415. Noi inconsecvenţe pucioşeşti (2)
Predica
liderilor pucioşi din 19 ianuarie a.c. este marcată de alte contradicţii
flagrante.
1. De la bun început este proclamat faptul
că atât Cuvântul “Domnului” de la Pucioasa, cât şi
iubirea Lui care izvorăşte din el, Îi aduc Lui numai bucurie,
bucurie care umple cerul şi pământul şi pe care El o revarsă
asupra tuturor adepţilor Noului Ierusalim adunaţi la Pucioasa în ziua de 19
ianuarie pentru a sărbători Boboteaza pe stil vechi:
« O, aveţi grijă de
credinţa voastră în cuvântul Meu [...] căci am venit Eu iubire pe pământ [...] iar
cuvântul Meu vă botează inima şi credinţa şi naşterea cea de sus la cuvântul
Meu cel de sus venit pe pământ [...] O,
n-am ce să vă dau, n-am
decât bucuria Mea că
Mă iubiţi şi că veniţi să vă botezaţi în cuvântul Meu, în izvorul Meu. N-am nici în cer, nici pe pământ, decât bucuria că se apleacă omul să creadă în
Mine [...] » [1] (citat din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
Peste doar câteva rânduri este formulată
însă o opinie diferită, care intră în contradicţie majoră cu prima afirmaţie.
Aceleaşi sintagme sunt preluate, amestecate şi apoi rearanjate în frază, dar
îmbrăcate acum cu sensuri noi. De data
aceasta, cerurile se deschid ca să plouă pe pământ cu durere, căci atât
aducerea Cuvântului “Domnului” de la Pucioasa pe pământ, cât şi
iubirea Lui faţă de adepţii “pucioşi” Îi stârnesc Acestuia
numai durere, numai suferinţă insuportabilă:
« O, deschid
cerurile şi izvorăsc pe Duhul Sfânt peste voi [...] căci pasul Meu pentru ca să Mă fac cuvânt peste pământ e numai
prin dureri, numai prin
spini şi prin ispite Mi-l port, şi este multă
suferinţă pentru coborârea Mea în cuvânt, pentru iubirea Mea cu care lăcrimez cuvânt cu cuvânt [...] » [2] (citat din
mesajul Mihaelei din 19
ianuarie 2013)
Când s-a transformat bucuria în suferinţă,
şi de ce? Cum de s-a petrecut totul aşa de repede? Singura explicaţie
plauzibilă, pentru a-L salva pe “Dumnezeul” Pucioasei de
suspiciunea de incoerenţă senilă, este că acest text nu vine de la nici un
Dumnezeu, fie el fals sau adevărat. Este creaţia somnambulică a Mihaelei care,
după ce a substituit iconomia verbală a lui Dumnezeu cu o logoree ieftină ca braga
2. Bascularea între bucurie şi suferinţă nu
este nici pe departe un episod accidental în textul ultimului “mesaj” al
liderilor “pucioşi”, ci pare a fi pentru ei un fel de sport al minţii. Ei îşi
construiesc noi şi noi prilejuri de a gusta, alternativ, din aceste două
sentimente contradictorii. Bucuria petrecerii “Fiului” de la Pucioasa pe
pământ românesc este molipsitoare, fiind repede asimilată şi de duhul care se
autointitulează “Tatăl”:
« Şi acum, să se reverse apele fântânilor de aici, de la
izvorul Meu de cuvânt, să se reverse peste apele tale, o, ţară română, şi să
sfinţească apele tale şi să te păzească ele de toată primejdia cea vrăjmaşă Mie
şi ţie, căci Tatăl Se
bucură nespus de petrecerea Mea în tine pe pământ şi te are dragă Tatăl şi te numeşte fată de împărat, iar pământul
tău are multă mărturie de iubire de Dumnezeu purtată în pântecele lui. » [3] (citat
din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
Ba mai mult, bucuria petrecerii
duhurilor pucioşeşti cu adepţii lor la “Noul Ierusalim” este deplină, căci
toate duhurile s-au adunat în taină la această petrecere de “Bobotează”:
« Binecuvintez iar şi iar duhul şi credinţa care vă adună
lângă izvorul Meu în zile de sărbători, o, fiilor care veniţi şi iar veniţi
aici, spre bucuria Mea şi a Tatălui şi a toate
puterile cereşti. » [4] (citat
din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
Falsitatea acestor aserţiuni drapate în
festivism protocronist apare imediat, ele fiind contrazise de alte noi
exprimări care dezvăluie simţăminte total opuse. Bucuria aceasta generalizată
printre duhurile pucioşeşti nu poate fi adevărată, îndată ce alte nemulţumiri o
vădesc a fi altceva, şi anume întristare, durere şi suferinţă. Faptul că
românii nu împărtăşeşesc, într-o poporţie covârşitoare, doctrina religioasă de
la Pucioasa, (refuzând să participe spiritual, material şi mai ales financiar
la viaţa religioasă a sectei “Noul Ierusalim”), este în măsură să
