioasei Se consideră unicul
hrănitor al “poporului” Său cu multul
cuvânt pe care i l-a adus în dar:
« O, poporul Meu, [...] Am mai dat până la tine atâta iubire, atâta timp, atâta
stat al Meu aşa cum am stat cu tine şi mult grăindu-ţi şi mult dăruindu-ţi şi mult cuvântând şi hrănind?
» [29] (citat
din mesajul Mihaelei din 19 decembrie 2011)
Cu toate acestea, inconsecvenţa privind
aprecierile la adresa cuvântului de la Pucioasa apare periodic în mesajele
pucioşeşti. Fără vreo pregătire prealabilă, cititorul va fi în mod inevitabil
debusolat aflând că la Pucioasa cuvântul este când mult, când puţin,
când suficient, când necesită o urgentă
împrospătare. Atunci când se afirmă că “nu este mult cuvântul” urmează
aproape invariabil o justificare pentru o necesară completare sau actualizare a
“Cuvântului” deja existent:
« O, nu e mult cuvântul
Meu peste tine, poporul Meu. Ai muri fără el cu tine, ca şi cei
ce nu-l mai aud, că nu mai vor, dar cu Mine aici avea să fie mântuirea lor, nu
în altă parte, numai că duhul semeţiei îl duşmăneşte pe om şi îl biruieşte cu
această lucrare când omul nu are veghea tare peste el şi dragostea lui toată
pentru Dumnezeu în alegerea sa prin statornicia sa apoi pentru Domnul.[...] Nu e mult cuvântul Meu de peste tine, tată. Te-ar
goli de iubire şi de viaţă duhul lumii dacă n-aş mai veni la tine ca să petrec
cu tine şi tu cu Mine, dar Eu nu stau din venire şi vin[...]» [30] (citat din mesajul Mihaelei din 25
decembrie 2011)
Cuvântul mult devine un deziderat şi o urare uzuală printre adepţii
pucioşi:
« Aceasta vă doresc eu în zile
de praznic de naştere, când Domnul Iisus Hristos petrece cu voi Mire şi mireasă
la masă de nuntă, şi de mult
cuvânt pe masă. Amin. » [31] (citat din mesajul Mihaelei din 9
ianuarie 2012)
Duhurile pucioşeşti care preiau
identităţi cunoscute din istoria biblică se alătură şi ele urărilor şi aprecierilor la adresa multului
cuvânt şi a autorului lui, “Dumnezeul”
de la Pucioasa. Spre exemplu, duhurile
autolegitimate ca fiind “cei patruzeci de mucenici de la Sevasta” aduc slavă “Dumnezeului” Pucioasei pentru slăvitul
şi multul cuvânt adus de El pe
pământ, la care se încălzesc şi cei patruzeci de sfinţi care au murit fiind
aruncaţi într-un lac îngheţat:
« — O, Te
slăvim noi, cei patruzeci de mărturisitori pentru Tine, Doamne, [...] O, ce mare este slava Ta cu poporul Tău de azi! Ce mult cuvânt, ce grai slăvit, Doamne! Se încălzesc sfinţii la acest foc,
pe care Tu în zilele acestea îl arunci pe pământ ca să aprinzi cu el pământul
şi să-l cureţi de păcatul omului de pe el. » [32] (citat
din mesajul Mihaelei din 22 martie 2012)
3. Contrar abordărilor sobre ale
Scripturii despre Ioan Botezătorul (care relatează despre viaţa lui aspră[33] ,
petrecută în pustie[34] , plină de privaţiuni liber asumate[35] ),
liderii “pucioşi” născocesc pentru Ioan o viaţă bucolică, îndulcită de răcoarea
unor crânguri înverzite şi frumuseţea unor poieniţe înflorite. Acolo îşi
imaginează ei o împreună petrecere pastorală a lui Ioan cu Iisus, înainte de Botezul
din râul Iordan, în care îşi împărtăşeau în tihnă Unul altuia clipe cereşti de
creştere duhovnicească. Duhul pucioşesc care-şi atribuie numele lui Ioan
Botezătorul descrie aceste clipe închipuite, mimând perfect o autentică
rememorare a lor:
« — O, Mieluţule al Tatălui, o, cât de mare
