307. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 20-1-2011

Liderii pucioşi încearcă în mod sistematic să inducă în supuşii lor sentimentul unei adânci şi perpetue vinovăţii, care îi privează în mod automat de cele mai elementare satisfacţii sau recompense. În această atmosferă de autoflagelare mentală, până şi mângâierea cea mai benignă venită de la cei dragi este cotată drept o plată a nedreptăţii, pe motiv că aceia care doresc mângâiere o fac numai şi numai pentru că se simt nedreptăţiţi. Mângâierea de pe pământ este considerată deci un delict, o mângâiere mincinoasă, şi de aceea este sancţionată cu duritate. În optica pucioşilor, nici un om nu mai merită mângâiere de la semenii săi, ci numai (în mod excepţional) direct din cer. Întrucât la Pucioasa “cerul” lucrează exclusiv prin cei doi lideri pucioşi, care se recomandă pe sine ca fiind “soli”, “porţi”, “trâmbiţe”, “cârmaci”, “păstori”, “prooroci” şi “călăuze” (pârghii de manevră) ale “cerului”, şi fără de care “cerul” nu mai poate face nimic pe pământ, rezultă că doar ei doi mai pot fi, în mod excepţional, împărţitori ai mângâierii pe pământ:

“— O, blândule Mieluţ şi bunule Învăţător peste fii, nu este om care să merite mângâiere, căci păcatele lui sunt multe şi mari peste durerea Ta cea de la pierderea omului din rai prin neascultarea lui de Tine, dar merită durerea mângâiere, o, Doamne. Singura mângâiere nemincinoasă este cea care vine din cer, fie peste bucuria omului, fie peste durerea lui. Cea pentru bucurie este cea care împărtăşeşte bucuria cu bucurie, iar mângâierea cea pentru durere este cea care împarte nădejde şi puteri sfinte din cer peste om. O, mă frâng de durere în cer şi pe pământ când mă uit la om cum îşi doreşte şi-şi caută mângâiere, simţindu-se el nedreptăţit. E căzută prea jos înţelepciunea omului, Doamne.” (Citat din predica supranumită“Cuvântul lui Dumnezeu de la Noul Ierusalim - Pucioasa din 20 ianuarie 2011”)

Nu este om care să merite mângâiere? Biblia îi învaţă cu totul diferit pe creştini. Ei trebuie să se mângâie unii pe alţii, ca să se întărească în greutăţi şi împreună treacă mai uşor peste încercările vieţii:

“Iar Iuda şi cu Sila, fiind şi ei prooroci, au mângâiat prin multe cuvântări pe fraţi şi i-au întărit.” (Fapte, 15:32)

“Iar ei, ieşind din închisoare, s-au dus în casa Lidiei; şi văzând pe fraţi, i-au mângâiat şi au plecat.” (Fapte, 16:40)

Întâmplările fericite de pe pământ poartă cu ele în mod natural îndreptăţirea mângâierii între oameni:

“Iar pe tânăr l-au adus viu şi foarte mult s-au mângâiat.” (Fapte, 20:12)

Există, într-adevăr, şi mângâieri care vin din cer, dar Dumnezeu nu are nevoie de intermediari pentru a le dărui celor pe care vrea El să-i mângâie, căci El este Cel ce mângâie şi Cel care-i învaţă pe oameni să facă şi ei la fel:

“Dar Dumnezeu, Cel ce mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat pe noi cu venirea lui Tit. Şi nu numai cu venirea lui, ci şi cu mângâierea cu care el a fost mângâiat la voi, vestindu-ne nouă dorinţa voastră, plânsul vostru, râvna voastră pentru mine, ca eu mai mult să mă bucur. […] De aceea, ne-am mângâiat; dar pe lângă mângâierea noastră, ne-am bucurat peste măsură mai ales de bucuria lui Tit, căci duhul lui s-a liniştit din partea voastră a tuturor.” (2Cor. 7: 6-7,13)

Pavel însuşi îi mângâie pe fraţii creştini din Tesalonic ca pe copiii săi:

“Ca un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat.” (1Tes. 2:11)

*

Pentru a putea obţine un control absolut asupra adepţilor,  şi de a înăbuşi orice gând sau reacţie de revoltă sau de revendicare la adresa lor, liderii pucioşi condamnă necondiţionat până şi percepţia involuntară a simţământului de nedreptăţire sau, la modul general, de nemulţumire, şi consideră aceste percepţii drept “păcate” . De asemenea ei consideră în mod forţat, ca îndreptate înspre Dumnezeu, pretenţiile oamenilor de a fi trataţi cu demnitate şi cu dreptate de către semenii lor, pretenţii pe care în mod natural ar trebui să le aibă unii spre alţii. Mântuitorul Însuşi  reacţionează precis şi demn atunci când este tratat cu nedreptate, şi spune: “Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18,23)

