410. Noi restricţii absurde impuse sectanţilor “pucioşi” de către liderii lor
Este cunoscut faptul că, de-a lungul vremii, liderii “pucioşi” au promovat un lanţ de restricţii pentru supuşii lor, dintre care unele sunt de-a dreptul halucinante. Printre primele interdicţii a fost renunţarea la carne ca aliment; apoi au fost interzise ţuica, peştele, laptele, ouăle, măslinele, sarea şi, în cele din urmă, orice aliment care avea ca provenienţă activitatea manuală şi gospodărească a “omului din lume”, considerat de acum ca fiind definitiv “spurcat” şi întru totul de ocolit. Chiar şi apa de la robinet a fost interzisă, pe motiv că sursele de unde este colectată (marile râuri interioare) sunt spurcate de oamenii aflaţi în amonte. Din acelaşi motiv a fost promovată o activitate privată de legumicultură, dar care s-a dovedit a fi insuficientă pentru cerinţele obştii, aşa că până la urmă “pucioşii” au apelat tot la piaţa liberă, măcar pentru unele produse de o mai largă folosinţă, precum cartofii, ceapa, făina, untdelemnul, unele condimente, precum şi unele legume şi fructe autohtone şi exotice.
Alte interdicţii priveau norme de conduită sau vestimentare: fetelor li s-a interzis mersul pe bicicletă, apoi condusul automobilului; atât fetele, cât şi băieţii, primiseră interdicţie de a discuta doi câte doi, sau de a sta cu capul gol (dar li se admitea să-l umple cu tot felul de reguli pseudo-teologice care le dădeau un aer de suficienţă infatuată, expresie văzută a superiorităţii lor absolute faţă de “creştinul din lume”).
Sfântul Apostol Pavel avertizează din timp că astfel de restricţii fac parte din “înţelesurile cele slabe ale lumii”, deci nu pot fi în nici un caz atribuite lui Dumnezeu, aşa cum pretind astăzi liderii “pucioşilor”:
“Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi vieţui în lume, răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu te atinge! Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare – potrivit unor rânduieli şi învăţături omeneşti?”[1]
Şi cu toate acestea, din dorinţa de a se individualiza şi mai mult, adâncind schisma în care sunt deja cufundaţi, liderii “pucioşilor” introduc noi şi noi interdicţii pentru supuşii lor, care mai de care mai ciudate şi mai lipsite de o justificare serioasă. Ei pretind că astfel de “îmbunătăţiri” artificiale ale vieţii de creştin vor scoate şi mai mult în evidenţă unicitatea şi caracterul mesianic al sectei lor pseudo-ortodoxe, considerată o “lucrare” de restaurare a Ortodoxiei cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi pe pământ. Sâmburele protestantismului-ortodox de la Pucioasa se regăseşte însă în reforma lansată de Verginica, pe care liderii pucioşi o comemorează în fiecare an în ziua pomenirii morţii sale (14 decembrie). Atunci este amintită cu pioşenie scamatoria Verginicăi, prin gura căreia “vorbea Domnul”, în timp ce ea era în stare de inconştienţă. Paradoxal este că aceste şedinţe de spiritism sunt elogiate ca o jertfă supremă a Verginicăi, mai ales că ele erau însoţite de o mare suferinţă în trupul ei. “Dumnezeul” Verginicăi nu era aşadar un Dumnezeu al păcii, căci în loc să-i aducă pace interioară, El îi aducea o grozavă suferinţă în trup, pe care liderii “pucioşi” de astăzi o interpretează ca fiind o mare jertfă a Verginicăi, pe care ea o aducea “Dumnezeului” ei. Dacă ar fi să fie aşa, ar însemna că acest “Dumnezeu”al Pucioasei nu este Dumnezeul propovăduit de Sfânta Scriptură, pentru simplul motiv că Acela a anunţat limpede că El nu voieşte jertfa nimănui: “Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot.”[2] Liderii pucioşi” răstălmăcesc însă Scriptura, afirmând că “Dumnezeul” lor jertfă voieşte, şi nu milă. El n-a avut milă de Verginica, ba i-a dat suferinţă cu plăcere, motiv ca să-Şi amintească cu drag şi să se laude cu cinism:
