314. Kitch-ul pucioşesc revine în forţă şi propune o iconografie a stelelor

 Între 5 şi 19 ianuarie a.c., sectanţii pucioşi de la “Noul Ierusalim” au deschis la Galeriile Orizont expoziţia “Lumină şi îngeri”, prin care liderii lor au dorit să mimeze “continuitatea artistică” din atelierele de kitchuri de la Pucioasa, după ce Mihaela Tărcuţă i-a expulzat definitiv din sectă pe artiştii plastici Marian şi Victoria Zidaru. S-a dorit acreditarea falsei impresii că  după expulzarea celor doi titani de la Pucioasa (urmaţi apoi îndeaproape de ucenicul lor de suflet cel mai performant, Sandu Dan) lucrurile au intrat rapid pe un făgaş “normal”, iar lipsa celor trei grei este insesizabilă: chipurile, la Pucioasa este perfect posibilă şi fără ei pregătirea şi organizarea în continuare a unor expoziţii care să rivalizeze cu cele de altădată, cele al căror suflu erau cândva exclusiv artiştii plastici Marian Zidaru, Victoria Zidaru şi Sandu Dan. De data aceasta, la expoziţie n-a mai fost prezentă nici Victoria Zidaru cu splendidele ei tapiserii, nici Marian Zidaru cu sculpturile lui monumentale, nici Sandu Dan cu minuţioasele lui icoane. Capodoperele acestora au fost înlocuite cu nişte kitchuri semnate de către jalnicii epigoni ai artiştilor Zidaru, pe nume Nicoleta Albu (artist plastic obscur, fostă uceniţă a Victoriei Zidaru), Maria Preşoiu (reprezentant al Atelierului de Creaţii Creştin-Ortodoxe de la Pucioasa) şi Valentin Grigore (care, în calitatea de preşedinte al Societăţii Astronomice Române de Meteori de la Târgovişte a încercat să sporească impresia artistică a expoziţiei prin adăugarea la ea, în mod stângaci şi forţat, a unei dimensiuni pseudo-cosmice: “fotografii cu aştri făcute în nopţi clare cu lună”).

 Exponatele eterogene ale artiştilor de umplutură care au girat această ultimă expoziţie pucioşească denotă că aceştia confundă nu numai simplitatea cu infantilismul (pe care îl promovează apoi cu voioşie neghioabă şi cu obstinaţie), ci şi spiritualitatea cerească a îngerilor cu materialitatea astrală a stelelor Universului. Într-un interviu ce li s-a luat pentru o emisiune Tv România Cultural, aceşti sectanţi mititei se arată pătrunşi până la os de vocaţia salvatoare a întregii lumi, afişând mândria mesianică de a se simţi mai aleşi, mai chemaţi şi mai speciali decât “creştinii de rând”. Din acest motiv, ei îşi dezgolesc cu dezinvoltură limitele şi precaritatea culturii generale prin mediocritatea “eshatologică” cu care îşi drapează discursurile.

 Prima se exprimă artista Nicoleta Albu, care îşi propune nici mai mult, nici mai puţin, să aducă lumină lumii. Ea îşi dezvăluie linia simplităţii infantile pe care merge şi îşi elogiază singură strălucirea propriilor opere, despre care are convingerea că vor aduce lumii multă lumină şi care, pare-se, va suplini cu brio o carenţă endemică (dar momentană, din fericire), de energie electrică. Nicoleta Albu are harisma de a surprinde, cu un al şaselea simţ, exact momentul în care cerinţa de lumină artificială la nivel mondial atinge cota maximă, paroxistică, declamând cu patos şi punctându-l: “cre’că...în momentul ăsta!”:

“Chintesenţa e lumina şi noi toţi tre’ să căutăm să fim în lumină, fiind sinceri cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru…ăăă… eu merg pe linia simplităţii…aaa… liniştii…aşa, şii…cre’ că… în momentul ăsta lumea are nevoie… are nevoie de multă lumină.”

O a doua intervievată este Maria Preşoiu, maestră a descrierii precise a misterului artistic pucios prin cuvinte vagi: ceva, puţin-ceva, cât de cât, cuvinte-cheie care-l vor lămuri-buştean pe orice privitor potenţial. Dumneaei se laudă şi cu o vedere neobişnuit de ascuţită: ea le vede până şi pe “cele care nu se văd” şi, dintr-un altruism mărginit, s-a gândit să le arate şi altora câte puţin-ceva din cele ce nu se văd, astfel ca fiecare arătare cât de cât modernă să însemne altceva, adică să însemne ceva desuet, dar neapărat tradiţional şi bizantin:

“Am încercat să transpunem puţin-ceva din cele ce nu se văd, în felul în care ne-au învăţat Sfinţii Părinţi în tradiţia bizantină, dar… în timpurile noastre, am… încercat să găsim soluţii compoziţionale cât de cât moderne, dar care să însemne ceva, fiecare lucru să însemne ceva.”

