293. Pucioşii propovăduiesc învăţăturile mincinoase denunţate de Apostolul Pavel în Epistola Întâia către Timotei (partea I: oprirea de la bucate)
Realitatea prezentă arată că liderii pucioşi le-au impus adepţilor sectei “Noul Ierusalim” să observe şi să împlinească cu stricteţe o serie de reguli şi interdicţii inventate de ei, cultivând speranţa că ele, prin părelnicul lor ascetism, îi vor apropia mai mult de sfinţenie. Printre ele menţionăm în mod deosebit unele care sunt anunţate şi în Sfânta Scriptură ca fiind modalităţi formale de a-i îndepărta pe credincioşii creştini de adevărata credinţă. Or, aceasta ar trebui să se regăsească nu în biciuirea cărnii, ci în duh şi în adevăr. Una dintre cele mai importante interdicţii, prin efectele ei, este oprirea generalizată de la căsătorie, concomitent cu diabolizarea ei prin raţionamente pseudo-teologice. O altă interdicţie importantă este oprirea de la unele bucate, motivată de asemenea prin tot soiul de raţionamente “savante”, care pretind că urmăresc păstrarea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a omului.
Biblia atenţionează limpede că aceste vremuri de amăgire sectară, în care deprinderea trupească la puţin foloseşte, vor veni negreşit, din “purtarea de grijă” a duhurilor celor înşelătoare şi din învăţăturile demonilor:
“Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor,
Prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor.
Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul,
Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire;
Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.
Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat;
Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.
Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină.
Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea,
Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor.
Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi.” ( 1 Tim 4,1-11)
Întrucât secta “Noul Ierusalim” are rădăcini până prin anul 1955 şi chiar mai înainte, ne punem întrebarea legitimă: A fost dintotdeauna aşa? Sunt aceste interdicţii perene, deci dovedesc o implicare serioasă a divinităţii în corectarea unor obiceiuri omeneşti, sau ele sunt invenţii de moment, al căror autor este una sau alta dintre falsele “proorociţe” care s-au perindat la conducerea sectei?
O cercetare atentă a “mesajelor” pucioşeşti despre care liderii pretind că le-au primit direct din gura lui Dumnezeu, arată că niciuna dintre interdicţiile de astăzi nu funcţiona de la bun început. Unele, cum ar fi interdicţia de a săra alimentele, sunt atât de noi, încât mulţi pucioşi de rând nici nu s-au obişnuit bine cu ele.
*
La început, pe “vremea Verginicăi” (1955-1980), interdicţia de a mânca mâncăruri cu carne se limita strict la posturile de peste an, obicei care se regăseşte aidoma şi în Biserica majoritară. Nici o deosebire în acest sens nu se făcea semnalată, ceea ce arată că mâncărurile de carne nu fuseseră încă “diabolizate” de către liderii sectei (pe vremea aceea, aceştia erau nominalizaţi în persoana Verginicăi în primul rând, şi apoi cei doi păstori – nea’Mişu şi nea’Cristea). Un mesaj din anul 1973 arată că vânzătorii de carne şi de băutură sunt blestemaţi dacă îşi exercită meseria în zilele de post, ceea ce sugerează că ei ar putea face acest lucru foarte bine şi fără nicio supărare doar în celelalte zile:
“Vai de omul care în zilele de post vinde carne, care vinde băutură în zilele de post!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 25-4-1973)
Un alt “Cuvânt”, de data aceasta din anul 1974, arată că pe vremea aceea pucioşii din “poporul Verginicăi” nu se deosebeau prea mult în obiceiuri de creştinii “de rând”, care mergeau la biserica din sat. O problemă de conştiinţă menţionată aici este aceea că autorităţile laice s-ar putea să ridice pretenţia ca unii adepţi de-ai Verginicăi să mănânce carne în post, pentru a dovedi că dispreţuiesc credinţa creştină şi apreciază ateismul. În acest caz, adepţii sunt instruiţi să se apere cu înţelepciune, răspunzând că e vorba nu de vreo opţiune voluntară sau de vreun ataşament ideologic, ci doar de respectarea neutră a unei tradiţii (postul bisericesc), moştenită de la părinţi şi consemnată în cărţile bisericeşti şi în calendare:
“ Ai să fii pus cu sila să mănânci carne în zi de post. Ai să fii întrebat de ce nu mănânci de dulce, iar tu să spui aşa: „Mama şi tata m-au învăţat, şi aşa îi învăţ şi eu pe copiii mei, şi aşa scrie şi în carte, şi în calendar“. Şi dacă te duci în biserică, aproapele de acolo te duşmăneşte că nu faci ca el.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 8-9-1974)
Aşadar, din nou vedem că în acei ani nu se punea deloc problema generalizării interdicţiei de a mânca mâncăruri cu carne. Mai mult, cerinţa de a nu mânca mâncăruri cu carne în zilele de post este cerută în mod explicit preotului, care ar trebui să fie un exemplu ireproşabil în acest sens:
“... Tată, auziţi bine cuvintele de la Mine. Moşii şi strămoşii voştri, în ajunul acestor zile mari, se rugau şi posteau. Am deschis cerul şi am văzut preot mergând cu botezul din casă în casă şi a găsit mâncând carne de ajunul Bobotezei şi i-au zis: „Hai, părinte, să mâncăm“. Şi ce au zis: „Dacă preotul a mâncat, de ce să nu mâncăm şi noi?“. Ferice de preotul care nu a mâncat şi a mustrat. Mai sunt preoţi, dar mai rar care trăiesc în post şi în rugăciune şi iubesc poporul care este cu Domnul, şi aceşti preoţi se vor socoti la preţ, nu un leu, nici o sută, nici o mie, nici zece mii, ci milioane de lei.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19-1-1975)