«Unde să mai transport vasul Meu? că nu mai poate ţine durerea, că i-am dat suferinţă, căci aşa Mi-a plăcut, să fie ca Mine. » [3] (citat din mesajul Virginiei din 4 septembrie 1966)
Acum El laudă jertfa Verginicăi, afirmând că intrarea duhului vorbitor pucioşesc şi ieşirea lui pe gura Verginicăi, care îi aducea acesteia arşiţă şi dureri în trup, se aseamănă cu jertfa nesângeroasă a lui Hristos din Sfânta Împărtăşanie:
«O, trâmbiţa Mea, o, Verginica Mea, ce mare ţi-a fost supunerea! La fel ţi-a fost şi temerea de Dumnezeu şi tremurai la cuvântul Meu şi te supuneai fără de cârtire, iar darul Meu aşezat peste tine a fost mare şi greu de purtat, şi aceasta a fost jertfa ta adusă Mie, trupul tău , în care duhul cuvântului Meu intra aşa cum intru Eu în om în vremea sfintei împărtăşanii, şi te treceam din trup în duh, o, trâmbiţa Mea, şi curgeau ape de pe tine, căci Eu eram arşiţă în tine şi minunat lucram dacă tu nu te mistuiai. O, numai cu dureri te-ai hrănit [...]» [4] (citat din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2012)
În realitate, jertfa euharistică este însăşi împărtăşania, iar nu trupul care o primeşte. Exprimarea “aşa cum intru Eu în om” este voit distorsionată şi chiar răsturnată în semnificaţia ei. Ea sugerează în mod fals că ar exista o similitudine între jertfa Dăruitorului care este Hristos şi cea a primitorului (care, în acest text, este trupul Verginicăi, cel ce primeşte în ea cuvintele duhului pucioşesc). Mai mult decât atât, înşelătoria este demascată şi de faptul că euharistia nu este niciodată “arşiţă”, foc mistuitor şi durere şi slăbănogire în trupul omului, ci pace şi răcorire şi întărire a celui ce o primeşte cu îndreptăţire.
Liderii “pucioşi” se remarcă şi prin distorsionarea vădită a adevărului, din dorinţa de a mări spectaculozitatea “lucrării” de jertfă a Verginicăi”. Ei afirmă că “lucrarea” Verginicăi este unică, bazându-se în primul rând pe faptul că ei practică, de mai bine de douăzeci de ani încoace, o metodă complet diferită de a “recepţiona din cer” mesajele atribuite “Domnului”. Ei pretind că aud “Cuvântul” în urechi, în timp ce pe vremea Verginicăi, (şi numai atunci, căci şi sora ei, lelica Maria, i-a copiat metoda de “lucru”) “Cuvântul” intra şi ieşea pe gura “trâmbiţei”:
« În tine însă intram şi lucram în clipa cuvântului Meu rostit prin graiul gurii tale faţă în faţă cu cei ce-Mi scriau cuvântul ca să rămână el, şi n-a fost o aşa lucrare a Mea pe pământ până la tine, şi nici nu va mai fi. » [5] (citat din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2012)
Afirmaţia este însă total mincinoasă. După moartea Verginicăi, sora sa, Maria, a aplicat exact aceeaşi metodă de a propovădui “Cuvântul venit din cer” vreme de mai bine de 10 ani. “Lucrarea proorocească” a Mariei nu se deosebea cu absolut nimic de cea a Verginicăi, dar actualii lideri “ pucioşi” nu vor să o socotească şi pe ea în rândul “trâmbiţelor”, deoarece nu le-ar mai ieşi la socoteală numărul: lelica Maria ar deveni cea de-a şaptea “trâmbiţă” iar mascarada de la Pucioasa ar fi trebuit să ia sfârşit demult, odată cu moartea ei (1997).
