397. Cine le aduce mângâiere duhurilor vorbitoare de la Noul Ierusalim - Pucioasa?

         Duhurile vorbitoare de la Pucioasa (cărora liderii pucioşi le atribuie când numele de “Dumnezeu”, când numele unor Persoane ale Sfintei Treimi, sau sfinţi, sau îngeri, sau oameni care au murit şi care acum vorbesc din lumea morţilor din numele lui Dumnezeu) se exprimă adesea haotic şi incongruent. Într-un dialog imaginar dintre duhurile pucioşeşti care îşi atribuie reciproc şi fără nici o reţinere numele  consacrate “Tatăl” şi “Fiul”, acestea îşi exprimă convingerea că suferinţa lor psihică, cuantificată prin termenul generic “durere”, nu poate fi mângâiată decât de către cei de pe pământ care au provocat-o:

         « Mi-e dor de Tine pe pământ, Fiule scump! Eu sunt în Tine, şi Tu în Mine, iar cerul Ne este strâmt când Ne doare după om, când Ne este dor, căci dorul doare în cer, şi se alină pe pământ, de unde vine durerea, căci cine Ne poate mângâia, dacă nu cel de la care Ne doare? » (citat din mesajul Mihaelei din 3 iunie 2012)

      Oare cine să fie aceşti “provocatori de durere şi de mângâiere” pentru fiinţele cereşti, care s-au strecurat printre fiinţele pământeşti şi aduc cu ele când mângâiere, când durere? Căutăm prin celelalte mesaje ale liderilor pucioşi  şi iată ce găsim:

 « Acum vă alint şi vă mângâi ca pe unii care Mă mângâiaţi când Eu vă pot spune vouă bucuria şi durerea Mea. O, fiţi frumoşi, fiilor! [...] pace vouă, măi fiilor! » (citat din mesajul Mihaelei din 10 iunie 2012)

        Aşadar, pe primul loc printre cei care-L mângâie acum pe “Dumnezeul” Pucioasei se află chiar ei, liderii pucioşi, denumiţi în mesaje “fiii cei frumoşi”. Mutatis-mutandi, înseamnă că tot ei trebuie să fie şi cei care, doar cu câteva zile înainte, le aduseseră şi durerea (căci aşa rezultă din mesajul din 3 iunie 2012). Despre ei aflăm din alte mesaje că sunt atât de preţioşi şi de singulari, că nimeni de pe pământ nu pot face ce fac ei, să-L mângâie pe “Dumnezeul” Pucioasei (după ce tot ei I-au adus şi durerea, desigur, aşa cum ne reaminteşte mesajul din 3 iunie 2012):

« O, ai grijă de Mine, că nu mai am altă mângâiere dintre oameni! » (citat din mesajul Mihaelei din 07 ianuarie 2012)

Şi alte duhuri pucioşeşti “mărturisesc” unicitatea “mângâietorilor” de la Pucioasa, în persoana liderilor pucioşi care lucrează neamestecaţi şi neschimbaţi, neîmpărţiţi şi nedespărţiţi (mai ales nedespărţiţi). Un exemplu este mărturia duhului care îşi ia numele de “Maica Domnului (Fiului) de la Pucioasa”:

« [...] căci ei sunt cei ce Ne mângâie pe Noi pe pământ, o, Fiule scump, Fiul Meu iubit Emanuel, şi botezat pe pământ de Ioan în râul Iordan acum două mii de ani, o, Fiul Meu iubit. Amin, amin, amin. » (citat din mesajul Mihaelei din 19 ianuarie 2012)

Din alte texte aflăm însă că lucrarea de mângâiere a liderilor pucioşi nu este chiar aşa de singulară. Spre exemplu, unul dintre mesaje afirmă că mângâietori sunt sfinţii:

          «Şi acum intrăm în carte, o, sfinţi iubiţi ai Mei, căci voi aţi fost iubiţi de Tatăl şi de Mine, că mult M-aţi mângâiat cu lucrarea voastră cea plină de dor de biruinţă pentru Mine [...] » (citat din mesajul Mihaelei din 12 februarie 2012)

          În logica mesajului din 3 iunie 2012, care afirmă că cei care Îl pot mângâia pe Dumnezeu sunt tot aceiaşi care L-au şi îndurerat, să rezulte oare că sfinţii sunt, în mod obligatoriu, cei care I-au adus mai întâi durere lui Dumnezeu? Iată un paradox care nu poate fi explicat decât prin nechibzuinţa logoreei liderilor pucioşi care, cu cât vorbesc mai mult cu atât sporesc probabilitatea de a spune lucruri inacceptabile din punct de vedere teologic.