Anul 1975 este anul în care se consemnează primele deviaţii de sens în ceea ce priveşte “mâncarea de carne” de către adepţii creştini. În afară de post, care era strict recomandat, apare o temere cu iz vechi-testamentar că adepţii Verginicăi ar putea să se “spurce” cu oarece cărnuri “nepermise”, cumpărate de pe piaţă fără o cercetare atentă a sursei acestora. Lista acestor “spurcăciuni” nu ne este prezentată, dar este sugerată: este vorba de aceleaşi interdicţii care în Vechiul Testament apar la categoria “animale necurate”. Un exemplu infantil, cu o povestioară care relatează un dialog dintre “Dumnezeu şi Sfântul Petru”, într-una dintre plimbările lor “incognito” de pe pământ, pune deja sub semnul întrebării obiceiurile oamenilor de a cumpăra “stârvuri din magazine” şi a le devora precum ciorile. Exemplul se încheie şi cu un îndemn, precedat de o interdicţie: “nu mai mâncaţi lucruri care nu ştiţi de unde sunt. Mâncaţi lucruri făcute de voi” . Cu alte cuvinte, adepţii Verginicăi sunt invitaţi “să nu mai cumpere carne şi cârnaţi de la măcelărie” (aşa cum făcea Pavel la 1 Corinteni, 10,25 cu o “uşurinţă dusă până la iresponsabilitate”), ca "să nu se spurce" sau “să moară”, ci să-şi crească singuri, cu mâna lor, animalele pe care urmează să le taie şi să le mănânce:
“... Am grăit de multe ori: nu mai mâncaţi lucruri care nu ştiţi de unde sunt. Mâncaţi lucruri făcute de voi. Voi vă duceţi să cumpăraţi un miel. Îl vezi că e miel. Dacă te duci să cumperi un viţel, îl vezi că e viţel, dar tu nu ştii să nu fi fost dăruit, să nu fi fost hulit. Dacă tu vrei să mănânci, ceea ce mănânci creşte tu, cu mâna ta, că altfel te spurci, că altfel mori. O, nu vreţi să fiţi sfinţi! […] Am văzut odată cum a venit din străinătate un puhoi de ciori pe pământ, un stol mare, şi eram cu Petru, prietenul Meu. Şi au găsit ciorile pe câmp un stârv spurcat şi s-au aşezat şi l-au mâncat. Şi Petru zice: „Vai, Doamne, aşa mâncare mănâncă ciorile acestea?“. Şi am zis: „Aşa mănâncă, Petre, căci ciorile sunt ciori“. Şi i-am povestit că aceste ciori sunt omenirea de astăzi, care mănâncă ce nu ştie, carne şi de om, şi de căţel, şi de pisică, şi de şoarece. Atunci au găsit pe câmp acel stârv, dar acum acest stârv e în magazine. Creştine, ţine ascuns aceasta, ca să nu se cunoască de lume că voi ştiţi. Şi atunci Petru a pus mâna la gură şi a plâns cu amar şi Eu am spus: „Aşa vor ajunge robii Mei“. Am grăit de multe ori: nu mai mâncaţi lucruri care nu ştiţi de unde sunt. Mâncaţi lucruri făcute de voi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 16-4-1975)
Este un prim semnal al sectarismului care mocneşte. Adepţilor din “poporul Verginicăi” li se inoculează insidios în conştiinţă convingerea că ei sunt de acum “mai curaţi” decât alţii. Noii “cathari” de la Pucioasa încep să se îngâmfe involuntar la gândul că “ei sunt mai altfel decât ceilalţi” care nu respectă rânduielile aduse de Verginica şi “se spurcă” în mod conştient, fără prea multe scrupule, neştiind dacă mielul pe care-l mănâncă de la măcelărie sau de la restaurant este cu adevărat miel, sau este câine, dacă viţelul e cu adevărat viţel, sau e mânz de asină.
*
După moartea Verginicăi (1980) a urmat la conducerea sectei sora sa, lelica Maria. Maria nu a adus nici o modificare majoră în doctrina sectei referitoare la mâncare de carne. Ca şi pe vremea Verginicăi, o primă categorie de interdicţii viza posturile bisericeşti, condamnându-se cei care mâncau cu carne “în fiecare zi”:
“... Azi lumea nu mai ştie nimic, nici că se lasă sec de Paşti sau de Crăciun. Azi e de-a valma. Înainte postea lumea toate posturile. Azi toată munca e pentru trup, să-i dea omul trupului ce-i place. S-au făcut trupurile ca butoaiele. Nu se mai ştie când e ziua crucii, când e sărbătoare. Azi omul mănâncă în fiecare zi carne. O, fiilor, azi sunt distrus ca atunci când eram pe cruce. Sunt distrus pentru starea lumii de azi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19-10-1985)
O a doua categorie de interdicţii viza mâncărurile zise “necurate”. Ea nu se referea însă la carne ca aliment, ci la curăţenie în sensul strict al cuvântului. De aceea nu este interzisă creşterea şi consumul porcului, ci hrănirea lui cu murdării, care spurcă în substanţă carnea porcului şi în acest fel o face “necurată”. Ba chiar se dau şi indicaţii deosebit de scrupuloase privind felul în care să se facă îngrijirea şi creşterea porcului, pentru a rămâne bun de consum. De asemenea, nici peştele nu este interzis, dar se introduce ca precauţie specială interdicţia de a mai mânca “peşte mare oceanic”, pe motiv că acesta “se hrăneşte cu sânge de om”, făcându-se astfel “necurat”:
“... Lumea nu ştie nimic. Nu sunt primite soroacele cu mâncare de carne şi cu băutura satanei. Pentru răposaţi nu se pune aşa ceva. Pentru ei se face mâncare curată, dacă s-ar putea mai mult în posturi. Fiilor, voi să daţi pomană la cei săraci, căci bogatul dacă primeşte duce acasă la porc. Dacă-i place carnea de porc, să crească porcul cu mâncare curată, să poată lua şi el cu lingura din mâncarea lui, dar când porcul scapă şi mănâncă orice murdărie, citiţi ce scrie în sfânta Scriptură.