Îţi este smerenia inimii şi blândeţea Ta din cuvânt şi umilinţa Ta în cer şi pe
pământ, toate ca ale lui Dumnezeu! M-am uitat şi de pe pământ la Tine şi la
slava Ta, şi m-am uitat şi mă uit şi din cer. Când eu privesc din cer măreţia clipelor toate petrecute cu Tine, Doamne,
în crânguri şi în poieniţe, pe malul Iordanului şi în Iordan apoi,
când eu acum trăiesc în cer aceste amintiri, la care privesc cu ochi cereşti
acum, mă cuprinde uimire mare pentru clipele petrecute cu Tine pe pământ,
Domnul meu, şi cu multul ceresc al clipelor, pe care nu-l vedeam atunci. » [36] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Dar ce spune Scriptura despre Ioan? Ea spune că Ioan nu
căuta locurile umbroase, poienile şi dumbrăvile, ci a fost mereu nedespărţit de
pustie, înainte de a se duce la Iordan ca boteze mulţimile. La început Ioan
boteza dincolo de Iordan, în pustie; spre sfârşit, înainte de a fi întemniţat
de Irod, Ioan s-a reîntors în aceleaşi locuri:
“Şi boteza şi Ioan în Enom, aproape de Salim, că erau acolo
ape multe şi veneau şi se botezau.” [37]
“Şi a plecat iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde Ioan
boteza la început, şi a rămas acolo.” [38]
Biblia mai spune că Ioan însuşi mărturiseşte în mod
repetat că nu-L cunoştea deloc pe Iisus, deci este exclusă o împreună petrecere
a lor, la iarbă verde, înainte de ziua Botezului lui Iisus, aşa cum pretinde
mesajul pucioşesc. Mai exact, Ioan spune că nici nu-L ştia pe Iisus (adică, nici nu auzise de El), nici nu-L cunoştea (adică, nu se întâlniseră
vreodată). Ce a primit Ioan de la Dumnezeu mai înainte de Botezul Domnului a
fost doar o comunicare de la Duhul Sfânt (pe care a Ioan a primit-o tot în
pustie [39]), prin Care a
fost trimis să boteze la Iordan şi i s-a dezvăluit felul în care Îl va recunoaşte
pe Iisus: Duhul Sfânt se va pogorî deasupra Lui în chip de porumbel şi aşa va
şti Ioan că Acela este Fiul lui Dumnezeu, şi nu altul:
“Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; [...] Acestea se
petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi a văzut
Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, [...] Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel
Faptul că Iisus nu fusese cunoscut mai
înainte de Ioan (deci nu avuseseră nicio întâlnire sau petrecere împreună, în
crânguri şi în poieniţe, aşa cum improvizează pastoralele pucioşeşti), este
confirmat şi de apostolul Luca. Acesta evidenţiază şi el în mod repetat
necunoaşterea lui Ioan pe acest subiect:
“Şi chemând la sine pe doi
dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu eşti Cel ce va să vină
sau să aşteptăm pe altul? Şi ajungând la El, bărbaţii au zis: Ioan Botezătorul
ne-a trimis la Tine, zicând: Tu
eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?” [41]
Şi cu toate acestea, liderii “pucioşi” insistă asupra
unor presupuse legături trainice, îndelungate, repetate şi rodnice dintre Ioan
şi Iisus, dinainte de Botez ( de data aceasta însă, întâlnirile nu mai sunt
localizate în crânguri şi în poieniţe, ci în pustie). De asemenea, ei pretind
că Iisus însuşi S-a făcut cunoscut lui Ioan ca Învăţător şi Prooroc,
proorocindu-Şi singur botezul în Iordan mărturisirea Treimii care Îl va adeveri:
« O, am petrecut cu Tine mult şi frumos pe pământ, şi tainele cereşti erau grăirea dintre noi,