înnegrească inimile liderilor de la Pucioasa, aprinşi de dorul de a racola la
doctrina lor pe toţi românii şi apoi pe toţi oamenii de pe tot pământul:
« O, rămâneţi în iubirea Mea şi credeţi în ea, [...] căci Eu sunt mereu, mereu îndurerat, mereu
însuspinat, mereu sub
cruce [...] Am coborât între voi cu suferinţă şi prin suferinţă şi am trecut prin ea şi peste ea şi am venit să vă hrănesc şi să nu
fiţi fără de mângâiere, fără de hrană voi, căci Eu ştiu ce este nemângâierea. E în suferinţă Domnul, o, fiilor, căci unii Îmi sunt de ajutor pe pământ, iar alţii Îmi
aduc suferinţă. [...] căci Eu sunt plin de dor şi tot mereu Mi-e dor şi Mi-e dor, şi e
suferinţă dorul, şi vai
omului fără de dor! » [5] (citat din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
3. De altfel, şi iubirea mult clamată la
Pucioasa este radical diferită de cea propovăduită de Biblie. Biblia vorbeşte
despre o iubire care are ca obiect pe Dumnezeu şi pe aproapele, identificând în
Dumnezeu pe Adevăratul Dumnezeu ( şi nu pe un “Dumnezeu” fictiv, aşa cum
fac “pucioşii”) , iar în aproapele pe orice om,
fie el rudă sau vecin, conaţional sau străin, prieten sau duşman (şi
nu doar pe fraţii de credinţă sectară, aşa cum fac “pucioşii”). In
extremis, iubirea de aproapele devine “păcat” la “pucioşi” atunci când
obiectul iubirii este diferit de vreunul dintre adepţii sectei:
« Aveţi grijă, fiilor, de iubirea pentru care vă naşteţi din
acest cuvânt şi daţi-i viaţă şi faţă în voi şi între voi [...] O, fiţi plini de iubire şi proaspătă mereu s-o păstraţi faţă de Mine şi faţă de fraţii voştri întru
Mine, ca nu cumva fără de
această iubire să păcătuiţi împotriva iubirii [...]» [6] (citat din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
4. Raţionamentele schizoide din mesajul
pucioşesc nu se opresc la ambiguitatea manifestă faţă de bucurie şi durere,
ci se extind la conduita curentă a “Dumnezeului” Pucioasei. Acesta
oscilează acrobatic între indecizia de a se apleca asupra
rodului credinţei “pucioşilor” şi declaraţia fermă că de fapt El chiar
face acest lucru, aplecându-Se cu umilinţă până la pământ. Se apleacă,
sau nu Se apleacă Dumnezeul Pucioasei? Până la urmă, din
mesajul Lui ambiguu nu se poate deduce cu nici un chip dacă
“aplecarea” Lui este doar o dorinţă sterilă, exprimată
printr-o interogaţie retorică, sau este o reală împlinire a ei:
« [...] nu
altfel trebuie să fie calea celui ce Mă urmează, ci numai iubire să fie ea, ca
s-o pot culege rod al vostru şi să dau din ea pleava şi s-o pun pe foc nestins,
iar omul să rămână curat de păcat şi să rămână el rodul Meu. O, ce
aţi face voi dacă M-aş
apleca să vă culeg
tot rodul cel bun din voi, după cum şi fac, iar pleava de la el s-o pun în foc
nestins? Aţi mai căuta să fiţi pe mai departe cu Mine, cu iubirea Mea cea
pentru om, care aşa lucrează? O, e slab omul [...] Eu însă vă doresc vouă credinţă sfântă, ca să poată ea să vă
păstreze Mie mereu [...]» [7] (citat din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
5. Uneori exprimările sunt atât de
ambigue, încât este imposibil de determinat dacă este vorba de o inabilitate de
exprimare, o greşeală de editare sau o nouă contradicţie flagrantă în mecanismul
gândirii pucioşeşti. Iată şi un exemplu concludent de acest gen:
« [...] cei
ce-şi plac loruşi de ei înşişi, aceia nu
primesc pe nimeni peste ei de pe pământ sau din cer, căci voia liberă
îi ajută pe oameni să nu fie ai nimănui şi să fie ei ca lupii de seară, fără stăpân peste ei şi să poată ei prăda în jur pentru ei, pentru plăcerea lor cea fără
de nici un fel de Dumnezeu peste ea. » [8] (citat
din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
În această frază se juxtapun două idei
total contradictorii: prima stabileşte că oamenii narcisişti,
lipsiţi de smerenie, nu primesc pe nimeni care să vină peste ei şi să-i
sfătuiască sau să-i ajute, deci sunt ai nimănui; a doua idee vine
imediat şi afirmă că din contra, ei nu sunt ai nimănui, cu toate că
sunt guvernaţi de propria voinţă – pentru că tocmai aceasta îi ajută, deşi este
liberă! (alt nonsens, aşadar). Pentru ca ambiguitatea să fie maximă, spre
sfârşitul frazei se revine la ideea iniţială şi se afirmă că respectivii oameni
sunt “fără stăpân peste ei”, deci iarăşi sunt ai nimănui.