... Da, tată, nici peşte mare din ocean nu dau voie să mănânce la cei din pregătirea Mea, căci peştele se hrăneşte cu sânge de om. Acolo unde sunt războaie, se amestecă apa cu sângele. În toate apele sunt trupuri de oameni morţi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 29 septembrie 1988)
Carnea cumpărată de pe piaţă este de asemenea interzisă, deoarece nu se ştie cu ce şi-au hrănit proprietarii animalele pe care le scot acum la vânzare, şi cu ce cuvinte grele “le-au blagoslovit şi le-au dăruit diavolului“. Surprinzătoare este explicaţia care se dă aici pentru carnea cu care a fost hrănit Ilie la pârâul Cherit: ea provenea din jertfele făcute de oameni pe vremea aceea pentru Dumnezeu, ca să-L îmbuneze şi să îndepărteze seceta nimicitoare. Dumnezeu lua ce i Se dăruia de către oameni, în sensul că îi trimitea pe corbi să ciugulească din carnea ce fusese jertfită şi să i-o ducă lui Ilie:
“... Decât ar mânca omul carne de pe piaţă ca să se spurce, mai bine ar mânca pâine cu ceapă. Pe sfântul Ilie îl hrăneam cu hrană din cer, că îi trimiteam corbii şi îl hrăneam cu pâine şi cu carne, dar era din cer. Atunci se tăiau junci, miei pentru jertfele lui Dumnezeu. Acum nu mai aduce nimeni nici o jertfă şi nici viaţă plăcută lui Dumnezeu nu se mai aduce, şi de aceea nu mai e primită nici o jertfă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 02 ianuarie 1989)
În 1990, lelica Maria precizează că hrana trebuie să fie curată , în sensul celor arătate mai înainte (la 29 septembrie 1988 şi la 02 ianuarie 1989) – deci inclusiv carnea; altminteri carnea se va face pierzare de suflet pentru cel care o consumă. De asemenea, se reînnoieşte avertismentul că peştele necurat (peştele mare de ocean, care mănâncă uneori şi trupuri de oameni morţi) nu se consumă; aşadar, în anul 1990 interdicţia de a consuma peşte încă nu devenise totală la pucioşi:
“... Prin această pregătire vreau să te deosebesc de lume, să n-ai nimic legat cu lumea, să-ţi fie gândul numai să-L bucuri pe Dumnezeu şi pe aproapele, şi hrana să-ţi fie curată, nu cu boldul cărnii. Carnea e pierzare de suflet. Eu nu M-am hrănit cu carne. Tată, păstraţi-vă curaţi. [...] Eu, pe pământ cât am stat, am hrănit popoarele şi pe Mine cu peşte. Să ştiţi că nu tot peştele se mănâncă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 25-12-1990)
*
Cea care a adus schimbări radicale în dieta pucioşilor a fost “proorociţa” Mihaela Tărcuţă, care s-a impus ca succesoare a lelicăi Maria încă din anul 1990, concurând-o pe aceasta la “proorocie” şi determinând apoi retragerea ei în anul 1994. Interesant este că pe vremea când la cârma sectei erau simultan ambele “proorociţe”, care-şi disputau întâietatea în conducerea bicefală a sectei Noul Ierusalim, leliţa Mihaela n-a îndrăznit să facă schimbări ideologice majore. În primul rând, ea pretindea că mesajele aduse de ea nu veneau direct de la Dumnezeu din cer, ci indirect, prin “duhul Sfintei Virginia
În al doilea rând, şi Mihaela reclamă la început doar păstrarea posturilor rânduite, în ceea ce priveşte consumul de carne. În aprilie 1991 ea îi judeca pe preoţii care mâncau carne în post, fiind robi ai pântecelui în ceea ce priveşte mâncarea de carne (“mănâncă fără oprire”), pentru că pentru ei toate zilele sunt la fel (“mănâncă preotul carne în toată vremea”):
“Că mănâncă preotul carne în toată vremea, ca toată lumea cea rătăcită, mănâncă fără oprire, de la cel din capul bisericii şi până la cel mai slab.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 20-4-1991)
Abia în anul 1994 discursul Mihaelei începe să capete accente deviaţioniste. Nu numai carnea, dar şi derivatele din carne sunt acum puse sub semnul întrebării. Zilele în care consumul acestora va mai fi permis pentru adepţii Mihaelei erau de acum numărate. În faţa ambiţiilor şi veleităţilor de lider absolut ale Mihaelei, nici măcar exemplele biblice nu păreau a fi o piedică greu de trecut. Ea vrea mereu altceva, este mereu bântuită de demonul “schimbării în mai bine”. Ea vrea să-i depăşească pe Avraam, pe Ilie şi pe David, împlinind cu adepţii ei ceea ce aceşti drepţi ai Vechiului Testament n-au fost în stare să împlinească la vremea lor:
“Chiar dacă ai da să zici că Avraam sau Ilie sau David sau apostolii au mâncat lapte şi carne şi unt, tu să nu mai zici aşa de-acum, şi să te gândeşti bine ce zici şi să cercetezi bine ce însemni tu pentru ei, pentru cer şi pentru veacul care vine acum pregătindu-se prin tine, Israele al ascultării cea din urmă. Cu tine este altceva. Tu împlineşti ce n-au împlinit ei.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 1-5-1994)
Mihaela dă startul la sarabanda înnoirilor şi totodată la caruselul inconsecvenţelor. Ea promovează în scrierile ei un “Dumnezeu” capricios, imatur şi inconsecvent, supus întru totul voii năbădăioase a omului. Mai întâi Îl absolvă pe “Dumnezeul” ei de orice ucidere, pentru a pune în cârca oamenilor din vechime obiceiul barbar de a sacrifica animale ca jertfă, pe care apoi le mâncau fierte sau fripte:
“De la început a fost ucidere, măi fiilor. Eu n-am cerut oamenilor să aducă animale jertfite înaintea Mea, dar pentru păcatele oamenilor omul a făcut lege, a scris dinte pentru dinte, aşa a scris omul pentru păcatul săvârşit, păcat pentru păcat a scris, păcat şters cu alt păcat, şi Eu am văzut că aceasta nu avea nici o putere pentru salvarea omului din stricăciune.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 20-1-1995)
După numai o lună, Mihaela Îl face pe “Dumnezeul” ei (Cel despre care spusese că nu le-a cerut oamenilor să ucidă vreun animal pentru jerfă) autorul moral al uciderii popoarelor străine de Israel. Acelaşi “Dumnezeu” al Pucioasei se absolvă însă de obiceiul omului de a mânca mâncăruri de carne, spunând că El n-ar fi voit, dar S-a lăsat dus cu vorba de către om, care I-ar fi cerut învoire expresă pentru acest sacrilegiu. Ba mai mult, e momentul acum să se sape puţin şi la rădăcina instituţiei căsătoriei. Mihaela îi pune în gura “Dumnezeului” ei lepădarea de îndemnul naşterii de prunci (deşi Biblia o contrazice flagrant, prin acel îndemn “Naşteţi şi vă înmulţiţi” – vezi Facerea 9:1,7 şi Ieremia 29,6) şi părerea de rău pentru naşterea de prunci (deşi tot Biblia arată adevărata voie a lui Dumnezeu, prin porunca “Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu-i opriţi…” – vezi Luca 18,16). Dezvinovăţirile "Dumnezeului" Pucios, care dă vina pe om – cum că omul l-ar fi învăţat să dea porunci proaste şi dezlegări rele – sunt meschine, lamentabile şi de-a dreptul penibile:
“Dacă omul a voit carne, Eu i-am zis să mănânce carne, şi a ieşit că i-am zis Eu. Eu am zis pentru că a zis omul. Dacă tu ai voit prunci, Eu am zis să-ţi faci prunci, şi iată, iar Îmi pare rău că l-am făcut pe om, că omul cel tânăr al poporului Meu s-a dus la potop apoi, iar cel bătrân al său s-a dus după cel tânăr, şi iată ce potop a căzut peste poporul Meu. Lui Israel i-am zis atunci când l-am pornit spre Canaan, i-am zis să omoare pe tot neamul străin din cale şi să-şi facă loc spre Canaan .” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 15-2-1995)
Drumul fiind deschis, acum trebuia bătătorit un pic. Gama de interdicţii alimentare se extinde imediat, de la carne la “untdelemnul mort” şi la “vinul falsificat”. Este vorba de untdelemnul obţinut prin tehnica distilării la temperaturi ridicate, considerat “mort”, spre deosebire de uleiul presat la rece. Ca să fie mai siguri, pucioşii erau îndemnaţi la început să consume numai seminţele care conţin uleiuri, nu şi uleiurile care se obţin din aceste seminţe; cu timpul, s-a dat totuşi o derogare generală, dar numai pentru uleiurile obţinute prin presare la rece. Şi această concesie s-a dat cu oarecare îndoială, pentru că “omul din lume” era considerat în continuare un profanator de profesie, un “antichrist” care spurcă totul nu numai cu atingerea, ci chiar şi cu privirea lui care deoache şi cu respiraţia lui insalubră şi cu cuvântul lui blasfemiator. În primul rând însă, pe lista produselor falsificate de omul-“antichrist” este untdelemnul şi vinul:
“Aş vrea să nu mai ai păcate, tată, şi am dat de la Mine un om ca să te hrănească cu Trupul şi Sângele Meu, ca să nu mai fii tu amestecat cu cei care Mă răstignesc, că preoţii bisericii lumii, toţi Mă răstignesc, Mă răstignesc greu, că au mâinile pline de păcate, şi au trupurile pline de plăceri şi de carne, că ei nu mănâncă seminţe şi mustul din seminţe ca tine. Ei mănâncă untdelemn mort, nu untdelemn viu; mănâncă ungere moartă, şi la Mine toate au viaţă, fiule. Sămânţa are viaţă în ea, iar mirul ei unge viaţa şi sufletul şi inima, dar mirul acesta când e pus pe foc ca să facă cu el ce face cu alcoolul, acel mir ucide şi sufletul şi trupul, şi nimeni nu mai ştie că de mult s-a atins antichrist de untdelemn şi de vin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 15-2-1995)
De aici până la intedicţia totală şi definitivă a cărnii din alimentaţie nu mai este decât un pas, pas făcut cu hotărâre în anul 1995. Cuvintele “nu-ţi mai dau” din textul care urmează vor să sugereze că până în 1995 carnea a fost permisă, dar acum iată că se interzice din motive de evlavie sau de apropiere semnificativă a zilelor sfârşitului. (Vom vedea că peste câţiva ani liderii pucioşi vor pretinde altceva, şi anume că de fapt carnea a fost interzisă dintotdeauna, de la Facerea Lumii, iar cei care au mâncat-o de atunci şi până în anul de graţie 1995 au fost de fapt nişte mari călcători ai legii dumnezeieşti):
“O, copilaş poporul Meu, mănâncă, tată, mană, şi să nu-Mi ceri carne, că nu-ţi mai dau. Dacă lui Israel Israel
O “scăpare” de moment a liderilor pucioşi arată că în anul 1995 interdicţia pentru carne nu se extinsese încă asupra laptelui şi a produselor derivate. Laptele încă mai era considerat drept o alternativă acceptabilă, în raport cu carnea:
“Am voit să-l fac pe Israel
Cu migală sunt demontate apoi şi eventualele argumente pe care unii nemulţumiţi le-ar putea aduce în favoarea cărnii. Ca de exemplu, hrănirea lui Ilie cu carne, de către Dumnezeu. Ilie a mâncat carne şi n-a fost pedepsit ca un călcător al legii fundamentale a vieţii, ba a mai fost şi răsplătit cu suirea cu trupul la cer. Adică, unii ar putea să se întrebe de ce Dumnezeu a trimis corbii care l-au hrănit pe Ilie cu pâine şi carne, îndată ce pâinea era de ajuns? (vezi 3 Regi, 17,6). Dovadă că, ducându-se Ilie de la pârâul Cherit la Sarepta Sidonului, a putut trăi numai cu pâine şi puţin ulei (vezi 3 Regi, 17,15-16). Pucioşii vin cu o fantezie ştiinţifico-fantastică adânc lămuritoare, zicând că ei ştiu ceea ce nu ştiu nelămuriţii: “altfel de carne a mâncat Ilie, o carne din cer”. Adică, era carne, dar nu era carne naturală, carne adevărată, ci era un simulacru de carne. Omul e acuzat că nu ştie ce carne a mâncat Ilie, dar nici nu i se dă vreo lămurire credibilă asupra expresiei enigmatice “altfel de carne”, fiind lăsat să creadă că era niscaiva carne sintetică, provenită din laboratoarele din cer ale duhurilor pucioşeşti. Această sugestie fantezistă diferă radical de poziţia adoptată pe vremea lelicăi Maria şi enunţată în data de 02-01-1989, care explica faptul că, din jertfele înălţate de oameni pentru cer, corbii sustrăgeau o parte din carne ca să-l hrănească pe Ilie (deci era vorba de carne adevărată, nu de un surogat de carne, sau de vreo figură de stil):
“Omul vrea carne, nu vrea cerul. Omul zice că Ilie proorocul a mâncat carne şi s-a dus la cer. Dar tu, omule care spui aşa, tu nu ştii de unde a mâncat şi ce fel de carne a mâncat Ilie prin corbii Mei. Omul se rătăceşte cu Scripturile în mână şi nu caută în ele mântuirea, nu caută să se uite bine în oglindă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 2-8-1996)
E limpede că cei mai mari împotrivitori la interdicţia pucioşească a consumului de carne vor ieşi dintre oamenii bisericii, pentru că ei cunosc cel mai bine Scriptura şi vor şti să aducă argumente contrare acestei interdicţii. Deja au găsit unul, acela cu Ilie care a mâncat carne, şi mai mult ca sigur că vor mai găsi. De aceea, următorul tir va fi îndreptat ţintit împotriva “omului Bisericii”, ca să i se demonstreze că habar nu are despre ce vorbeşte Scriptura, dar o tălmăceşte după propriul său interes:
“O, omule al bisericii, iată, cuvântul Meu este adevărul. Am spus că-ţi voi trimite carte prin fiii cuvântului Meu şi îţi voi tălmăci Scripturile, limbile Duhului Sfânt care au scris Scripturile prin oameni sfinţi. Vin să te întreb de ce nu cauţi Duh Sfânt în Scripturi? Cel ce nu voieşte să fie sfânt cu duhul şi cu trupul, acela calcă poruncile Mele, acela tălmăceşte Scripturile după a lui socotinţă, şi unul ca acela găseşte în Scriptură să mănânce carne, iar Eu am zis: «Ferice de cel care nu se sminteşte întru Mine, întru cuvintele Mele». Am zis pe vremea trupului Meu: «Nu este nimic din afară de om care intrând în el să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă». Iată, această Scriptură o răstălmăciţi voi, oameni ai bisericii; aceasta şi altele ca aceasta. Aşa găseşte omul prilej de sminteală în voi, şi de aceea zice Scriptura că sunteţi călăuze oarbe. Ce să învăţaţi voi pe oameni de Mine dacă nici voi nu credeţi în Mine? Veniţi la poarta cuvântului Meu şi nimeni nu e mai necredincios ca voi. Voi vorbiţi cel mai urât, voi vă daţi cei mai tari, cei mai mari, dar voi nu căutaţi Duh Sfânt. Ziceţi că Eu sunt demon, că Eu sunt îngerul întunericului. O, dacă aş fi îngerul întunericului v-aş învăţa întunericul prin acest cuvânt, dar Eu vă învăţ lumina Tatălui Meu. Dar iată, voi sunteţi cei ce învăţaţi pe oameni întunericul şi le ziceţi că ce intră în gură nu spurcă pe om şi că toate bucatele sunt curate. Iată, scriu carte pentru voi şi vă spun că bucatele nu sunt carne. Bucatele sunt bucate şi carnea e carne. Bucatele sunt ceea ce am spus Eu de la început să mănânce omul, iar ceea ce mănâncă omul, îşi ia singur, nu-i dau Eu, că Eu i-am dat, şi omului nu i-a plăcut şi a mâncat carne, şi când am văzut aşa, ce puteam să-i mai fac omului? Nu puteam, aşa cum nici cu voi nu pot, nici cu voi, cei care ziceţi că sunteţi slujitorii lui Dumnezeu. Nici cu voi nu pot, nici în voi nu pot să Mă sfinţesc. Voi fugiţi de cuvântul care vine cu Mine din Tatăl şi care dă viaţă oamenilor. Cuvântul Meu este adevărul.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 18-5-1997)
Pucioşii rezolvă “nodul gordian” în mod magistral, printr-o definiţie meşteşugită, dar literamente falsă: “Bucatele nu sunt carne”! Dacă studiem dicţionarele însă, vom vedea că acest cuvânt, “bucate”, are o gamă mult mai largă de definiţii:
bucate - BUCÁTE s. pl. v. aliment, avere, avut, avuţie, bogăţie, bun, cereale, grâne, hrană, masă, mijloace, mâncare, situaţie, stare.