iar altceva nu grăiam noi pe pământ când ne întâlneam mai înainte de
întâlnirea noastră la Iordan [...] Te văd
acum din cer, uitându-mă
acolo unde noi ne întâlneam şi unde mi-ai fost Învăţător mare,
luminător mare în pustia
cea fără de oameni,
unde veneai cu pasul lin şi mă cuprindeai în cuvânt, până ce mi-ai spus că va veni la
Iordan Mielul lui Dumnezeu şi Se va
îndrepta spre botezul cu apă prin mâna mea de botezător şi-Şi va începe Mielul
apoi propovăduirea şi mărturisirea, Doamne. Eu Te ascultam întru totul, ca un
şcolar învăţătura, şi ca un ucenic lucrarea, şi am ieşit apoi la Iordan
botezător [...] » [42] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Pentru a-şi proteja propriile invenţii
legate de presupusele întâlniri preliminare dintre Iisus şi Ioan, dinainte de
Botez, liderii “pucioşi” se simt nevoiţi să răstălmăcească chiar şi înţelesul
Scripturii. În acest scop, liderii “pucioşi” fixează după Botez momentul în care Ioan şi-a exprimat
nedumerirea care-l făcea să întrebe dacă Iisus este Cel aşteptat, sau un altul
trebuie să vină:
« O, ai luat chip de rob, Doamne, şi Ţi-ai
robit slava sub ochii mei şi sub mâna mea cea omenească apoi, [...] Am auzit apoi câtă lucrare împărţeai cu cuvântul peste cei ce se ţineau
după Tine, Cel atât de minunat cu măreţia cuvântului, Doamne, şi le-am spus la
cei pregătiţi de mine pentru Tine, le-am spus să se ducă ei la Tine şi să Te întrebe cine
eşti şi dacă eşti Cel ce va să vină sau dacă altul va veni apoi, după lucrul cu care lucrai
vestea despre Cel ce vine. » [43] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Or, Scriptura arată limpede că întrebările
respective au fost puse de Ioan înainte de Botezul Domnului. Ele sunt
consemnate de Sf. Evanghelist Luca la cap. 7, versetele 19 şi 20, dar aceste
versete nu sunt precedate de absolut nicio referinţă la Botezul Domnului.
Pentru a putea localiza în timp aceste interogaţii legate de cunoaşterea lui
Iisus ca Mântuitor, de către Ioan Botezătorul, vom analiza cum tratează acelaşi
subiect un alt Sfânt Evanghelist, şi anume Evanghelistul Ioan. Acesta arată
limpede că, referindu-se la cunoaşterea lui Hristos, Ioan Botezătorul
povesteşte lucruri întâmplate deja, dinainte de Botez. Pe de o parte, se
face referire la momentul în care el anunţa că va veni Mesia (care este Fiul
Tatălui, deci vine dinainte de veci), moment despre care afirmă că “atunci nu-L ştia pe Iisus”:
“Acesta este despre Care eu
am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai
înainte de mine era, Şi eu nu-L ştiam; [...]” [44]
Pe de altă parte, Ioan face referire şi la
momentul în care el vedea şi auzea mărturisirea Treimii asupra Fiului la Botez,
moment până la care “nu-L cunoscuse pe Iisus”:
“Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut
Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El” [45]
Este inexplicabil şi inacceptabil aşadar
ca Ioan, după ce că i s-a atribuit de către “pucioşi” o pretinsă cunoaştere
atât de profundă şi o recunoaştere declarată a lui Iisus ca Învăţător şi
Luminător, anterioară Botezului, după ce a mai primit şi o mărturisire deplină
a Treimii deasupra apelor Iordanului că Iisus este Acela în care Tatăl a
binevoit, să se mai întrebe cu naivitate “oare
Iisus este cel aşteptat, sau trebuie să vină un altul?”.