În fine, în interviul ce i s-a luat maestrului Valentin Grigore, liderul Societăţii de Meteori din Târgovişte, acesta anunţă cum a expus el aici publicului larg o serie de meteorisme cu iz de pucioasă, scoase de el cu ciutura din puţul gândirii pucioşeşti. Spre exemplu, Grigore face o substituţie periculoasă pentru expresia creştină “cele cereşti”, considerând că ea exprimă nu atât lumea nevăzută a îngerilor, cât mai degrabă lumea văzută a stelelor de pe cer. În acest fel, vrei - nu vrei, creează Grigore o iconografie nouă, modernă, fotografică, în care aştrii şi luna plină sunt cele cereşti, Sfinte Taine (Secrete) în faţa cărora toţi vizitatorii expoziţiei vor trebui să se extazieze şi care ar urma să devină, volens-nolens,  subiectul închinării creştinilor. Moderatoarea interviului constată că (cităm) “cele cereşti sunt imortalizate de Valentin Grigore cu aparatul de fotografiat în nopţi clare cu lună, nopţi în care aştrii par a dezvălui secretele unei lumi atât de îndepărtate şi totuşi, atât de apropiate”. Grigore descrie singur că el a ajuns să creadă că stă nu numai cu picioarele pe pământ, dar şi cu trupul în cer şi cu capul în nori şi în stele:

“Particip cu… îî… o prezentare mai specială a ceea ce înseamnă cerul înstelat. Cerul înstelat, de fapt… ceea ce ne înconjoară, pentru că… dacă e să ne gândim în modul cel mai serios,   cerul începe de la pământ în sus, deci practic, noi am fi cam în permanenţă cuprinşi de cer. Şi peste această viziune, din punctul de vedere al fotografiei, al astrofotografiei, că este vorba de… ăă… de fapt, de două…  ăă… expoziţii distincte, două componente ale unei expoziţii, practic culorile cerului sunt imagini pe care le-am surprins mai demult, imagini realizate numai pe film, fotografic, în special la Târgovişte, şi mai există o altă… alte lucrări, din categoria “Cerul pe Înălţimi”, realizate la… ăăă… Vârful Omul şi la Babele în munţii Bucegi, fotografie pe timp de noapte… ăăă… cu privirea Căii Lactee şi a elementelor de origine terestră care se încadrează foarte mult în contextul cosmosului”.

Aşadar, în viziunea pucioşilor, îmbrăţişată şi de Valentin Grigore, cerul se aşterne direct pe pământ şi peste tot în acelaşi fel: şi la malul mării, şi pe vârful Omul, şi la Babele, şi pe Everest. Te întrebi atunci ce rost mai are să urci până la Babele ca să atingi cerul cu mâna şi să fotografiezi “înălţimile cerului” şi Calea Lactee, când o poţi face la fel de bine stând comod la fereastra apartamentului de bloc din urbea Târgoviştei? Sfârşitul discursului lui V. G., cu menţionarea “elementelor de origine terestră care se încadrează foarte mult în contextul cosmosului”, ar putea fi o explicaţie pentru cei care vor reuşi să o înţeleagă, dincolo de nuanţele ei apoteotice şi apocaliptice. Este ceea ce a impresionat-o probabil atât de profund pe realizatoarea emisiunii, încât săraca a ajuns ca, în concluzia sa, să confunde ditamai Bulevardul Nicolae Bălcescu cu o stradă oarecare cu acelaşi nume (cităm):

“Cei care trăiesc ancoraţi în lumea concretă, dar care sunt convinşi de existenţa luminii şi a îngerilor pot vedea imortalizată o parte din nepătrunsul infinit pe strada Nicolae Bălcescu la numărul 23A, într-o expoziţie încărcată de spiritualitate”.

Încât stai şi cugeţi adânc, dar profund totuşi, ancorat zdravăn în lumea concretă: “Expoziţia aceasta este, într-adevăr, plină de nepătrunsul infinit şi încărcată cu aştri, fotografiaţi artistic din toate poziţiile. Dar ce au stelele cu spiritualitatea? Ce are unealta ceea cu prefectura?”

……………………

Estera Margareta

21 februarie 2011

……………………