Pucioşii au procedat aici cu şiretenie, propunând pentru cele 14 alternative posibile o a 15-a, nedefinită, dar care ar trebui să le îmbrace pe toate: “ bucatele nu sunt carne”. Or, dacă analizăm una câte una cele 14 alternative, observăm că alimentele, avutul, bunurile, hrana, masa, mâncarea pot fi şi de carne, în timp ce grânele şi cerealele nu pot fi. Despre avere, bogăţie, mijloace, situaţie şi stare nu se poate preciza când pot fi şi când nu pot fi reprezentate de către carne. Aşadar în 6 cazuri din 14, bucatele pot fi carne; în 2 cazuri din 14 bucatele nu pot fi carne; în 5 cazuri din 14 nu se poate preciza când şi dacă pot fi carne. Pe ansamblu, probabilitatea cea mai mare este ca bucatele să poată fi de carne, iar cea mai mică este ca să nu poată fi. Şi totuşi, ca să le iasă pasenţa, pucioşii decretează că, la modul universal şi necondiţionat, “bucatele nu sunt carne”!
Eroarea stă în altă parte. Pucioşii nu sunt nepricepuţi, ca ucenicii care nu pricepeau pilda şi Îi cereau Domnului ca să le-o tâlcuiască, ci vicleni, deoarece selectează din textul evanghelistului Marcu doar atît cât le convine, pentru a putea face teoria “bucatelor care nu sunt carne”, ignorând deliberat părţi însemnate care lămuresc altfel lucrurile. Iată textul în cauză:
“Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit să audă. Şi când a intrat în casă de la mulţime, L-au întrebat ucenicii despre această pildă. Şi El le-a zis: Aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce? Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate.” (Marcu 7,15-19)
De aici pucioşii selectează două aserţiuni, pe care le pun cu forţa în gura “omului bisericii”, pentru ca apoi să o analizeze doar pe una dintre ele. Prima aserţiune este “ce intră în gură nu spurcă pe om” . Ea apare de două ori în textul Evangheliei, dar acolo apare cu totul altfel. Prima dată apare aşa:
“Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce”
Ce a dispărut în aserţiunea pucioşilor? A dispărut sintagma-cheie “nimic din afară”. De ce a dispărut? Pentru că ea arată că e vorba de orice formă de hrană care vine din afară, deci inclusiv carnea.
A doua oară ea apare în textul Evangheliei astfel:
“Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce?”
Şi de aici a dispărut ceva în aserţiunea pucioşilor: cuvântul “tot”. Or, e limpede pentru oricine că acest cuvânt îi incomodează pe pucioşi, deoarece el include inevitabil şi carnea. De aceea, pucioşii s-au făcut că nu-l observă.
Cea de-a doua aserţiune pusă de liderii pucioşi în gura “omului bisericii” este şi cea analizată de ei: “toate bucatele sunt curate”.
Am văzut mai înainte că logica pe care ei o folosesc aici este intenţionat contorsionată şi trunchiată, pentru a “demonstra” că de fapt “ bucatele nu sunt carne”, şi tocmai de aceea sunt ele curate. Ei ignoră în mod deliberat raţionamentul şi concluzia Scripturii care spune că nici o mâncare “nu poate să-l spurce” pe om, pentru simplul fapt că ea intră şi iese din om pe cale naturală.
Şi aşa, cu iuţeala de mână a liderilor pucioşi şi cu nebăgarea de seamă a adepţilor lor s-a scris istoria. Pucioşii au “demonstrat” că însăşi Scriptura “arată” limpede că nu vorbeşte despre carne, ci despre “bucate care nu sunt carne”.
O nouă etapă în diabolizarea cărnii ca aliment este atinsă atunci când, împreună cu ţuica, ea este incriminată ca fiind “pâinea cea amară a îngerilor răi”, care alungă pe îngerii păzitori ai oamenilor. Consemnăm aici şi o definiţie pucioşească în premieră: “băutura cea tare este duh rău”:
“O, oamenilor, strigă duhurile îngerilor la voi! Ce mâncaţi voi? Ce beţi voi? Ce mănâncă şi ce bea sufletul vostru? Carnea şi ţuica v-au lăsat fără îngeraşi păzitori. Până când mâncaţi şi beţi? O, voi aveţi şi suflet, nu numai trup. De ce vă place pâinea îngerilor răi, pâinea cea amară? Îngerii răi vă îndeamnă să staţi fără Dumnezeu, fără îngerii cei din cer. Cine bea ţuică, acela nu mai are aproape pe îngerul păzitor, căci băutura este desfrânare. Ce altceva poate fi băutura cea tare? Ea este duh rău, şi cu ea se hrăneşte omul cel nepăsător de suflet.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 21 11 1997)
O obiecţie incomodă pentru pucioşi ar putea-o însă ridica toţi contemporanii Verginicăi, care au văzut-o mâncând carne pe când trăia. Pe bună dreptate, ei se pot întreba: Dacă Dumnezeu a fost permanent cu Verginica, iar Verginica a mâncat carne, această “pâine cea amară a îngerilor răi”, cum de a fost posibil să coexiste aceste două situaţii care se exclud reciproc? Liderii pucioşi anticipează însă şi acest scenariu incomod şi-l contrează aşa cum ştiu ei mai bine. Ei pun în “gura” duhului Verginicăi cuvinte meşteşugite, de apărare. Duhul Verginicăi pretinde că Verginica a mâncat carne din calcul, procedând cu duplicitate ca fariseii, ca să nu-i îndepărteze pe adepţii care veneau spre ea şi care n-ar fi suportat o asemenea “grozavă” interdicţie. Argumentaţia este falsă, deoarece se ştie despre mulţi monahi şi monahii care din convingere personală (şi nu impusă din afară, cu forţa) nu mănâncă vreodată carne; dintre aceştia s-ar fi găsit destui simpatizanţi şi destule admiratoare care să vină spre Verginica, dacă ar fi aflat că “Verginica este cu Domnul (şi invers, evident)” Cu această ocazie este din nou blamată căsătoria, dar şi alte interdicţii se pregătesc la orizont: renunţarea la peşte, ouă şi lapte. Pentru prima dată se anunţă că peştele este mult mai rău decât carnea, pregătindu-se incriminarea lui oficială şi apoi scoaterea lui definitivă de pe masa creştinului (cei care ştiu adevărata motivaţie a scoaterii peştelui de pe masa adepţilor pucioşi pot mărturisi că de fapt cauza reală a acestei inovaţii pucioşeşti este faptul că Mihaelei pur şi simplu nu-i plăcea peştele):