Cu toate acestea, încăpăţânarea liderilor “pucioşi”
de a construi o istorie biblică inventată, bazată pe pură imaginaţie, este
remarcabilă. Pentru a motiva că Ioan, deşi ar fi primit multă învăţătură din
cer de la Iisus la inventata “şcoală de cuvânt din pustie”, era incapabil să
vadă ceea ce vedeau toţi muritorii de rând (spre exemplu, chiar slugile
fariseilor şi cărturarilor, care exclamau cu uimire: “Niciodată
n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om.” [46] ), liderii “pucioşi pretind că de data
aceasta Iisus Îşi ascundea intenţionat puterea şi slava, ca să nu-şi dea seama
Ioan cu cine stă de vorbă şi cine îi este Învăţător:
« O, voi sunteţi pe pământ, iar eu sunt acum
între cei din cer cu Domnul şi mă uimesc cu înfiorare când văd slava Domnului
însoţitoare după El atunci când stăteam cu El sub şcoală de cuvânt în
pustiul care mi-a fost locuinţă pe pământ, iar El Îşi ascundea slava, şi văd aceasta când mă uit acum la clipele cele de atunci, faţă
de cât vedeam eu din ele atunci. » [47] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
4. Liderii sectei “Noul Ierusalim”
profită de prilejul oferit de săparea unei noi fântâni în grădina filialei lor din comuna Valea Voievozilor de lângă
Târgovişte (filială pe care ei au denumit-o caraghios “Ro-Emaus”, adică Emausul
românesc) pentru a lansa încă o teorie infatuată şi fantasmagorică: toate
pământurile pucioşeşti sunt “mijlocul pământului”:
«— Vom merge şi vom boteza apele, o,
trimisule al Tatălui înaintea Mea peste pământ, şi în cer apoi, şi vom merge
azi, căci avem de aşezat cuvânt peste o fântână în mijlocul pământului, căci pământurile toate, însemnate a fi ale
Domnului, sunt ele mijlocul pământului. Te
voi aşeza în această zi de Bobotează înger peste fântâna curţii din cetatea
Voievozilor la locul de Emaus, după denumirea lui. » [48] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Această teorie ar putea fi luată în discuţie dacă “pucioşii” ar fi cantonaţi
într-o singură locaţie, caz în care acea locaţie ar deveni, în accepţiunea acestei
teorii, un fel de “buric al pământului”. Îndată însă ce “pucioşii” sunt
localizaţi în cel puţin trei comunităţi distincte (respectiv, “obştile” de la
Pucioasa, de la Târgovişte şi de la Fundeni), este greu de înţeles care dintre
ele va reprezenta de acum încolo “mijlocul pământului”, afară de cazul în care “pucioşii”
se gândesc că pământul ar avea mai multe asemenea “mijlocuri”, toate
echivalente ca însemnătate.
5. Un îndemn contradictoriu vine cu
pretenţia de a tranşa atitudinea “puciosului” de rând faţă de propriile sale
greşeli, autentice sau doar presupuse. În urma acestui îndemn, acestuia îi
rămân doar trei alternative:
a) - fie este vinovat, caz în care nici
nu se pune problema unei dezvinovăţiri;
b) - fie este nevinovat, dar el nu este
capabil să se dezvinovăţească singur de acuzaţiile nedrepte ce i se aduc, şi în
acest caz este îndemnat cu hotărâre să nu încerce s-o facă totuşi, pe motiv că
“dovedirea nevinovăţiei nu se face prin cuvinte”;
c) - fie este nevinovat şi este capabil
să se dezvinovăţească singur de vina imaginară care i se aduce, dar dezvinovăţirea
lui nu este acceptată de acuzatori, caz în care acuzatul este asemănat cu