Pe acest fundal de minciuni şi răstălmăciri ale mesajului biblic, liderii “pucioşi” lansează noi interdicţii absurde, menite (după părerea lor) să sporească sfinţenia supuşilor lor, să-i scape de duhul îngâmfării şi să le sporească “suferinţa pentru iubirea de Dumnezeu”. Mai exact, de acum încolo li se interzice să mai mănânce “ca egiptenii”, cu “gusturi lumeşti”, adică mâncăruri cu ceapă, usturoi, piper şi alte condimente, oţet, murături şi alte acrituri:
« Hai să-i învăţăm pe cei născuţi pe cale şi mereu să-i învăţăm, şi să-i chemăm să asculte şi pe cei ce vor să se deprindă cu viaţa cea sfântă, căci cu sfinţenia în el poate ajunge omul în cer, dar cu ştiinţa nu, că nu scapă de duhul îngâmfării cel ce se arată cu ştiinţa lui dacă nu are în el suferinţă pentru iubirea de Dumnezeu. [...] O, fiilor, nu fiţi egipteni, căci Eu, Domnul, Mă folosesc de toate mădularele voastre văzute şi nevăzute, de toate simţurile voastre, şi nu-i frumos la cer şi nici pe pământ cu voi nu e frumos să nu mirosiţi cereşte şi plăcut pentru cei din cer şi pentru cei de pe pământ cu voi. O, aveţi grijă cu ce vă hrăniţi, măi fiilor! Nu mâncaţi ca egiptenii, cărora le miroase trupul şi duhul graiului a ceapă şi a usturoi, a iute, a acru, a pipărat, ci îngrijiţi-vă să semănaţi cu miresmele cerului, unde nu mai au putere trupurile şi mirosurile care fac trupurile urâte şi tot mai urâte şi grele la miros, căci Eu, Domnul, am făgăduit că-Mi voi sădi un popor şi am scris că voi umple pământul cu mii şi milioane de crini şi de trandafiri, nu cu ceapă sau cu usturoi, nu cu gusturi lumeşti pe calea Mea cu omul. » [6] (citat din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2012)
Ar fi remarcat că aceste “îndreptări” în conduita creştinilor vin cam târzior, după mai bine de 2000 de ani în care ceapa şi usturoiul n-au reprezentat vreodată vreun impediment pe calea mântuirii creştinilor. Ba, au mai existat şi unii oameni de ştiinţă care au pretins că usturoiul şi ceapa acţionează ca nişte antibiotice naturale, lăsate anume de Dumnezeu ca să uşureze viaţa oamenilor. Se scontează însă cu convingere pe un efect improbabil: noile preocupări culinare, cu caracter restrictiv, vor aduce oarece miresme în trupurile celor care se vor supune năstruşnicelor inovaţii. Mai mult, se presupune că “pucioşii” practicanţi ai noilor restricţii vor ajunge în mod inevitabil “să miroasă cereşte”.
Pentru a fi mai convingători, liderii “pucioşi” pun repede şi apăsat punctul pe “i”. Proastele obiceiuri de a mânca legume şi seminţe “urât mirositoare”, dar mai ales acela de a apela la parfumuri sintetice, pentru a compensa mirosul urât al trupurilor, sunt de-a dreptul păcate. După părerea lor, singurul miros sfânt vine din interiorul trupului, cu condiţia de a mânca numai “mâncăruri blânde” adică de a nu mai nu mânca usturoi, ceapă, praz, ienibahar, foi de dafin, ardei iute, leurdă şi alte verdeţuri care aţâţă simţurile şi mirosurile şi care vor fi, de acum încolo, strict interzise:
« O, ascultaţi de semnalele pe care Eu le strecor între voi aşa cum mai pot şi Eu să le aduc, şi împliniţi cereşte povaţa Mea de peste voi, că iată, lumea pune mirosuri peste mirosurile trupurilor lor şi face acest păcat, căci miresmele sfinte sunt din cer şi vin dinăuntrul omului când ele sunt, nu vin din cele ale ştiinţei făţarnice, nu, fiilor, nu. O, mâncaţi mâncăruri blânde, măi fiilor, căci voi nu mai sunteţi lume ca să căutaţi gust şi miros în fel şi chip pentru mâncări, ci sunteţi fii ai cerului şi trebuie să arătaţi ca miresme pentru îngeri şi pentru sfinţi. » [7] (citat din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2012)
De menţionat că despre iahnia de fasole nu s-a adus (încă) vorba. Se presupune însă că noile obiceiuri ale “pucioşilor” vor aduce cu ele o împrospătare a locurilor pe unde ei trec şi unde îşi desfăşoară activităţile zilnice. Mai mult, trupurile celor ascultători şi împlinitori ai noilor legi culinare vor ajunge repede să miroasă în mod natural a crini şi a trandafiri:
« Ca în cer trebuie să le fie starea şi fiinţa, ca în cer să fie împrospătate locurile Tale cu ei, căci egipteni sunt toţi fiii oamenilor şi sunt ei peste tot şi pun aceştia miresme peste putregai şi sunt fiii făţărniciei [...] Voi însă treceţi în toată clipa din trup în duh, iar trupurile voastre să fie crini şi trandafiri şi să se dea Domnului cu miresmele lor. » [8] (citat din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2012)
Ceea ce au uitat însă “pucioşii” (deocamdată – încă nu-i timpul pierdut pentru corecţii suplimentare) este că grupurile lor sanitare, chiar dacă sunt îngrijite la exterior, exală de cele mai multe ori mirosuri insuportabile, care intră instantaneu în pielea şi în hainele celor care sunt nevoiţi să le viziteze. Sau, rămâne de văzut dacă noua conduită culinară a “înmiresmaţilor pucioşi” nu va corecta de la sine şi acest uriaş neajuns.