Există însă şi mesaje pucioşeşti care aspiră spre normalitate (în special atunci când copiază precepte clasice, din Sfânta Scriptură). Ele generalizează la maximum provenienţa mângâierii adusă lui Dumnezeu: nu numai liderii pucioşi, nu numai sfinţii, ci orice om care aduce mângâiere unuia dintre semenii săi Îi aduce concomitent aceeaşi mângâiere şi lui Dumnezeu:

« [...]  şi mare va fi bucuria celor ce M-au cercetat şi M-au miluit şi M-au mângâiat atunci când celor mai mici ai Mei au făcut ei acestea în numele Meu!  » (citat din mesajul Mihaelei din 19 februarie 2012)

Şi din alte mesaje rezultă sclipiri de normalitate. Aflăm, spre exemplu, că lucrarea “mângâierii lui Dumnezeu” n-a contenit pe pământ, din vremea lui Hristos pe pământ, şi până în zilele noastre. Toţi cei care într-un fel sau altul L-au iubit după adevăr pe Dumnezeu în viaţa lor, I-au adus mângâiere prin iubirea lor:

«[...] Eu, Domnul, vin, şi prin cuvânt rostit întăresc pe temelia lor pe cele aşezate la începutul Meu cu omul acum două mii de ani, că mulţi M-au aflat atunci şi apoi şi mulţi M-au cunoscut cine sunt şi de unde am venit şi mulţi M-au iubit de atunci şi până azi, şi pentru ei Eu vin acum cuvânt pe pământ, că mulţi M-au iubit după adevăr şi mulţi Mă iubesc şi azi tot aşa, şi vin să-i păstoresc pe ei, vin să le fiu Păstor şi să-i ţin de-a dreapta Mea, că Mă mângâie în durerea Mea iubirea lor. » (citat din mesajul Mihaelei din 04 martie 2012)

          Din păcate, normalitatea în gândirea liderilor pucioşi nu are viaţă lungă. După numai o lună, liderii pucioşi revin la infatuarea lor caracteristică. Ei pretind că duhurile pucioşeşti  Îl fericesc pe “Dumnezeul” de la Pucioasa pentru că Şi-a găsit, în sfârşit, mângâierea... doar în fiinţa şi în lucrarea sectanţilor pucioşi, cei zidiţi “biserică nouă” în cetate nouă cu numele “Noul Ierusalim”, mărturisitori ai unei noi Evanghelii, cei care vor fi catalizatorul, Noul Israel prin care se va ridica un nou Hristos ca Salvator pentru mulţi de pe pământ:

« Tu eşti Arhiereul bisericii Tale, Doamne, şi Tu ai întocmit-o pe ea acum ca s-o ai acum, când se surpă numele şi viaţa bisericii pe pământ, căci satana a biruit peste cei fără de dragoste de Dum­nezeu în slujirea cea după datină pentru taina de biserică, iar mângâierea noastră este de la cei zidiţi de Tine acum biserică a Ta înaintea Ta, şi prin care Tu Te ridici Salvator pentru mulţi. » (citat din mesajul Mihaelei din 07 aprilie 2012)

Pucioşii sunt singurii care Îi alină durerea “Domnului” lor, şi-I mângâie ranele, şi-I şterg lacrimile, şi-L primesc în cetatea lor de Nou Ierusalim, şi Îi iau cuvântul şi îl tâmbiţează pe faţa a tot pământul. Nimeni de pe pământ nu  mai face ce fac ei, căci ei sunt singurii “mângâietori ai Domnului”:

« Durerea Mea şi lacrima Mea cea de la om Mi se alină mult când Eu cobor în carte cuvântul Meu cel din zilele acestea de apoi, şi prin care Eu grăiesc în mijlocul celor ce Mă primesc cu el şi-Mi dau adăpost cu ei şi-Mi trâmbiţează apoi cuvântul în lung şi în lat, şi fac ei fericire Duhului Meu dumnezeiesc când nimeni pe pământ nu mai este să-Mi mân­gâie rana Duhului Meu, rană multă, rană de la om. » (citat din mesajul Mihaelei din 8 aprilie 2012)

Singura mângâiere care mai contează şi „se pune la Dumnezeu” în ziua de astăzi este credinţa în venirea tainică a acestui „Hristos” destrupat, care vine la Pucioasa numai cu cuvântul, prin mijlocirea de neînlocuit a liderilor pucioşi:

«„Hristos a înviat!” le spun şi la toţi cei care caută după cuvântul Meu în zilele lui, căci el merge şi se vesteşte şi Mă dă cu mersul lui celor ce se mângâie de la el, celor ce Mă mângâie pe Mine cu credinţa lor în venirea Mea de azi cuvânt pe pământ, cu iubirea lor, cu care ei Mă caută, iar Eu le ies în cale şi Mă dau lor. » (citat din mesajul Mihaelei din 20 aprilie 2012)

Această credinţă se regăseşte întreagă numai la “poporul pucios”, nucleul radical organizat în jurul Mihaelei. Aceşti adepţi constituie facţiunea fundamentalistă a sectei, compusă din anahoreţi convinşi, constituindu-se într-un model singular pentru toţi simpatizanţii risipiţi pe alte meleaguri ale ţării, dar care aspiră şi ei la calitatea de membru deplin al sectei. Acest “popor pucios” este răsplătit pentru fidelitatea sa şi spiritul de sacrificiu în favoarea liderilor, printr-o făgăduinţă reflexivă a unei “mângâieri cereşti” venite direct din partea acelui duhul adulat de ei sub numele “Maicii Domnului” lor:

« Mai întâi poposesc cu duhul mângâierii în tine, popor al Fiului meu Cuvântul pe vatra neamului român! [...] Mângâieri cereşti îţi dăruiesc ţie, celui ce te-ai făcut Domnului mângâiere. Cel ce se iubeşte pe sine şi se îngrijeşte pentru sine nu poate unul ca acela să se facă lui Dumnezeu mângâiere. » (citat din mesajul Mihaelei din 20 aprilie 2012)

Simpatizanţii nu sunt însă nici ei uitaţi sau neglijaţi, ba dimpotrivă. “Cei ce vin” ocazional la Pucioasa la diverse sărbători sunt stimulaţi să aspire la statutul de membru deplin al sectei şi să-l obţină şi ei cât mai curând, pentru a deveni şi ei “mângâietori” ai “Hristosului” de la Pucioasa:

« O, popor împărţitor de Dumnezeu la izvor, să-i învăţăm mereu pe cei ce vin, să-i învăţăm să mângâie ei pe Dumnezeu aşa cum Domnul îi mângâie pe ei! » (citat din mesajul Mihaelei din 20 aprilie 2012)

“Cei chemaţi” să vină la Pucioasa şi să se facă şi ei “mângâietori” ai lui “Hristos” sunt învăţaţi că prima treaptă a noii credinţe este ascultarea necondiţionată de liderii pucioşi, reprezentaţii văzuţi ai “Domnului” de la Pucioasa:

« Voi, cei care veniţi şi vă mângâiaţi, şi Mă mângâiaţi pe Mine cu venirea voastră la izvorul Meu de cuvânt, o, învăţaţi viaţa cea cu ascultare de Dumnezeu! » (citat din mesajul Mihaelei din 29 aprilie 2012)

Chiar şi dezertorilor din “raiul” de la Pucioasa li se întinde o mână, poate-poate se vor răzgândi şi se vor întoarce resemnaţi ca să ceară iertare liderilor pucioşi pe care i-au părăsit şi de care au fugit în lume, vorbindu-i “de rău” şi aducându-le durerea demascării depline şi amănunţite. Lor li se oferă şansa amnistiei şi a “păcii celei de sus” (evident, cu condiţia unei umilinţe fără limite care nu le mai conferă pe viitor niciun drept şi nicio recompensă, ci numai îndatoriri):