Hristos Care, deşi nu era vinovat şi S-a apărat cu demnitate, totuşi a fost
condamnat pentru o vină imaginară care se baza pe mărturiile unor martori
mincinoşi [49] . “Pucioşii” sugerează aici că, în cele din urmă, Hristos Şi-ar fi luat asupra Sa vina
ce I se imputase, devenind astfel un model exemplar pentru acest caz. În
această situaţie, nevinovatul “pucios” este îndemnat şi el la resemnare şi la
asumarea vinei nedrepte, adică să rămână pe mai departe “vinovat fără vină”:
« Fiilor, fiilor, şi voi,
fiicelor, niciodată să nu căutaţi să vă
dezvinovăţiţi înaintea cuiva pe pământ dacă nu puteţi să vă dovediţi
nevinovăţia, că nu prin cuvinte se poate face aceasta,
o, nu. V-am învăţat pe toţi, mereu v-am învăţat să intraţi sub vină când nu
puteţi dovedi că nu aveţi vină, şi v-am învăţat aşa ca să semănaţi cu Mine, nu
cu omul, căci dacă vina nu este, veţi ieşi de sub ea aşa cum Eu am înviat, şi
iată, vă învăţ pe voi adevărata smerenie, adevărata curăţie a inimii şi a
adevărului din ea. » [50] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Liderii “pucioşi” fac însă o confuzie gravă
între “a nu putea dovedi că nu ai nicio
vină” şi “a nu fi acceptată propria apărare de către acuzatori”. Paralelismul
care se face aici cu Hristos este incorect şi nedemn, căci nu se poate spune că
Hristos a intrat sub propria Sa vină, pe motiv că n-a putut dovedi că nu este
vinovat. Dimpotrivă, chiar dacă a dovedit multă reţinere şi demnitate, totuşi Hristos
S-a apărat[51]
şi a dovedit cu tărie că este nevinovat[52] , dar cu toate acestea apărarea Lui a fost nesocotită
de acuzatori şi de cei care-L urau. Hristos a acceptat un verdict nedrept şi a
intrat sub vină, dar nu sub vina Sa a intrat, ci sub vina
denigratorilor Săi şi de fapt sub vina întregii omeniri afundată în păcat. Dacă
Hristos ar fi intrat sub propria Sa vină, chiar nedovedită fiind, nu ar mai fi
putut deveni răscumpărătorul păcatelor întregii lumi.
De fapt, cele două “alternative” care i se oferă celui
nevinovat se dovedesc a fi una şi aceeaşi: vina nu trebuie combătută niciodată,
fie că există, fie că nu există o autentică vină. Vina atribuită supuşilor
sectei va trebui întotdeauna să fie asumată cu umilinţă şi cu pocăinţă de către
aceştia.
Explicaţia acestui demers al liderilor “pucioşi” este
destul de simplă. Ei vor să-i convingă pe supuşii lor nu numai să renunţe
complet la orice gând de ripostă atunci când sunt acuzaţi pe nedrept de către
liderii lor, ci să tacă şi să-şi asume întreaga vină (chiar dacă nu o au). O
eventuală apărare acceptată şi recunoscută ca validă pentru oricare dintre
supuşi, în urma unei acuzaţii formulate de către liderii sectei, ar pune sub
semnul întrebării atât corectitudinea,
cât şi capacitatea de a cunoaşte
toate ascunzişurile inimii supuşilor lor, pe care liderii “pucioşi” pretind în
mod sistematic că le au. Pentru unii dintre cei care au părăsit secta în
ultimii ani, tocmai astfel de acuzaţii nedrepte ce le-au fost aduse de către
liderii “pucioşi” le-a întărit convingerea că aceşti lideri judecă adesea nedrept
sau părtinitor şi nu au o cunoaştere paranormală a adevărului, aşa cum pretind
ei mereu că “o au de la Domnul”.