Mai rămâne o problemă cu grajdurile cailor, care vor continua să miroasă a grajd, chiar dacă bietele patrupede nu se dau în vânt nici după ceapă, nici după usturoi, nici după ardei iute. Despre câinii şi pisicile “pucioşilor” nu mai e cazul să se vorbească, îndată ce problemele de curăţenie pe care aceste vertebrate le aduc în ograda “mânăstirii” sunt muşamalizate de “pucioşi” cu bună ştiinţă.
Un argument suplimentar (imposibil de verificat, în lipsa oricăror dovezi credibile) este acela că şi sfinţii s-ar fi ferit de ceapă, de usturoi şi de piper, mâncând numai mâncăruri blajine, adică necondimentate, nesărate, neiuţite şi neacrite. Dar până la urmă, argumentul suprem pentru îmbrăţişarea fără crâcnire a noilor reguli culinare de la “Noul Ierusalim” este acela că orice lege trasată de lideri devine instantaneu o datorire, iar împlinirea ei riguroasă de către adepţi este o probă de iubire a “Domnului” Pucioasei:
« O, fiţi cuminţi, fiilor! O, fiţi ascultători, ca să fiţi cuminţi! Fiţi calzi, fiţi calmi, fiţi blânzi, fiţi umiliţi mult. Mâncaţi mâncăruri blânde ca nişte sfinţi, căci aceasta este datoria cea pentru sfinţi. Cel ce voieşte să iubească pe Domnul trebuie să înveţe aceasta. » [9] (citat din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2012)
Pe de altă parte, îndemnul de a mânca dulciuri (pe care liderii pucioşi îl fac îndată, ca un fel de compensaţie la dezamăgirea acelora care până acum agreeau acriturile), este potenţial periculos pentru sănătate, putând declanşa boala diabetului la cei mai sensibili sau cei cu predispoziţii ereditare:
« O, mulţi iubiţi a avut Domnul de la acest fel de har şi mulţi biruitori peste trupurile lor, căci omul este ceea ce mănâncă şi nu altceva este el şi îşi iese din piele aşa cum este el. Mâncaţi dulce, mâncaţi cele ce vă fac dulci şi bineplăcuţi şi uşori şi sfinţi şi mult mirositori ai miresmelor cereşti [...]» [10] (citat din mesajul Mihaelei din 14 decembrie 2012)
Se poate afirma fără greş că liderii “pucioşi” caută cu orice preţ noi şi noi inovaţii ieftine pentru a-şi masca ineficienţa şi inutilitatea eternului dialog dintre duhurile teologice de la “Noul Ierusalim” şi reprezentanţii văzuţi ai acestei mascarade.
…………………
Anca Estera
24 decembrie 2012
…………………
[1] Col. 2: 20-22
[2] Os. 6:6, Mat. 9:13, 12:7
[4] http://www.noulierusalim.ro
[5] Ibid.
[6] Ibid.
[7] Ibid.
[8] Ibid.
[9] Ibid.
[10] Ibid.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.