« Să ne dăm unii altora pacea cea de sus, măi fiilor. În dureri şi în lupte cu dureri, pacea este mângâierea durerii. Nu se pot ocoli durerile când vin, dar pacea aduce peste ele mângâieri şi-L aduce pe Domnul lângă ele şi îl ţin ele treaz pe cel durut. » (citat din mesajul Mihaelei din 6 mai 2012)

Faptul că poporul pucios în general şi liderii lui în special sunt singura mângâiere şi singurul aşternut al “Celui de la Pucioasa” este confirmat în mai  multe rânduri, ca acest lucru să se întipărească definitiv în conştiinţa auditoriului, ca un dat inevitabil şi intangibil. Adepţii sunt chemaţi la dăruire jertfitoare şi necondiţionată, conştiinţă de pion îmbrăcată sub numele de “hărnicie”:

« Fiţi harnici, fiilor, întru toate fiţi aşa, căci Eu, Domnul, am peste voi har şi fac cu el lucrările Mele, căci voi sunteţi aşternutul Meu şi sunteţi mângâierea Mea, fiilor, pe calea dorului Meu după om. Amin, amin, amin. » (citat din mesajul Mihaelei din 20 mai 2012)

Paradoxurile nu se încheie aici. După ce, rând pe rând, autorii lucrării de mângâiere a “Domnului” au fost declaraţi ba liderii pucioşi, ba duhurile pucioşeşti atribuite sfinţilor, apoi toţi oamenii ca-şi iubesc aproapele, apoi toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu după adevăr, apoi “Biserica Noul Ierusalim” în întregul ei, apoi “poporul pucios” ca entitate compusă din anahoreţi, acoliţii cei mai fideli ai Mihaelei, apoi din nou liderii pucioşi (de data aceasta într-un mod exclusivist şi radical), iată  că ni se oferă şi o paradigmă impersonală  a acestei “mângâieri”. “Mângâierea” Duhului vorbitor de la Pucioasa ar consta de fapt în simpla Lui oportunitate de a-Şi comunica verbal durerea către cei care binevoiesc să-L asculte, iar aceştia consimt apoi a o transcrie ca să fie auzită  sau citită cumva şi de alţii:

« O, poporul Meu, mare mângâiere aflu Eu în durerea Mea cea de la om când pot să-ţi spun ţie durerea Mea ca să fie ea scrisă pe pământ şi să plângă ea din cer şi până pe pământ şi să Mă audă omul cumva! » (citat din mesajul Mihaelei din 24-5-2012)

În fine, mângâierea “celui de la Pucioasa” poate căpăta şi dimensiuni de simbol. Simpla dorinţă a adepţilor şi a simpatizanţilor de a veni la Pucioasa ca s-o audă pe Mihaela cum le vorbeşte (de fapt, cum vorbeşte “Duhul” prin gura ei) e suficientă pentru a creea o automulţumire declarativă şi o re-iterare a promisiunilor de înnoire a cerului şi a pământului, care se tot amână de la o clipă la alta, de aproape şaizeci de ani încoace:

«Pace ţie, popor plin de dor, care te strângi la izvorul cuvântului Meu! [...] Eu cu tine la masă petrec, şi Mă mângâi cu tine când îţi văd dorul cum te mână să vii lângă slava Mea cu poporul cuvântului Meu, cu cei cu care-Mi port venirea şi multa ei trudă şi lucrare, căci slava cerească are multă lucrare, multă facere de zidit acolo unde ea lucrează şi întemeiază zidirea ei, care-şi va arăta apoi faţa. » (citat din mesajul Mihaelei din 3 iunie 2012)

       După atâtea divagaţii şi inconsecvenţe pucioşeşti,  rămâne o incertitudine majoră legată de întrebarea retorică lansată în mesajul Mihaelei din 3 iunie 2012 (care conţine integrat şi răspunsul):

     « [...] cine Ne poate mângâia, dacă nu cel de la care Ne doare? » (citat din mesajul Mihaelei din 3 iunie 2012)

     Iar incertitudinea e aceasta: Este ea apreciativă, sau nu, această referinţă ambiguă la adresa “mângâietorilor” de la Pucioasa?

…………………

Anca Estera

17 iunie 2012

…………………