6. Este cunoscut faptul că doi dintre
cei mai proeminenţi susţinători ai sectei “Noul Ierusalm”, soţii Marian şi
Victoria Zidaru, artişti plastici de renume, au suferit ani de-a rândul
hachiţele liderilor “pucioşi”, din dorinţa sinceră de a-L respecta pe “Dumnezeul”
Pucioasei despre care credeau că “aşa a
binevoit El”, să-Şi aleagă promotori
şi lideri pe aceşti doi indivizi cu mintea ascuţită ca briciul, dar lipsiţi de
scrupule, duplicitari, veşnic nemulţumiţi, îngâmfaţi, bârfitori, schimbători, răzbunători,
flecari, părtinitori şi adesea schimonosiţi la faţă de răutate. Şi mai credeau cu naivitate cei doi artişti că
această alegere s-a făcut astfel deoarece, “cel mai probabil, Domnul n-a avut alţii mai buni, pe care
să-i pună stăpâni peste poporul Său
şi care să-I aşeze cuvântul Lui în carte”. Când liderii
“pucioşi” au devenit de nesuportat prin
deciziile lor discordante, cei doi artişti au găsit puterea să se desprindă
definitiv de această sectă şi să plece în lumea largă. Au plecat cu nostalgia
anilor frumoşi de la început, când liderii setei nu-şi dăduseră încă arama pe
faţă. Au plecat cu speranţa că totuşi “acolo
este Dumnezeu, căci este prea frumos Cuvântul Său”, dar “Dumnezeul” Pucioasei este acum despărţit
de aceşti lideri”pucioşi”, căci liderii s-au despărţit de El prin faptele lor, iar “Domnul”
nu are ce să le mai facă şi este nevoit să-i suporte aşa cum sunt ei, căci încă
nu are alţii mai buni cu care să-i schimbe. Au înlocuit iubirea şi jertfa cu
care i-au ocrotit pe cei doi lideri, ani de zile, cu dispreţul profund şi
întoarcerea definitivă a spatelui.
Această atitudine de frondă nu putea
rămâne nesancţionată, măcar verbal, de către liderii “pucioşi”. În repetate
rânduri, aceşti au încropit “cuvinte din cer” mustrătoare la adresa celor care
au înocuit iubirea de lideri cu dispreţul şi apoi cu abandonul (echivalat de către lideri în
mod invariabil cu trădarea). Trebuia
ca toţi cei rămaşi pe mai departe în chingile sclaviei pucioşeşti să fie
speriaţi bine de perspectiva de a ajunge şi ei cândva să îngroaşe corul
contestatarilor. Pentru aceasta, liderii “pucioşi” au apelat la subtile figuri
de stil, prin care liderii “pucioşi” care aduc
cuvântul Domnului pe pământ sunt asemănaţi întru totul cu Maica Domnului,
cea care L-a adus pe lume pe pruncul
Iisus. Actul de a nu-i iubi sau a-i necinsti pe cei doi lideri de la
Pucioasa este aşadar echivalent cu păcatul celor care n-o cinstesc pe Maica
Domnului:
« Grăiesc acum cu cei care au rămas, şi pe
care trebuie să-i povăţuiesc mereu şi să-i îndemn să înveţe ei din greşalele
celor ce au greşit aşa, şi să vegheze apoi cu credinţă şi să aibă grijă de ea,
căci credinţa este mereu atacată de diavol în om, iar dacă găseşte semeţie în
om, poate diavolul să-l aplece pe el spre necredinţă. Trebuie să grăiesc de cei ce-Mi aşează glasul
cuvântului Meu în carte şi de cei ce nu i-au putut iubi pe ei, şi au
luat numai cuvântul Meu împărţit prin ei, şi au făcut aceasta numai cât au voit
ei şi cât au crezut ei, iar dacă au făcut aşa, au făcut ca şi cei ce zic că
iubesc pe Iisus Hristos şi-L slăvesc cu multul, dar nu şi pe cea prin care El a
venit şi S-a făcut Om
pentru ca să-l scape pe om de pedeapsa păcatului său. O, cei ce au zis sau zic
că Mă cred în acest cuvânt, iar pe cei care-Mi pun în carte cuvântul îi
dispreţuiesc şi îi numesc despărţiţi de Dumnezeu, unii ca aceştia se aseamănă cu cei ce nu preţuiesc pe