În schimb, agitând “săgeata unui păcat” inventat de ei, liderii pucioşi (“fiii cei din porţi”) le impun adepţilor lor un fel de cinism sau de nepăsare la orice formă de rău care vine din exterior, dându-se pe sine ca exemple de (ne)simţire şi de vedere a lucrurilor, demne de urmat, căci ei nu simt şi nu văd ca oamenii, ci ca extratereştrii:

“Pe pământ sunt oameni şi oameni, dar mare păcat face omul când se simte nedreptăţit şi nemulţumit, Doamne. O, mare este peste om acest păcat neiertător de Dumnezeu în om, căci unde bate săgeata acestui păcat dacă nu asupra lui Dumnezeu, pe Care omul Îl tot ştie dator lui ca să-l ajute în toate şi ca să-i dea lui prin multe cărări de la Domnul spre el?

Ai pus înţelepciune mare, mare, Doamne, mare în fiii cei din porţi, iar ei nu dau să simtă şi să vadă ca omul, ci numai ca Tine gândesc ei, şi tot aşa şi dau să împlinească faţă de înţelepciunea cea atât de vinovată a omului, căci omul vede şi simte omeneşte, numai omeneşte, spre pedeapsa sa şi a drepţilor Tăi, Doamne.” (Citat din predica supranumită“Cuvântul lui Dumnezeu de la Noul Ierusalim - Pucioasa din 20 ianuarie 2011”)

Liderii pucioşi nu reuşesc sau nu vor să observe distincţia netă între cele două tipuri distincte de conduită:

- un comportamentul vigilent şi demn, dar răbdător, recomandat creştinilor de către Scriptură, deoarece ţine în frâu nedreptatea ca să nu se amplifice sau să disemineze;

- un comportamentul inert, nesimţitor sau cinic, recomandat de către liderii pucioşi, care dă frâu răului să se disperseze şi să se legitimeze, în lipsa oricărei reacţii sănătoase de îngrădire a lui.

*

Deşi Mântuitorul le cere limpede oamenilor să nu neglijeze datoria de a fi milostivi (“Milă voiesc, iar nu jertfă” – Matei 9,13) liderii pucioşi şterg şi mila dintre preocupările adepţilor lor. Unul dintre duhurile pucioşeşti care îşi ia în fals numele de “Ioan Botezătorul” ia cuvântul şi se revoltă la constatarea că oamenii încă mai au milă unul faţă de altul. El se întreabă invidios şi retoric dacă merită ei aşa ceva, atâta vreme cât Ioan Botezătorul, al cărui nume de împrumut îl poartă, a fost orfan şi a avut o copilărie plină de lipsuri şi fără afecţiune părintească:

“O, Doamne, văd la oameni milă unul pentru altul. Merită ei atât de mult ceea ce eu n-am avut parte să am pe pământ? Se vaită oamenii de lipsuri, de nefericire, de singurătate, de neajutorare, în timp ce ei au mâini şi picioare şi multe, multe la îndemână pe pământ. O, dacă Tu i-ai dat lui Adam pentru ajutor femeia, l-a ajutat ea la ceva bun decât la mângâierea cea plină de păcat?”  (Citat din predica supranumită“Cuvântul lui Dumnezeu de la Noul Ierusalim - Pucioasa din 20 ianuarie 2011”)

Mesajul pucioşilor e limpede. Pe de o parte, atâta vreme cât mai au mâini şi picioare, oamenii să facă bine şi să nu se mai plângă de lipsuri. Pe de altă parte, liderii pucioşi fiind aprigi duşmani ai căsătoriei, lansează fumigena cum că “femeia pe care i-a dat-o Dumnezeu omului nu e bună de nimic”; singurul ajutor, singurul lucru bun pe care i l-a adus femeia bărbatului – zic pucioşii – este “mângâierea cea plină de păcat”.  Poate fi bun ceva care conduce la păcat? Pucioşii spun aici că da. Biblia vorbeşte însă frumos despre femei şi le învaţă cum să fie ele plăcute şi folositoare bărbaţilor lor: “cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate.” (1Tim 3,11)

……………………

Anca Estera Margareta

3 februarie 2011

……………………