“Ziceţi că eu am mâncat carne, aşa cum zic despre Domnul cei care zic că Domnul a mâncat carne şi peşte. O, dacă eu n-aş fi mâncat carne, aşa cum ar fi voit Domnul, nimeni nu s-ar mai fi apropiat de această lucrare, că n-ar fi lăsat carnea ca să vină să asculte de la Dumnezeu. Dacă eu nu mâncam carne, ar fi fost vândut strigătul lui Dumnezeu încă din scutece. Şi dacă n-ar fi îngăduit Domnul însuratul şi măritatul şi născutul copiilor voştri şi traiul cel plăcut omului, n-ar mai fi putut Domnul să Se facă cuvânt în vreme de întuneric şi de fărădelege, căci vânzători ar fi fost toţi cei care ar fi trecut pe la gura izvorului acesta. Dar Domnul vă spunea încă de pe atunci că vine vremea cea cerească pe pământ şi nu va mai mânca creştinul carne şi ouă şi lapte, căci creştinul va fi pregătit cu pregătire mare pentru ziua Domnului, Care vine pe norii slavei pe pământ ca să stea la masă cu poporul Lui cel sfânt. Peştele pe care-l mâncaţi voi este mult mai greu pentru sufletul omului şi pentru trupul omului, este mult mai rău decât carnea. Vaca şi oaia şi găina nu mănâncă mortăciuni, dar peştele mănâncă trup de om, sânge de om, spurcăciune din om. Peştele mănâncă trup de vietăţi din ape, mănâncă toată necurăţia care este dată de oameni pe ape, şi nimic nu mai este curat în ape.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 13-12-1997)
Dacă peştele e “mult mai rău decât carnea”, de ce nu s-a început campania de “purificare” a meniului pucioşilor cu peştele, ci cu carnea? De ce în continuare, din 13-12-1997 şi până astăzi, liderii pucioşi vorbesc neobosit despre neajunsurile cărnii, dar aproape deloc despre peşte, iar interdicţia lor la consumul de carne devine imperativă? De ce a mâncat Domnul Iisus Hristos peşte, în loc să mănânce carne? În antichitate erau mai multe războaie sângeroase decât astăzi, iar apele erau mult mai înroşite de sânge de om decât acum. De ce creştinii foloseau peştele ca ideogramă tainică de recunoaştere a religiei lor?
O interdicţie discutabilă este legată de consumul de vin. Liderii pucioşi afirmă pe de o parte că vinul ar trebui consumat exclusiv la Taina Împărtăşaniei, iar consumul vinului în orice altă împrejurare este “de la diavolul”. Motivaţia este dată de posibilitatea de a deveni din băutură înveselitoare, băutură ameţitoare şi apoi îmbătătoare. De aceea, pucioşii sunt tentaţi chiar să includă vinul în categoria băuturilor blestemate, dar îi încurcă faptul că el trebuie să rămână şi materie de bază pentru taina Euharistiei. De aceea se mulţumesc să proclame că “omul care mănâncă carne şi bea vin, acela nu are înţelepciune din cer şi nu are sfinţenie în cuget şi în trup şi în inimă”. Interesant ar fi ce impresie fac ei pentru vizitatorii care îi ascultă astfel vorbind, dar îi văd cu vinul pe masă în sticle şi în pahare, la fiecare sărbătoare pucioşească la care se lasă cu mese întinse , precedate de nopţi de pregătiri febrile, în cuptoare încinse:
“Voiesc să las prin voi o taină înţeleasă peste pământ: cine mănâncă carne bea şi vin, iar cine nu mănâncă carne nu bea nici vin. Aceasta este deosebirea între cei sfinţi şi cei păcătoşi. Fiilor, luaţi în voi sfinţenia întreagă, căci cine nu mănâncă carne nu bea nici vin. Vinul este sângele Meu numai în potir, fiilor, amin, iar ce este în afară de aceasta este de la diavolul. Toată băutura ameţitoare este de Mine blestemată, că Mi-a nimicit neamul oamenilor. Sunt plin de durere, că vinul a rămas neblestemat, şi omul se îmbată de vin, şi se îmbată şi cei ce cred în cuvântul Meu, şi se îmbată de vin slujitorii bisericii, nu numai de alte băuturi. Fiilor, e plagă mare peste oameni carnea şi vinul, dar Eu, Domnul, voi lua acestea de la oameni, căci acestea trag pe om la despărţirea de Dumnezeu. Omul care mănâncă carne şi bea vin, acela nu are înţelepciune din cer şi nu are sfinţenie în cuget şi în trup şi în inimă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 16-8-1998)
Totuşi, pucioşii nu mănâncă carne, dar beau vin la mese, deci nu au înţelepciune din cer, nici sfinţenia cu care se laudă. Asta contrazice flagrant ceea ce s-a spus mai înainte, cum că “cine nu mănâncă carne nu bea nici vin”. În plus, rezultă că şi pucioşii sunt de la diavolul, căci sunt băutori de vin, şi s-a spus mai înainte că “vinul este sângele Meu numai în potir, fiilor, amin, iar ce este în afară de aceasta este de la diavolul”.