cea care M-a adus de la Tatăl pe pământ la oameni şi M-a
dăruit lor, şi zadarnic Mă preţuiesc ei numai pe Mine, căci Eu pe ei nu-i
primesc aşa cum ar vrea ei să-i primesc. » [53] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
De altfel, liderii “pucioşi” au pregătit din timp
terenul cultului personalităţii
liderilor sectei, atunci când au promovat prin anii ’90 aşa-zisul “Acatist al
Sfintei Virginia”, la care asemănarea cu “Acatistul Maicii Domnului” este
izbitoare. Versetul “Bucură-te, maică
Virginie, pururea fericită!” vine să promoveze pentru “pucioşii”
pravoslavnici o altă “Maică a Domnului”,
care-L naşte acum pe “Domnul” Duh şi Cuvânt la Pucioasa (fără Trup,
aşadar!); dar pentru ca substituţia să fie digerabilă, ei se feresc să o
numească direct “născătoare de Cuvânt”
(Logotokos) pe Virginia Tudorache, mulţumindu-se s-o numească deocamdată “purtătoare de Dumnezeu”:
« Apărătoarea noastră cea mare, pentru biruinţă mulţumiri,
izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie purtătoare de Dumnezeu, noi fiii tăi; şi ca ceea ce ai mijlocire
nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile ca să strigăm ţie: Bucură-te maică
Virginie, pururea fericită! » [54]
Este vizibil că “fiii” de la Pucioasa aveau de acum o altă “Maică”, iar ea le era “apărătoarea
cea mare” (caz în care Maicii Domnului nu-i mai rămânea decât cel mult
demnitatea de “apărătoarea cea mică”)
şi “purtătoare de Dumnezeu”. Odată cu
trecerea timpului, la cârma sectei au venit alte personaje cu alte ambiţii, aşa
că de ani buni încoace cultul Sfintei Virginia
Pentru a fi şi mai convingători asupra
rolului lor imuabil de lideri absoluţi, “proorocii pucioşi” îşi construiesc
pentru ei o paradigmă proteguitoare şi înălţătoare. Aducerea pe pământ a
“Cuvântului lui Dumnezeu de la
Pucioasa” este denumită “o însămânţare a lui Hristos” (fără trup!) absolut similară cu însămânţarea lui Hristos (cu
trup!) în trupul Fecioarei Maria.
Însămânţarea “Hristosului” Pucioasei
se face nu o dată, ci de nenumărate ori în fii devotaţi şi fiice jertfitoare,
iar semănătorii sămânţei sunt... nimeni alţii decât liderii “pucioşi”:
« O, învăţaţi taina naşterii
Mele în voi! Mama Mea Fecioara M-a primit de la Duhul Sfânt însămânţat în ea iar
Eu am crescut în ea şi M-am arătat apoi oamenilor şi la toţi cei din cer, care
M-au aşteptat mult timp. În poporul Meu este Domnul însămânţat nu o dată aşa
cum am fost însămânţat în cea care M-a născut, ci mereu, mereu Mă însămânţez Eu Însumi în fii şi în
fiice, iar naşterea Mea în voi şi între voi şi între oameni prin voi trebuie să
se împlinească mult şi să Mă aibă omul şi să
Mă crească şi să Mă arate aşa, căci acesta Mi-a fost dorul, şi aici am voit să
ajung cu un popor la sfârşit de timp. » [55] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Ceea ce trec sub tăcere (deliberat, sau
nu) liderii “pucioşi” este faptul că între cele două “însămânţări” există
deosebiri calitative uriaşe, care le separă în mod implacabil. Aşa-zisa
“însămânţare a lui Hristos” de la
Pucioasa se face doar în cuvânt, deci
fără
trup, şi nu poate fi deloc similară
cu însămânţarea lui Hristos de la Duhul Sfânt în trupul Fecioarei Maria, căci
pruncul Iisus S-a născut cu trup dintr-însa. Naşterea lui
Hristos este unică şi suficientă pentru actul mântuirii universale, în timp ce
“naşterea Hristosului Pucioasei în adepţii
Noului Ierusalim şi între ei şi între oameni prin ei” este mereu repetabilă
prin ineficienţa ei.