6. În fine, nu trebuie omis faptul că se
revine obsesiv la pretenţia de ierarhizare a virtuţilor teologice, deşi mereu
într-o altă ordine decât cea formulată anterior. Ultimul mesaj
pucioşesc pretinde că ordinea dependenţei fireşti în care se înlănţuie aceste
virtuţi este nădejdea, credinţa, şi dragostea:
« Eu, Domnul, vă învăţ pacea inimii şi vă învăţ nădejdea cea
pentru ea, că fără de nădejde nu are omul pace, dar nădejdea aduce credinţa cea pentru ea şi apoi lucrarea
lor, iubirea,
iubire ca a Mea [...] » [9] (citat
din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2013)
Alte mesaje mai vechi stabileau însă alte
interdependenţe între aceste virtuţi. Spre exemplu, liderii “pucioşi”
descriau în anul 2009 această ordine astfel: prima care se aprinde în
om este iubirea; apoi, iubirea hrăneşte credinţa; şi în
fine, credinţa hrăneşte dorul după Dumnezeu (adică, nădejdea în
întâlnirea cu El) şi se umple cu el :
« Am duhul aprins ca să învăţ omul în ziua aceasta, căci M-a
aprins de iubire iubirea celor ce au venit azi la izvorul Meu de cuvânt, iubire aprinsă în
ei, şi cu care ei ştiu să-şi hrănească credinţa cea
plină de dor. » [10] (citat
din mesajul Mihaelei din 21 septembrie 2009)
Această părere era reafirmată parţial şi
în anul 2010:
« [...] iubirea cea curată pentru Mine are putere mare în
om şi îl umple de darul credinţei [...]» [11] (citat din mesajul Mihaelei din 6 mai 2010)
Niciuna dintre ele nu coincide însă cu
ierarhia sugerată de Sfânta Scriptură, care stabileşte o ordine diferită:
“Şi acum rămân acestea trei: credinţa,
nădejdea şi dragostea.”[12]
La o analiză sumară se poate vedea că
ordinea stabilită de Sfânta Scriptură este cea corectă. Nu poţi iubi pe Cineva
Atotputernic, dar nevăzut, în care nu crezi mai întâi. Deci iubirea de Dumnezeu
nu poate sta înaintea credinţei în El. Nici nu poţi nădăjdui în Cineva şi în
promisiunile Lui, dacă nu crezi mai întâi în acel Cineva şi în puterile Lui de
împlinire a acelor promisiuni. Deci nici nădejdea nu poate sta înaintea
credinţei. În fine, nu poţi iubi la modul abstract şi relativ pe Cineva nevăzut, dacă nu nădăjduieşti mai întâi că va veni clipa
în care vei împărtăşi această dragoste la modul concret şi absolut cu acel
Cineva, faţă către faţă, aşa cum promite Scriptura [13]. Aşadar, nici dragostea
nu poate sta înaintea nădejdii. Dar dragostea rămâne cea mai mare dintre toate
virtuţile teologice [14], căci ea este împlinirea tuturor.
…………………
Anca Estera
22 ianuarie 2013
…………………
[2] Ibid.
[3] Ibid.
[4] Ibid.
[5] Ibid.
[6] Ibid.
[7] Ibid.
[8] Ibid.
[9] Ibid.
[10] Ibid.
[11] Ibid.
[12] 1 Corinteni, 13:13
[13] “Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.”
(Apoc. 22:4)
[14] “Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1
Corinteni, 13:13)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.