Interdicţia la consumul de carne devine imperativă în ultimii ani de propovăduire pucioşească. Acum ea este însoţită şi de ameninţări concrete pentru cei îndărătnici:
“Opriţi-vă de la carne, căci dacă nu vă veţi opri, vă veţi umple de toate bolile, de toate bubele rele, pe care Domnul le trimite pe pământ peste oamenii care ucid vietate cu suflet în ea şi apoi o ia ucisă în pântece!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 11-5-2008)
Interdicţiile la carne şi apoi la căsătorie (care este disimulată cu expresia “desfrânare”, expresie care transformă căsătoria într-un eufemism) sunt din ce în ce mai brutal exprimate. Ele se generalizează, fiind valabile nu numai pentru “monahii” de la Noul Ierusalim, ci pentru toţi oamenii de pe pământ. De asemenea, deşi se fac eforturi să se demonstreze că interdicţia la carne datează încă de la Facerea Lumii, involuntar se mărturiseşte că de fapt această restricţie n-a existat de la început, ci se instituie forţat pentru timpurile de acum, căci se spune “să nu mai mănânce carne de acum”:
“O, Israele, o, Ierusalime, nu trebuie să mănânce omul carne, căci Domnul a scris cu deget de foc poruncile vieţii şi i-a spus să nu mănânce carne, căci când a spus «Să nu ucizi», a spus să nu mănânci carne, omule. O, nu te uita, nu te uita în Scripturile care scriu că omul a mâncat carne şi că Domnul a zis ca omul. O, nu asta are omul de făcut. Omul trebuie să se uite în porunci şi să le împlinească. […]Îi spunem poporului Tău cel de ieri, şi îi spunem şi celui de azi popor al Tău, îi spunem noi, cei care acum mărturisim din cele ce nu se văd, şi în care se văd cele făcute de oameni cât stau ei pe pământ, îi spunem lui, pe de-a dreptul îi spunem să nu mănânce carne, să nu mai mănânce carne de acum. La toţi oamenii de pe pământ le spunem că omul nu trebuie să mănânce carne, că omul nu trebuie să facă desfrânare, şi că trebuie să citească în Scripturi poruncile lăsate de Tine pentru om, Doamne.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 28-5-2008)
Dar cea mai şocantă interdicţie din acest pasaj rămâne aceea, repetată obsesiv, de a nu cerceta Scripturile acolo unde ele scriu că omul a mâncat carne. Ca şi când un adevăr flagrant poate fi ascuns şi îngropat prin simpla lui necunoaştere.
Până şi diavolul este exonerat de “vina” omului de a mânca mâncare de carne. Omului i se impută toată vina:
“O, nu mai mâncaţi carne! O, nu mai mâncaţi carne! O, nu mai mâncaţi carne! E vina ta, omule, că mănânci carne. E vina ta că nu-L iubeşti pe Dumnezeu. Nu e vina diavolului acest păcat al tău.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 28-8-2008)
Singurele mâncăruri permise rămân cele vegetale. Rămâne discutabil aşadar dacă hrana lui Ilie (lăcustele şi mierea sălbatică) mai sunt permise sau nu pentru pucioşi. Asta cu atât mai mult cu cât liderii pucioşi au cumpărat un camion reformat de la Armată, în care au instalat zeci de stupi de la care le mănâncă mierea (şi nici nu le ajunge, pentru că după ce mănâncă cu lăcomie mierea albinelor lor, mai cumpără miere şi de la alţii, de la nişte sectanţi adventişti, pe care i-au găsit “buni” şi “cei mai corecţi” atunci când e vorba de comerţ şi de afaceri cu miere) deşi “Dumnezeul” lor le-a interzis “să mai mănânce de la animal”. Or, albina ce este? Animal sau plantă? Are omul dreptul să fure hrana albinei, cu condiţia “compensatoare” de a nu se atinge de hrana viţelului sau a iedului?:
“Mâncaţi de la mama voastră, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului de hrană când l-a aşezat în Eden
Pucioşii susţin că mâncarea de carne aduce nu numai bube în trup şi în duh, ci aduce şi frica de moarte, care se scurge ca un fluid din trupul animalului ucis în trupul celui care îl mănâncă:
“O, te-aş voi cu mare dor să nu mai mănânci carne, căci carnea te îmbolnăveşte şi cu trupul şi cu sufletul şi îţi aduce bube în trup şi în duh şi te umple de teama trupului ucis de tine ca să-l mănânci apoi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 9-05-2010)
Ameninţarea pucioşilor ia forme apocaliptice. Pentru că omul nu renunţă de bunăvoie la carne, ouă, brânză, lapte, peşte, vin, miere, măsline, zahăr, sare, dar şi la “plăcerile şi păcatele căsătoriei”, ele vor fi “ridicate” de pe pământ:
“Când nu vor mai fi pe pământ carne şi ouă, brânză şi lapte şi peşte, plăceri şi păcat şi căsătorie, atunci va plânge poporul care a fost al Tău că n-a luptat şi n-a iubit să ia din timp cununa vieţii de rai pe pământ, şi atunci ne va durea pe toţi, şi pe ei, şi pe noi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 30-5-2010)
Cei care nu prea înţeleg motivaţiile acestor interdicţii apărute peste noapte vor trebui să le ia ca atare, ca venind “de la Domnul”, şi să nu se mai întristeze că ele n-au fost valabile pentru alţii, timp de mii de ani, iar pentru ei sunt de acum încolo valabile şi obligatorii, căci neobservarea lor este un prilej de suferinţă şi de boală, motiv pentru care au şi fost instituite aceste interdicţii:
“Nimeni din poporul cel pus la pregătit să nu se întristeze pentru hrana cerută de Domnul s-o folosească cei credincioşi, hrană fără de carne, fără de ouă sau lapte sau peşte” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 8-11-2010)
Până la urmă, cea mai înălţătoare motivaţie a acestor interdicţii este aceea că “acum este vremea Domnului (de la Pucioasa)”:
“O, dacă voiţi, ascultaţi sfatul meu ceresc şi lăsaţi, fiilor, mâncatul de carne şi de cele ieşite din carne, că e vremea Domnului acum[…]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 21.11.2010)
*
“Basmele lumeşti şi băbeşti” de care vorbeşte Apostolul Pavel în prima epistolă către Timotei (1Tim 4,7) sunt şi predicile pucioşeşti rămase de la baba Virginia
Anca Estera
3 ianuarie 2011
……………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.