7. “Dumnezeul”
Pucioasei pretinde că are nevoie de nădejde
ca să Se îmbărbăteze pe Sine că va împlini toate cele pe care Şi le-a propus. El Îşi pune încă odată nădejdea că va reuşi prin “Cuvântul” Său să-Şi convingă adepţii “pucioşi” că merg pe o cale sigură şi că
urmează o învăţătură nouă, revoluţionară, dar adevărată şi împlinitoare,
învăţătură care se va revărsa cu rod în ea şi va cuprinde treptat toată lumea
(ceea ce însă, în ultimii aproape şaizeci de ani de propovăduire asiduă, nu
prea a reuşit):
« Am nădejde că va merge la inimi şi la
lucru peste inimi cuvântul Meu cel cu duh de Bobotează în el. O, atât de multă,
atât de multă învăţătură şi faptă împlinită a ei trebuie să fie în mijlocul
poporului Meu, de unde să fie revărsare apoi şi rod prin ea, ca să fie poporul
Meu cel ce învaţă de la Dumnezeu, şi nu de pe pământ. » [56] (citat din mesajul Mihaelei din 20
ianuarie 2013)
Credinţa, nădejdea
şi dragostea sunt virtuţi teologice
specifice doar omului. Dumnezeu este însă exclusiv Iubirea, căci El este personificarea dragostei, care este cea mai
mare dintre toate virtuţile şi le cuprinde în sine pe toate. Lui Dumnezeu nu I
se poate pretinde să aibă şi credinţă,
îndată ce El este Atotştiutorul, Cel credincios tuturor făgăduinţelor Sale
Nădejdea exprimată public şi vocal de liderii “Noului
Ierusalim” din dreptul “Dumnezeul”
fictiv al Pucioasei nu este decât expresia ascunderii neîncrederii în toate
promisiunile făcute de ei în numele Lui
de-a lungul vremii şi servite cu ştaif naivilor care s-au înhămat la căruţa
sectei de la Pucioasa, crezându-se a fi unicul, inegalabilul “popor ales al lui Dumnezeu”.
…………………
Anca Estera
28 ianuarie 2013
…………………
[2] Ibid.
[3] Noul
Ierusalim, “Cuvântul lui Dumnezeu”, Editura Ro-Emaus, Bucureşti 2006, pag. 535
[4] Ibid.,
pag. 729
[5] Ibid.,
pag. 876
[6] Ibid.,
pag. 1257
[7] Ibid.,
pag. 1330
[8] Ibid.,
pag. 1555
[9] Ibid.,
pag. 1611
[10] Ibid.,
pag. 1619
[11] Ibid., pag. 1622
[12] Ibid., pag. 1684
[13] Ibid., pag. 1792
[14] Ibid., pag. 1885
[15] Ibid., pag. 1907
[17] Ibid.
[18] Ibid.
[19] Ibid.
[20] Ibid.
[21] Ibid.
[22] Ibid.
[23] Ibid.
[24] Ibid.
[25] Ibid.
[26] Ibid.
[27] Ibid.
[28] Ibid.
[29] Ibid.
[30] Ibid.
[31] Ibid.
[32] Ibid.
[33] Matei, 3:4
[34] Matei, 3:1; Marcu, 1:4; Luca, 3:2
[35] Matei, 11:18
[37] Ioan, 3:23
[38] Ioan,
10:40
[39] Luca, 3:2
[40] Ioan,
1:26-34
[41] Luca, 7:19-20
[43] Ibid.
[44] Ioan, 1:30-31
[45] Ioan, 1:32-33
[46] Ioan, 7:46
[48] Ibid.
[49] v. Matei, 26:60
[51] v. Ioan, 18:20-21, 34; 19:11
[52] v. Matei, 26:64: v.Ioan,
18:36-37
[54] Noul Ierusalim, “Cuvântul lui Dumnezeu în România”,
Editura Ro-Emaus, Bucureşti 1995, pag. 650
[56] Ibid.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.